CETATEA CHILIA

Share

 

Cetatea ChiliaSpre sfârşitul sec. XIII, românii din partea meridională a spaţiului carpato-nistrean coborau în delta Dunării (formată din mai multe braţe), unde îşi comercializau produsele agricole. Treptat, pe malurile braţului de nord al marelui fluviu s-au constituit câteva târguri. Una dintre acestea era Chilia, ulterior Chilia Veche (atestată documentar în 1318-1323), aşezare românească, înconjurată din toate părţile de apă. Denumirea localităţii provine de la cuvântul grecesc chilie, ceea ce înseamnă cămară pentru păstrat bucate. Aşezarea reprezenta un fel de fortăreaţă bine amenajată; marfa negustorilor se păstra aici în mare siguranţă, fiind vândută pe loc, sau transportată în alte ţări. Negustorii alegeau, de regulă, malul drept al braţului deltei, pentru că teritoriul de pe malul opus era permanent atacat de triburile turanice nomade. Ce-i drept, în 1337-1338, fusese şi Chilia atacată de cete înarmate, venite tocmai din Asia Mică şi care au cauzat aşezării mari pagube materiale şi umane.

 

Confesional, târgul Chilia era subordonat Patriarhiei de Constantinopol1, fiind populat, în principiu, de creştini ortodocşi, în majoritate de origine română

 

Pe malul stâng al braţului, vizavi de oraşul Chilia, mai exista o aşezare urbană, în raza căreia, negustorii stabileau relaţii cu producătorii de mărfuri agricole din arealul românesc. Conform unor surse istorice străine, localitatea purta numele grecesc Licostomo2 (gură de lup), deşi nu se ştie dacă acesta fusese numele general răspândit şi în hrisoavele locale. Se pare că acest toponim de origine străină n-a fost acceptat de băştinaşi, circulând doar printre negustorii străini, mai ales în rândul celor de origine elenă. În conştiinţa românească, aşezările de pe ambele maluri ale braţului de nord ale deltei Dunării au intrat sub numele de Chilia.

 

Situată la margine de hotar românesc, Chilia se afla într-o situaţie politică complicată. Faptul este consemnat în mai multe informaţii contradictorii, furnizate de sursele străine. De exemplu, pe hărţile lui A. Dulcier (1339) şi G. Soleri (a doua jumătate a sec. XIV), Chilia figurează sub semnul Hoardei de Aur3. Alte izvoare susţin că mongolii n-au instaurat aici nici un fel de guvernare directă, hanii Hoardei de Aur mulţumindu-se cu perceperea unui anumit tribut.

 

Plasată favorabil pe artera comercială ce lega pământurile româ­neşti cu lumea orientală, Chilia atrăgea şi interesul negustorilor străini. Deseori, aceştia luptau pentru dreptul de a desfăşura activităţi comerciale în interiorul cetăţii şi de a face negoţ cu populaţia românească. În anii ‘50-‘60 ai sec. XIV, s-a produs o manifestare de rivalitate între negustorii genovezi şi veneţieni4. Obţinând câştig de cauză, genovezii şi-au creat la Chilia o colonie, în frunte cu un consul şi un notar, actele cărora ne furnizează informaţii interesante din viaţa acestei comunităţi italiene5. În baza lor putem stabili că o bună parte a negustorilor din oraş făcea negoţ cu pâine, miere şi ceară, procurate de la ţăranii români. Într-o perioadă destul de scurtă – de la 3 martie până la 12 mai 136l – din Chilia au fost transportate spre alte oraşe pontice 4.000 tone de pâine, 4 tone de miere etc. În comerţul cu pâine fuseseră antrenaţi şi meşteşugarii.

 

Dintr-un alt document de epocă aflăm că în magazia unui fierar, Sava, se afla depozitată o mare cantitate de grâu, aceasta urmând să fie vândută mai târziu. Din alte localităţi, la Chilia se aducea postav italian, vin grecesc, podoabe scumpe. Conform actelor genoveze, meşteşu­garii (morari, brutari, măcelari, cojocari) erau implicaţi în prelucrarea produselor agricole destinate consumului local, iar butnarii, croitorii, cizmarii, fierarii deserveau populaţia urbei. În actele notariale genoveze nu se conţin însă date referitoare la pescuit şi la alte vânzări. Or, îndeletnicirile de bază ale românilor din Chilia nu erau reglementate de organe­le genoveze (consul, notar), ci de municipiul urbei, împuternicit cu funcţii adminis­trative largi.

 

Oraşul întreţinea relaţii comerciale şi cu alte zone româneşti, inclusiv cu localităţi din Transil­vania. Aşa de exemplu, aflam că, în 1368, regele ungar, Ludovic I, stabilise taxe vamale pentru negustorii din Braşov care călătoreau spre localităţile supuse “principelui tătar Dimitrie”6, cu certitudine o căpetenie a românilor din partea meridională a spaţiului carpato-nistrean. Această legiferare facilita relaţiile comerciale ale braşovenilor cu Chilia şi prezen­ta interes pentru negustorii ardeleni, susţinuţi şi mai târziu de către rege.

