TUNURILE DIN BRONZ DIN TIMPUL LUI ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT DESCOPERITE ÎN CETAEA MEDIEVALĂ DE LA ORHEIUL VECHI

Share

 

În anul 1999, în timpul investigaţiilor arheologice, realizate în incinta citadelei de la Orheiul Vechi, au fost descoperite două piese de artilerie de pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare obiecte de unicat pentru Europa Centrală şi de Sud-Est: pentru Republica Moldova reprezintă cele mai vechi piese de artilerie de foc descoperite vreodată (Planşa nr. 1, 2). Aceste tunuri din bronz au fost găsite în solul de umplutură al unei locuinţe distruse (nr. 52), în colţul de sud-vest al citadelei medievale(Planşa 4, 5). Tunurile se aflau  în partea centrală a complexului distrus, la adâncimea 1,80 m, într-un strat de sol şi cenuşă. Piesele de artilerie erau plasate la acelaşi nivel, cu inelele alăturate, fiind orientate cu gura spre est. În interiorul unui tun a fost descoperită o ghiulea din piatră.

 

Tun din bronz, Orheiul VechiTunul nr.1(Planşa nr. 3/1) reprezintă o piesă lucrată din bronz prin metoda turnării. Ţeava tunului este prevăzută cu o singură gaură, în partea din faţă. Interiorul ţevii reprezintă un canal în formă de prag, spre gură fiind mai larg şi permiţând plasarea ghiulelei, iar spre fund mai îngust, favorizând încărcarea prafului. Încărcarea cu praf şi cu ghiulele se făcea prin gura tunului. Suprafaţa tunului este gofrată, fapt ce se datorează, în opinia noastră, imitării de către turnători a corpului tunurilor  confecţionate din vergi plate de fier şi prinse cu inele.

 

Pe suprafaţa tunului, în regiunea gurii, este reprezentată o stemă, alcătuită dintr-un scut pe suprafaţa căruia se află un însemn heraldic reliefat. Scutul este dreptunghiular, cu baza ascuţită. Semnul heraldic are forma unei ancore, prevăzută cu două bare în partea superioară (care formează un fel de „acoperiş” al „ancorei”) şi două bare în câmpul din stânga.

 

Dimensiunile tunului: lungimea – 62,8 cm, diametrul gurii tunului la exterior – 13,5 cm, diametrul tunului la mijloc – 10,5 cm, diametrul exterior al ţevii la talpă – 11,15 cm, calibrul tunului (diametrului gurii) – 8,0 cm, diametrul camerei de ardere a prafului – 4,0 cm. Grosimea pereţilor: în camera de plasare a ghiulelei – 1,40-2,25 cm, iar în camera de ardere – 3,20 cm; grosimea fundului –3,70 cm. Greutatea tunului – 26,60 kg.

 

În partea centrală, tunul este prevăzut cu o urechiuşă specială, în care este prins un inel de fier. Diametrul inelului este de 8,0 cm, iar grosimea – 1,30 cm.

 

Gaura pentru aprinderea prafului se afla la fundul tunului, în cadrul unui sector patrulateral, special amenajat, cu marginile reliefate. Dimensiunile sectorului patrulateral – 2,0x1,8 cm, diametrul găurii – 0,4 cm. Prin forma sa, tunul este specific anilor 1460-1480.

 

Tun din bronza, Orheiul VechiTunul nr.2(Planşa 3/2) la material şi formă, acest tun este analog tunului nr.1. A fost lucrat din bronz, prin metoda turnării. Comparativ cu tunul nr.1, acesta este lucrat într-o manieră arhaică, are suprafaţa mai grosolană, lucrată neglijent, cu un semn heraldic analog stemei de pe tunul precedent, dar executat neîndemânatic. Spre deosebire de primul, cel de-al doilea tun, are suprafaţa gofrată în sectorul doi.  În interiorul tunului s-a păstrat o ghiulea din piatră de calcar, cu urme de oxid de bronz. Ghiuleaua are formă circulară, cu diametrul 7,5 cm.

 

Pe suprafaţa tunului, în apropierea gurii, se află imprimat un semn în relief, similar ca formă de semnul din partea centrală a primului tun. Spre deosebire de primul, pe suprafaţa celui de-al doilea tun lipseşte scutul, iar semnul reprezentat păstrează în fond aceeaşi formă: ancoră cu acoperiş şi două bare laterale în partea stângă.

 

Dimensiunile tunului: lungimea – 62,25 cm, diametrul gurii tunului la exterior – 13,7 cm, diametrul gurii tunului la mijloc – 11,0 cm, diametrul exterior al ţevii la talpă – 9,80 cm, calibrul tunului (diametrului gurii) – 7,5 cm, diametrul camerei de ardere a prafului – 4,5 cm, grosimea pereţilor: în camera de plasare a ghiulelei – 1,30-1,70 cm, iar în camera de ardere – 3,0 cm, grosimea fundului –1,70-2,40 cm. Greutatea tunului – 31,05 kg.

 

În partea centrală; tunul este prevăzut cu o urechiuşă specială, în care este prins un inel de fier. Diametrul inelului este de 8,0 cm, iar grosimea în secţiune – 1,30 cm.

 

Gaura pentru aprinderea prafului se află la fundul tunului, în cadrul unui sector patrulateral, special amenajat cu marginile reliefate. Dimensiunile sectorului patrulateral – 1,8x1,8 cm, diametrul găurii - 0,4 cm.