 

După ce, în 1362, unii dintre beii mongolo-tătari au fost înfrânţi de lituanieni, in­fluenţa Hoardei de Aur asupra Chiliei a fost, treptat, anulată. În târg se construiseră fortificaţii. Potrivit actelor notariale din 1373 şi 1383-1384, pe insula Licostomo se afla un castrum condus de un guvernator militar7, iar relaţiile economice ale oraşului cu spaţiul carpato-nistrean se aflau în ascensiune.

 

Deşi Moldova lupta pe atunci pentru consolidarea independenţei faţă de Ungaria, fapt ce presupunea evitarea unei implicări mai active în lupta pentru dreptul asupra acestui port comercial, influenţa politică a tânărului stat moldovenesc asupra oraşului creştea. În Chilia începuseră să circule banii emişi de Petru Muşat, domnul Moldovei (1374-1391).

 

Necesitatea întăririi relaţiilor cu ţările române era impusă şi de pericolul ce venea din sudul Dunării. În anii 1370-1387, comunitatea genoveză din Chilia fusese implicată în războiul purtat de Genova cu despotul din Caliacra, Dobrotici. În conflict interveneau tot mai insistent turcii, care tindeau să-şi întă­rească poziţiile la Gurile Dunării. Din acest motiv, administraţia Chiliei s-a văzut nevoită să solicite sprijinul Ţării Româneşti şi Transilvaniei, ambele cointeresate să creeze un front antiotoman comun. În anii 1389-1391, la Chilia a fost stabilită dominaţia politică a domnului Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân. Sub presiunea Porţii Otomane, care în 1396 i-a învins pe cruciaţi la Nicopole şi a atacat Ţara Românească, Chilia a cerut, în 1397, ajutor unei garnizoane din Transilvania, care manifesta interese economice în regiunea Dunării de Jos. Dar pentru că nu avea încheiat un contact teritorial cu Transilvania, în 1399, garnizoana transilvăneană s-a retras din oraşul Chilia mereu ameninţat8.                                       

 

Începutul sec. XV marchează o schimbare în relaţiile politice ale Chiliei cu ţările române. Pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432), în condiţiile unei conjuncturi internaţionale favorabile, situaţia politică internă şi externă a Ţării Moldovei s-a consolidat. Faptul a condus la creşterea influenţei Ţării Moldovei la Gurile Dunării. În 1402, sultanul Baiazid I, suferind o grea înfrângere din partea lui Tamerlan, s-a angajat într-un şir de lupte interne ce au slăbit presiunea otomană asupra nordului Dunării. În 1403, pe când la Licostomo fusese numit ultimul consul genovez, influenţa domnului Ţării Româneşti în regiunea Dunării de Est nu depăşea Brăila9; în schimb, relaţiile dintre Chilia şi Moldova intraseră într-o nouă fază. Chiar dacă oraşul nu era încă pomenit în privilegiul lui Alexandru cel Bun din 1408 (probabil, pe atunci negustorii din Lvov încă nu stabiliseră legături comerciale cu acest oraş), în tratatul de la Lublau (1412) Chilia figura deja alături de alte oraşe ale Moldovei (data exactă a intrării oraşului în compo­nenţa Moldovei nu este cunoscută). Prin urmare, încadrarea Chiliei în Ţara Moldo­vei s-a făcut nu prin forţa armelor şi nici în baza vreunui act politic care, evident, n-ar fi rămas neconsemnat de cronicarii timpului, ci în urma unui proces firesc, de lungă durată. Deci, legăturile economice anterioare ale Chiliei cu Moldova s-au  intensificat în ultimele decenii ale sec. XIV, fiind susţinute de relaţiile politice din primul deceniu al sec. XV. Astfel, în primii ani ai sec. XV, Chilia a devenit parte integrantă a Ţării Moldovei.

 

Intrarea Chiliei în componenţa Ţării Moldovei s-a produs cu atât mai lesne, cu cât majoritatea populaţiei oraşului era de origine românească. Drept mărturie servesc mai multe din relatările contemporanilor. Valeriand de Vavrin îi atesta pe valahi (români) în delta Dunării (cu certitudine în Chilia (Veche) şi în Licostomo), adică în Chilia de pe malul stâng al braţului deltei, iar cronicarul bizantin Duca notează că, în 1462, valahii din Licostomo au fost profund şocaţi de pregătirile agresive ale otomanilor10.

 

Plasarea favorabilă a Chiliei la Gurile Dunării stârnea în permanenţă dorinţa vecinilor de a o poseda. În 1420, urbea a fost din nou atacată de otomani. La anumite intervale, Transilvania şi Ţara Românească înaintau şi ele pretenţii faţă de Chilia.

 

Întărirea poziţiei Moldovei la Gurile Dunării s-a datorat, în mare parte, anume acestei fortăreţe. În fruntea garnizoanei locale fusese numit un pârcălab care, potrivit unui hrisov al lui Petru II, din 19 februarie 1446, oferea unei mănăstiri câte două merţe de peşte pe an11. În 1448, Petru II a cedat Chilia lui Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei şi rege neîncoronat al Ungariei, care o şi inclusese în frontul antiotoman. La Chilia a fost stabilită o administraţie mixtă munteano-ardeleană, garnizoana fiind formată din ardeleni, iar administraţia, vama şi pescuitul aflându-se în mâinile muntenilor12. Foarte curând, sistemul de apărare al Chiliei a fost atacat de către otomani. Din ordinul sultanului Murad II, flota otomană, care asediase fără succes Constantinopolul, s-a îndreptat către Gurile Dunării şi, în ultima săptămână a lunii iunie 1448, a atacat Chilia, fără a reuşi însă s-o cucerească13.

 

Situaţia s-a complicat şi mai mult după ce, în 1453, turcii au cucerit Constanti­nopolul, intenţionând să transforme Marea Neagră într-un lac intern al Imperiului Otoman. Conform relatărilor ienicerului Constantin Mihailovici din Ostroviţa, sultanul Mehmed II ar fi spus: “Atâta timp cât Chilia şi Cetatea Albă se află în mâinile valahilor (românilor - I.C.), iar Belgradul Sârbesc aparţine ungurilor, nu îi vom birui"14. Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti, şi Iancu de Hunedoara apărau cu succes linia antiotomană de pe Dunăre. După moartea lui Iancu, presiunea otomanilor asupra ţărilor române s-a înteţit. În 1456, Moldova este obligată să plă­tească tribut turcilor.

 

Odată cu urcarea lui Ştefan cel Mare pe tronul Moldovei, starea lucrurilor începuse să se schimbe vizibil. Unul din scopurile marelui domnitor era de a-şi întări hotarele de sud şi de a readuce Chilia în componenţa ţării. Profitând de luptele interne din Ţara Românească, în 1462, Ştefan cel Mare a făcut o tentativă de a reîntoarce Chilia prin forţă: garnizoana cetăţii a rezistat însă la atacurile terestre ale oştirii moldoveneşti, ca şi la cele ale flotei otomane, dar acţiunile lui Ştefan au determinat conducerea Transilvaniei să-şi modifice politica la Gurile Dunării. Transilvania şi-a retras garnizoana din cetate, locul acesteia luându-l o garnizoană muntenească.

 

Peste trei ani, conştient de importanţa Gurilor Dunării pentru securitatea ţării, Ştefan cel Mare şi-a repetat atacul asupra Chiliei. Conform relatărilor lui Grigore Ureche, domnul Moldovei s-a îndreptat cu toată oastea ţării spre Chilia şi, la 23 ianuarie 1465, a început asediul. “Şi sosindu la cetate miercuri spre joi, la miazănoapte, au înconjurat cetatea. Însă joi nu s-au apucat de harţu, iară vineri dis-de-dimineaţă au început a bate cetatea...”15. Această relatare este completată cu datele cronicii de la Bistriţa: “Vineri dimi­neaţă (artileria lui Ştefan - I.C.) a lovit şi a început să distrugă cetatea Chiliei şi aşa a distrus-o ziua întreagă şi a bătut-o până seara. Iar sâmbătă cetatea s-a predat şi Ştefan cu ajutorul Domnului a intrat în cetate”16.

 

Reînglobarea Chiliei în componenţa Moldovei s-a făcut fără mari perturbări: garnizoana cetăţii şi majoritatea populaţiei din oraş erau de origine românească. Până la 1484, locaşele de cult ale Chilieifuseseră, în exclusivitate, de rit ortodox. Exista, fireşte, şi o comunitate catolică, faptul fiind consemnat într-o circulară datată 18 februarie 1518, emisă de episcopul de Milcov, prin care preotul din Chilia era invitat la un sinod17. Însă importanţa comunităţii catolice, formată în majoritate din italieni genovezi, scăzuse după ce privilegiile lor au fost lichidate, ei fiind egalaţi în drep­turi cu negustorii locali. Aşadar, străinii încetaseră să se mai stabilească la Chilia, iar numărul locuitorilor urbei creştea pe contul populaţiei româ­neşti. În sec. XVI-XVII, numărul catolicilor era atât de mic, încât aceştia nu-şi puteau întreţine nici măcar un preot şi apelau la serviciile bisericii din Galaţi. Reprezentanţii altor etnii şi confesiuni (greci, armeni, unguri) sunt atestaţi mai mult ocazional, ca parteneri de afaceri, comerţ, pescuit etc.

 

În pieţele Chiliei făceau negoţ în primul rând negustorii locali şi ţăranii din împrejurimi. Se comercializau, însă, şi produse aduse din localităţi mai îndepărta­te. Pentru a susţine negoţul, domnii Moldovei ofereau producătorilor mai multe privilegii. Astfel, la 13 martie 1466, Ştefan cel Mare a permis locuitorilor din satul Negoieşti să facă negoţ  “... la Chilia, ori la Dunăre"18, iar la 15 august 1471, mănăstirea Pobrata, care avea în stăpânire câteva sate pe Valea Botnei (Ripiceni, Bălăneşti, Dobricineşti), a obţinut dreptul de a vinde la Chilia, fără vamă, grâu şi miere.

 

Agricultura era practicată şi de o parte din locuitorii Chiliei. Ioan Ursinius din Cracovia, un vestit cronicar al timpului, gânditor umanist şi martor al evenimentelor, nota că, înainte de luptele din 1484, târgoveţii din Chilia au strâns grâul încă necopt, l-au legat în snopi şi l-au dus pe la casele lor19. Pâinea urma să fie folosită drept hrană pentru orăşenii rămaşi în cerate.

 

Una din ocupaţiile de bază ale locuitorilor Chiliei era pescuitul. Toate locurile potrivite pentru pescuit erau luate în arendă de persoane mai înstărite şi mai experimentate, care organizau grupuri de pescari, luând apoi de la ei, ca rentă pentru sine, pârcălab şi domnitorul ţării o parte din peştele prins20.

 

După readucerea Chiliei în componenţa Moldovei (1465), Ştefan cel Mare a căutat să creeze la Gurile Dunării un nou sistem de apărare, care să întărească securitatea ţării. În acest scop, fortificaţiile principale trebuiau concentrate pe malul stâng al braţului deltei, fortăreaţa de la ChiliaVeche devenind, astfel, inutilă. Aceste schimbări, impuse de circumstanţe internaţionale obiective, au fost realizate în mare grabă. După eşecul de la Vaslui al otomanilor (1475), Poarta încercase, cu şi mai mare insistenţă, să-şi întărească poziţiile pe litoralul nord-pontic. În acelaşi an, Poarta suferise înfrângere şi la Cetatea Albă, în schimb a reuşit să cucerească de la genovezi oraşul Caffa. Găsind cetatea de la Chilia (Veche) ruinată de moldoveni, otomanii au decis să construiască o fortăreaţă nouă pe malul nordic al braţului deltei, dar nu începuseră încă lucrările.

 

Autorul cronicii moldo-germane ne relatează însă că, la 20 iunie 1479, marele domnitor (al Moldovei) a început construirea Chiliei, terminând-o în acelaşi an cu ajutorul a 8.000 meşteri şi 17.000 lucrători auxiliari21. Grigore Ureche aduce şi el unele amănunte: “Vă leato 6987 (1479) iunie 22 au început Ştefan-Vodă a zidi cetatea Chiliei şi au sfârşit-o într-acelaşi an, iulie 16”22. Probabil, bătrânele cronici au fixat perioada finalizării lucrărilor de la cetatea Chilia, căci într-un timp atât de scurt, în numai 25 de zile, este imposibil să găseşti materiale de construcţie necesare şi să înalţi o cetate puternică.

 

Despre capacitatea de apărare a cetăţii Chilia mărturisesc mai multe documente de epocă. Cronicarul otoman Tursun Bey susţinea că Chiliaera o cetate puternică cu un şanţ adânc, în care pătrundeau apele Dunării, prefăcând localitatea într-o insulă. În cetate se afla o garnizoană militară în frunte cu doi pârcălabi, numiţi de domnul ţării, funcţii îndeplinite mai des de către Maxim şi Ivaşcu, ultimul fiind uneori înlocuit cu Bora ori Şandru. Pârcălabii promovau şi respectau politica domnului ţării la frontiera dintre Moldova şi Imperiul Otoman. În subordinea unuia dintre pârcălabi se afla şi o mică flotilă militară, constituită tot pe timpul lui Ştefan cel Mare.

 

După eşecul din 1475-1476, Poarta ezita să intre în interiorul Ţării Moldovei şi-şi fixase drept prim obiectiv acapararea oraşelor sudice, Chilia şi Cetatea Albă. În acest scop, au fost utilizate principalele forţe ale imperiului. În 1484, o armată otomană de circa 100.000 oameni în frunte cu sultanul Baiazid II, susţinută de artilerie şi de o flotă de 100 corăbii, au trecut hotarele Moldovei. Prima confruntare dintre armata otomană şi oastea moldovenească a avut loc la trecerea Dunării. O inscripţie de pe un octoih bulgar menţionează că o parte din forţele moldoveneşti îl aşteptau pe sultan la Isaccea23. Se face, probabil, referire la flota dunăreană, creată pe timpul lui Ştefan cel Mare, care sta de pază pe acest fluviu şi-l avea în frunte pe unul dintre pârcălabii Chiliei24. Însă cele câteva corăbii moldo­veneşti nu aveau cum face faţă unei flote de 100 corăbii, înarmate cu tunuri din care, potrivit cronicarului turc Saadeddin, s-a tras şi asupra cetăţilor. Din aceeaşi sursă aflăm că pârcălabul care comanda flota moldovenească, a căzut în mâinile sangeacbeiului de Silistra25 care, probabil, avea misiunea de a pune stăpânire pe această trecere importantă peste marele fluviu.

 

Când flota otomană trecuse pentru prima dată prin faţa Chiliei, îndreptându-se spre Isaccea pentru a facilita trecerea oştilor sultanului peste Dunăre, orăşenii au înţeles că trebuie să se pregătească de un lung asediu. Potrivit lui Ioan Ursinius, locuitorii suburbiilor au intrat în cetate cu tot avutul lor, inclusiv cu grâul secerat încă necopt. Sosind la 5 iulie 1484 în faţa Chiliei, Baiazid II a pornit lupta, chiar de la început asediul fiind extrem de violent. Informaţiile furnizate de Saadeddin, ne comunică: “Şahul, ajungând în zori de zi la Chilia, a împresurat cetatea”. Ioan Ursinius descrie însă şi luptele crâncene ce s-au dat în jurul cetăţii: numeroase tunuri ale sultanului aruncau asupra zidurilor ghiulele enorme de piatră; zidurile şi turnurile rămâneau acoperite cu apărători; pe porţile cetăţii a ieşit un detaşament de călăreţi, gonindu-i pe turci până în tabăra lor. Peste câteva zile artileria otomană a distrus, totuşi, turnurile şi o bună parte din ziduri26.

 

Luptele de la Chilia au fost descrise în mod similar şi de cronicile turceşti. Potrivit lui Mehmed Neşri, otomanii au sosit la Chilia şi “făcând luptă mare, au împresurat-o de pe uscat şi de pe mare. După aceea, trăgând din tunuri şi din puşti, au dat iureş şi au atacat din toate părţile...”; “Zidurile şi porţile cetăţii au fost distruse”, susţine Saadeddin. Un alt cronicar turc, Aşik paşa-zade, participant la asaltul cetăţii, afirma că “s-au dat multe lupte crâncene”, iar M. Neşri relata că turcii “purtând lupte timp de 10 zile, au îngenuncheat fortăreaţa”27. Aceasta s-a întâmplat la 14 iulie 1484.

 

Din datele de mai sus se desprinde o atitudine respectuoasă faţă de apărătorii cetăţii. Nu numai martorul polonez, dar şi cronicarii turci care, de obicei, manifestau dispreţ faţă de învinşi, au fost de data aceasta mai rezervaţi. Există, desigur, şi informaţii de alt gen. Malatesta, un secretar al regelui polon, Sigismund, pretindea că cetatea ar fi fost luată de către turci prin trădarea unuia dintre conducătorii superiori ai garnizoanei cetăţii28. Faptul fusese confirmat şi de Aşik paşa-zade, care susţinea că “un om, care era eminul acestei cetăţi, a venit şi a intrat în cortul unui vizir de-al padişahului”. Or, acel emin n-a fost “pârcălabul cetăţii" (reamintim, un alt pârcălab a căzut prizonier la Isaccea). În Moldova, funcţia de emin corespundea celei de vameş, care avea mai curând obligaţii economice decât militare. Acest “emin” ar fi spus: “Cetatea este a padişahului”, adică a sultanului. Nu este exclus ca acesta să fi fost unul dintre negustorii de origine italiană care, în asemenea cazuri, treceau uşor de partea otomanilor.

 

Oricum, din cele relatate de cronicarii turci se poate conchide că apărătorii cetăţii au luptat cu dârzenie pentru apărarea Chiliei. În urma atacului, în zidurile fortăreţei s-au format spărturi mari, au fost distruse şi porţile. Prin aceste spărturi, turcii au încercat de mai multe ori să pătrundă înăuntru, dar apărătorii au respins cu bărbăţie atacurile. Abia după 10 zile de lupte grele, oraşul a cedat. Baiazid II afirma că Chilia şi Cetatea Albă au fost cucerite cu pierderi grele din partea multor “drept-credincioşi", adică musulmani.

 

A urmat, potrivit relatărilor lui Ioan Ursinius, o răfuială cruntă cu populaţia oraşului care, în mare parte, a fost robită şi dusă la Constantinopol. Altă parte, speriată de comportamentul brutal al noilor stăpânitori, a părăsit, din proprie iniţiativă, oraşul. “Necredincioşilor, scrie Aşik paşa-zade despre creştinii în prepon­derenţă de origine română, care au vrut să plece, li s-a dat voie să se transfere în alte localităţi, inclusiv şi în cele rămase sub administraţia lui Ştefan cel Mare”. Potrivit firmanului lui Baiazid II (din 1484), de această învoire au profitat şi preoţii creştini din cetate. Firmanul mai specifica: locuinţele părăsite de creştini, cu învoirea sultanului, rămâneau la dispoziţia militarilor turci care, potrivit altor surse, ocupau în exclusivitate spaţiul citadelei29.  

 

Pierderea Chiliei şi Cetăţii Albe a adus mari prejudicii economiei şi sistemului de apărare al Moldovei. Rămânând fără ieşire la mare, ţara a pierdut şi importante venituri provenite din negoţ. Pentru otomani, Chilia avea o importanţă excepţio­nală, Baiazid II numind-o “cheia şi poarta a toată Ţara Moldovei şi a toată Ţara Ungurească şi ţărilor de la Dunăre”. Luptele moldo-otomane au continuat, însă, până în anul 1486. În toamna lui 1485, respingând atacul beiului Malkoci-oglu, Ştefan cel Mare i-a învins pe otomani la Catlabuh. Dar, părăsită de aliaţii creştini, Moldova a încheiat, totuşi, pace cu turcii, lăsând Chilia sub ocupaţie otomană.

 

Ocupând Chilia, otomanii au restabilit întăriturile. Iniţial, Poarta nu se decisese căreia dintre părţile oraşului să-i dea prioritate. Potrivit relatărilor lui Saadeddin, mai întâi a fost restabilită, în 5 zile, ChiliaNouă. Într-un firman al lui Baiazid II au fost incluse cheltuielile pentru repararea cetăţii. Apoi, potrivit relatărilor lui Francesco Longo, localnicii au primit ordin să restabilească şi ChiliaVeche. Lucrările au continuat şi în anul următor, fiind susţinute de 90 de corăbii turceşti. Probabil, acţiunile întreprinse de Ştefan cu scopul de a recâştiga Chilia i-au îngrijorat pe otomani, care nu erau prea siguri că vor putea menţine cetatea de pe malul stâng, şi deci, contau pe cetatea de pe insulă, mai puţin vulnerabilă la atacurile moldovenilor. Însă lucrările de restabilire a cetăţii de pe insulă n-au fost finisate. După încheierea păcii (1486), rolul ei a decăzut. În prima jumătate a sec. XVII, călătorul francez Boplan menţiona “în partea opusă a râului Chilia Veche se mai văd câteva ruine”30.

 

Luptele mai continuau când Poarta a dispus crearea organelor administrati­ve locale. În oraş a fost numit un cadiu (judecător) şi un emin, responsabil de administrarea imobilului; clădirile şi magaziile părăsite de negustorii locali şi străini, piaţa, pământul arabil, locurile de pescuit ş.a. deveniseră proprietate a statului otoman; au fost create şi organe militar-administrative. Potrivit relatărilor lui M. Neşri, în oraş fusese numit un subaş, responsabil pentru menţinerea ordinii publice şi pregătirea de luptă a unităţii militare formate din feudali otomani (sipahi-călăreţi). A mai fost numit şi un dizdar (comandant), responsabil pentru menţinerea în ordine a cetăţii şi comandant al garnizoanei locale care, la 1486, era compusă din 396 grade inferioare şi 8 comandanţi superiori. În oraş exista şi o mică flotilă, comandată de un capudan (amiral) şi 3 ofiţeri. După ce şi alte cetăţi de pe teritoriul Moldovei au fost supuse otomanilor, garnizoana de la Chilia s-a redus conside­rabil, numărând, în 1669, doar 248 oameni.

 

Deşi în 1484 numărul populaţiei scăzuse brusc, în Chilia se menţinuse, totuşi, o comunitate creştină numeroasă. Conform unor date furnizate de N. Beldiceanu, în 1529, la Chilia, probabil în cea de pe malul stâng, existau 160 familii de creştini. În anul 1570, pe ambele maluri ale braţului trăiau 316 familii de creştini, inclusiv 150 la ChiliaVeche32. Populaţia creştină era formată cu prioritate din români. Potrivit relatărilor unui călător turc, Evlia Celebi, care a vizitat oraşul la mijlocul sec. XVII, în Chilia locuiau moldoveni şi valahi, adică reprezentanţi ai populaţiei băştinaşe din cele două ţări româneşti de la sud şi est de Carpaţi. Reprezentanţii altor etnii (greci, italieni), menţionaţi de către Nicolo Basi şi F. Stanislavov, constituiau un număr neînsemnat. Spre exemplu, în Chilia locuiau 8 familii de italieni catolici33. Ei se aflau în oraş pentru a efectua operaţii comerciale. În sec. XVIII, conform relatărilor lui Matray şi Peyssonel34, în oraş se instalase un număr mic de negustori armeni şi evrei.

 

Românii care formau comunitatea ortodoxă aveau la dispoziţie două biserici, menţionate de F. Stanislavov; una dintre ele a fost construită în 1648 de către domnul Vasile Lupu. Mai funcţiona la Chilia şi o comunitate armeană, amintită în documentele administraţiei militare ruseşti din anii 1771 şi 1773. Evreii nu-şi aveau comunitatea lor confesională, fapt ce denotă numărul mic şi caracterul sporadic al apariţiei reprezentanţilor acestei etnii. În 1774, la Chilia Nouă locuiau 280 familii (1.390 oameni) şi la Chilia Veche peste 100 de familii. În 1790, din ordinul generalului rus Gudovici, o parte a locuitorilor Chiliei a fost transferată în Rusia, fapt ce a avut urmări negative asupra evoluţiei demografice a oraşului. În 1806, în oraş locuiau doar 756 oameni, adică cu 45,8% mai puţin decât în 1774, inclusiv 698 români (92,6%), 27 greci, 22 sârbi şi 9 bulgari 35.

 

Populaţia majoritară românească din oraş, precum şi cea din teritoriile rămase sub jurisdicţia domnitorului Moldovei, nu s-a împăcat niciodată cu dominaţia străină asupra Chiliei. Uneori, această nemulţumire se transforma în luptă deschisă. În 1538, codrenii din centrul Moldovei au urmărit până sub zidurile Chiliei un grup de turanici care încălcaseră regulile de tăiere a pădurii. În august 1565, Suleyman I îi comunica lui Alexandru Lăpuşneanu că pe Dunăre, lângă Chilia, apăruseră nişte oameni înarmaţi care atacau cu caice vasele otomane36. Aceşti oameni în­drăzneţi numiţi de sultan “haramini”, adică bandiţi, erau elogiaţi de către populaţia românească locală. Autorul anonim al baladei Chira îi numeşte “şerpi ai Dună­rii”37. Ieşind din stufăriile Dunării, ei atacau pe neaşteptate corăbiile otomane ce se ridicau pe cursul inferior al marelui fluviu românesc şi, după ce le pricinuiau pierderi mari, dispăreau din nou în desişurile deltei. Atacurile “şerpilor Dunării” creau nesiguranţă la trecerile importante peste fluviu, iar autorităţile otomane, în persoana sangeacbeiului de Silistra, potrivit relatărilor lui Suleyman, nu puteau restabili ordinea.

 

Ocupând Chilia, Poarta a creat o problemă internaţională. Chestiunea retroce­dării acestui oraş a figurat pe agenda tratativelor purtate de Ungaria şi Polonia cu Imperiul Otoman în timpul războiului moldo-otoman din anii 1484-1486. Tratatul moldo-polon (1499) prevedea o colaborare a părţilor con­tractante în vederea reincluderii Chiliei în componenţa Moldovei. Chestiunea a fost reluată şi în timpul luptelor ţărilor creştine cu Imperiul Otoman, la finele sec. XVI. În noiembrie 1594, domnul Moldovei, Aron, cu 14.000 de moldoveni şi 5.000 de ardeleni a atacat Chilia38 , iar la 28 octombrie a aceluiaşi an, Papa de la Roma, într-o misivă adresată reprezentantului său în Polonia, San Severo, menţiona “Licostomo (Chilia - I.C.) şi alte cetăţi care depind de Moldova”39. Cu alte cuvinte, scaunul papal continua să considere Chilia oraş al Moldovei, cerând retrocedarea lui.

 

Chestiunea retrocedării Chiliei către Moldova a fost discutată în 1656 de reprezentantul domnului Moldovei, Gheorghe Ştefan, cu ţarul rus, Alexei Mihailovici, mai apoi a fost inclusă şi în tratatul lui D. Cantemir cu Petru I (1711), precum şi în tratatul de la Kuciuc-Kainargi (1774).

 

În 1807, Chilia, împreună cu alte localităţi luate anterior de către turci, a fost pusă sub jurisdicţia divanului Moldovei. Prin aceasta, guvernul rus a recunoscut încă o dată legitimitatea revenirii acestor pământuri în componenţa Moldovei. Însă peste 5 ani, ţarismul a anexat partea de est a Moldovei împreună cu Chilia, încălcând astfel prevederile diferitelor tratate internaţionale, inclusiv şi ale celor încheiate de Rusia privind integritatea teritorială a ţării cu hotarele pe Dunăre şi Nistru, iar problema oraşului a devenit şi mai complicată.

 

În timpul dominaţiei ruse, dezvoltarea Chiliei a avut un caracter contradictoriu. Numărul locuitorilor creştea pe seama celor veniţi din guberniile Rusiei, iar ponderea băştinaşilor scădea vertiginos: de la 92%, în 1806, până la 46%, în 1827 şi 12,7%, în 1844. Din cauza dominaţiei străine, populaţia românească din Chilia scădea: de la 1.694 oameni în 1827, la 740 – în 1844.

 

Situaţia s-a schimbat radical în anul 1856 când, conform Păcii de la Paris, oraşul a fost retrocedat Moldovei care, peste 3 ani, unindu-se cu Muntenia, a format România. Au fost create condiţii favorabile pentru dezvoltarea populaţiei băştinaşe. După războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, ţarismul a răpit de la aliata sa oraşul Chilia şi alte pământuri din sudul Basarabiei. Însă cei 22 ani în care oraşul s-a aflat în componenţa statului naţional n-au trecut fără urmări pozitive pentru populaţia băştinaşă, numărul căreia a crescut considerabil. În 1897, în Chilia locuiau 2.497 români, ceea ce alcătuia 21,5% din numărul total al populaţiei.

 

Prin hotărârea din 27 martie 1918 a Sfatului Ţării, organ legitim suprem al Basarabiei, Chilia împreună cu întreaga Moldovă de Est s-a unit cu România. Au apărut condiţii favorabile pentru reîntregirea oraşului în spaţiul naţional românesc, însă, ca urmare a odiosului pact Ribbentrop-Molotov şi a ultimatumului sovietic din 27 iunie 1940, Chilia, împreună cu alte pământuri au fost rupte din trupul ţării şi transmise, nelegitim, Ucrainei.

 

Astfel, istoria Chiliei constituie o parte integrantă a istoriei poporului român. În perioada aflării Chiliei în spaţiul politic românesc, populaţia băştinaşă s-a dezvoltat în condiţii fireşti. Însă în condiţiile dominaţiei străine, Chilia a intrat într-o lungă perioadă de stagnare. Cetatea Chilia, important monument istoric din glorioasele timpuri ale domniei lui Ştefan cel Mare, a fost distrusă în timpul dominaţiei ţariste şi sovietice.

 

 

Summary

In the end of the 13th century, in the Danube delta appeared some market towns, one of them being Chilia, surrounded by water. This locality was economically convenient placed, but not geo-politically, because it was at the state’s margin. During the centuries, some foreign states reigned over it for a short time. In the time of Moldova’s ruler Alexander the Good, Moldova’s influence in the region increases; in 1412, according to the Lublau tractate, Chilia is noted along with other Moldova’s cities, becoming a part of Moldova Principality. After Constantinople’s fall, the political situation mutates and Chilia becomes again change for that time’s powers. With the Sthephen the Great’s enthroning, the situation mutates again: during the first years of his reign, he returns Chilia to his country. The military life of the fortress – situated in the intersection of great powers’ interests – was always dynamic, its’ history being a part of our people’s history. This important historical accomplishment, achieved by Stephen the Great, was destroyed during Tzarist and Sovietic dominations.

 

 

NOTE

 

1. Miclosich, Fr., Muller, I. Acta et diplomata graeca medii aevi sacra et profana Collecta. Actapatriarchatus constantinopolitani (1315-1402), 1.1, Vindobanae, 1860, p. 95.

2. Iliescu, O. Localizarea vechiului Licostomo. În: Studii. // Revistă de istorie, 1972, nr. 3, p. 436-438.

3. Popescu-Spineni, M. România în istoria cartografiei până la 1600. – Bucureşti, 1938, p. 75-76.

4. Iorga, N. Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe. – Bucureşti, 1899, p. 49-50.

5. Iliescu, O. Chilia în veacul XIV. În: Peuce. Studii şi comunicări de istorie şi      arheologie, VI. – Tulcea, 1977, p. 243.

6. Documenta Romaniae Historica, D, vol. I. – Bucureşti, 1977, p. 49.

7. Iliescu, O. Asperi deLicostoma la 1383. // Revista de istorie, 1974, nr. 1, p. 244.       

8. Câmpina, B. Scrieri istorice, vol. I. – Bucureşti, 1973, p. 264.

9. Ciocâltan, V.  Chilia în primul sfert al veacului al XV-lea. // Revista de istorie, 1981,

       nr. 11, p. 2095.

10. Ducas, ??? Istoria turco-bizantină. 1341-1462. – Bucureşti, 1958, p. 426- 427.

11. Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, vol. I. – Bucureşti, 1975, p. 372.

12. Panaitescu, P.P.  Legăturile moldo-polone în sec. XV şi problema Chiliei. // Revista istorică     română, 1958, III, p. 103.

13. Berindei, M., Veinstein, G. L'Empire Ottoman et Ies Pays roumains 1544-1545. Etudes

documents. – Paris, 1987, p. 114.

14. Zapiski ianîceara. Napisanî Constantinom Mihailovicem iz Ostroviţî. – M., 1978, p. 88.

15. Letopiseţul Tării Moldovei. – Chişinău, 1990, p. 40.

16. Slaviano-moldavskie letopisi XV-XVI w. – M., 1976, p. 26:

17. Costăchescu, M. Documentele moldoveneşti de la Ştefăniţă voievod. – Iaşi, 1943, p. 487.

18. Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, vol. II. – Bucureşti, 1976, p. 190.

19. Iorga, N. Studii istorice..., p. 279.

20. Alexandrescu Dersca-Bulgaru, M. Pescuitul în delta Dunării în vremea stăpânirii otomane. În: Peuce. Studii şi comunicări de istorie, etnografie şi muzeologie, II. – Tulcea, 1971,

21. Slaviano-moldavskie letopisi, p. 52.                                    

22. Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 48.                              

23. Iorga, N. Studii istorice..., p. 162.                       

24. Columbeanu, S. Acţiuni navale în Marea Neagră în timpul lui Ştefan cel Mare // Revista

      de istorie, 1975, nr. 1, p. 87.

25. Beldiceanu, N. La conquete des dtes marchandes de Kilia et Cetatea Albă par Baiazid II.

       În:   Siidost – Forschungen, t. XXIII, 1964, p. 65.                       

26. Iorga, N. Studii istorice..., p. 163.

27. Cronici turceşti privind ţările române. Extrase, vol. I. – Bucureşti, 1966, pp. 96, 98,130,326.

28. Iorga, N. Istoria românilor, vol. IV – Bucureşti, 1937, p. 212.

29. Alexandrescu Dersca-Bulgaru, M. Date asupra cetăţii şi oraşului Chilia sub stăpânirea

otomană (sec. XVI-XVII).  În: Peuce. Studii şi comunicări de istorie şi arheologie, IV. – Tulcea, 1977, p. 255.

30. Iorga, N. Studii istorice..., p. 159,162-163; Idem, Istoria românilor, vol. IV, p. 212.

31. Beldiceanu, N. Chilia et Cetatea Albă â travers Ies documents ottomans. // Revue des

etudes islamiques, 1968, nr. 2, p. 220.

32. Chirtoaga, I. Populaţia din sud-estul interfluviului Nistru-Prut sub dominaţia otomană

(1484-1595). // Revista de istorie a Moldovei, 1992, nr. 4, p. 17.

33. Călători străini despre ţările române, vol. V. – Bucureşti, 1973, p. 84, 618.

34. Cernovodeanu, P. Ţările române în viziunea călătorilor englezi (a doua jumătate a sec. XVII şi primele decenii ale sec. XVIII). În: Studii şi materiale de istorie medie, vol. VI. – Bucureşti, 1973, p. 120; Peyssonel, Gh.Trăite sur le commerce de la MerNoire, tom. I. – Paris, 1787, p. 304-307.

35. Ţentral'nîi Gosudarstvennîi Voenno-Istoriceskii Arhiv, F. Voenno-Ucionnîi Arhiv, d. 130,

f. 10; d. 1961, f. 209; Chirtoaga, I. Cislennosti i etniceskii sostav naselenia gorodov Benderî Chilii i Akkermana v XVIII - naceale XIX v. // Buletinul Academiei de Ştiinţe a Republicii Sovietice Socialiste Modoveneşti, Seria ştiinţei sociale, 1977, nr. 1, p. 34-42.

36. Catalogul documentelor turceşti, vol. II. – Bucureşti, 1965, p. 39.

37. Balada populară. – Chişinău, 1976, p. 201-202.

38. Kuliş, P.A. Istoria vossoedinenia Ruşi, tom. II. – Sankt-Petersburg, 1874, p. 429-431.

39. Hurmuzaki, E.  Documente privitoare la istoria românilor, vol. III, partea II, p. 142.


Autor: dr. hab. Ion CHIRTOAGĂ

Sursa: Revista „Cohorta”