 

Tunurile de la Orheiul Vechi prezintă un interes ştiinţific deosebit: ele se numără printre cele mai vechi obiecte de acest gen descoperite în spaţiul românesc. Aceste tunuri se încadrează de minune în şirul de piese de artilerie, datate cu ultimul sfert al secolului XV – începutul secolului XVI şi vin să completeze şirul descoperirilor de acest fel din Europa.

 

Planul general al Cetatii Orheiului VechiÎn acest context, trebuie amintit, că primele arme de foc descoperite în Europa datează din prima jumătate a sec. XIV[1], iar în spaţiul românesc – din ultimul sfert al secolului XIV. În condicile oraşului Sibiu, armele de foc sunt atestate începând cu anul 1373, iar la Sighişoara cu 1393, aici fiind atestate industrii locale de turnat piese de artilerie[2].

 

Unii autori susţin că în Ţara Românească artileria ar fi apărut pe timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, iar în Ţara Moldovei – pe vremea lui Alexandru cel Bun[3]. În ţările române, începând cu al doilea sfert al secolului XIV: la 1432, Vlad Dracul se adresa braşovenilor: „vă rog, ca pe nişte fraţi ai mei, gătiţi-mi o sută de puşci (tunuri)”[4].

 

Prima atestare documentară privind folosirea artileriei de foc pe câmpul de luptă, datează la români, din timpul domniei lui Vlad Dracul. În bătălia de la Giurgiu (anul 1445), domnitorul român folosise două bombarde care conform cronicii lui Jean de Wavrin, „făceau mai mult zgomot decât stricăciune”[5].

 

Implementarea pe larg a artileriei de foc în ţările române, datează cu mijlocul secolului XV şi este atribuită domnitorilor Iancu de Hunedoara (în Transilvania), Vlad Ţepeş (în Ţara Românească) şi Ştefan cel Mare (în Moldova).

 

Pe parcursul secolelor XV-XVI, la români, sunt semnalate diverse tipuri de arme de foc: bombarde (grele şi uşoare), culevrine şi archebuze (puşti grele). Printre tunurile uşoare se evidenţia bombarda manualis – bombarda de mână, care se fixa pe un crăcan, în căruţe sau care. Bombardele[1] grele băteau la 500 şi 1000 m, iar bombardele uşoare la 400 şi700 m[6]. Piesele de artilerie erau confecţionate din fier sau din bronz. Se trăgea cu ghiule din metal sau piatră, iar în calitate de explozivă se foloseau pulberea de silitră, pucioasă şi cărbune.

 

Primele menţiuni scrise privind folosirea tunurilor în Ţara Moldovei datează cu mijlocul secolului XV. Astfel, după o inscripţie de pe zidul de la Cetatea Albă aflăm ca la 1454 cetatea „a fost înarmată cu tunuri” de către pârcălabul Stanciul[7].

 

În timpul domniei lui Ştefan cel Mare artileria a fost folosită la asediul Chiliei (1465), în bătălia de la Vaslui (1475), la Valea Albă (1476), la Suceava (1476),  la Suceava şi Codrii Cosminului (1497).

 

Referindu-se la asediul Chiliei din 1465 un cronicar consemna: „iară vineri dins-de-dimineaţă au început a bate cetatea şi aşa toată ziua s-au hărţuit până seară”[8]. Ceva mai înainte „în al şaselea an al domniei lui Ştefan vodă, în anii 6970 [1462], iulie 22, loviră pre Ştefan  vodă, cu o puşcă în gleznă la cetatea Chiliei[9]. Acest eveniment fusese relatat în felul următor într-o cronică mai veche: „В лъто 6970  юниа 22 удариша Стефана воевода пушкою у Келию граду[10].

 

La doi ani de la asediul Chiliei, în 1467, după bătălia de la Baia, Ştefan cel Mare a capturat „carele şi corturile şi diferite bombarde, maşini şi tunuri mari şi mici” [11].  Conform cronicii lui Grigore Ureche, în anul 1475,  în bătălia de la Podul Înalt de la Vaslui, moldovenii au dobândit „puşcile” otomane[12]. În anul 1476, oştenii cetăţii Suceava „se apărau cu tunurile şi nu le păsa de turci[13]. Conform cronicilor turceşti, în 1476: „în partea ghiaurilor se aflau carele, din care se trăgea cu tunurile...făcând ca pământul să se cutremure de bubuitul lor; .....ienicerii, nesuportând aceste lovituri, deşi erau obişnuiţi să-şi pună pieptul în faţa tunurilor şi puştilor, s-au culcat cu feţele la pământ”[14]

 

După relatările cronicarului polonez Bernard Wapowski, aflăm că la 1497, Suceava era asediată cu tunuri mari, „maşini” pentru dărâmare zidurilor, dintre care două erau de „o mărime uimitoare”, una fiind trasă de 40, iar alta de 50 de cai[15]. Foarte curând aceste piese de artilerie fuseseră capturate de către moldoveni în curând.

 

În acelaşi an 1497, după victoria din Codrii Cosminului asupra polonilor conduşi de Jan Olbraht „toate tunurile cele mari, cu care [polonii] bătuseră în cetatea Sucevei, au fost luate şi altele mici şi mai mici, pe care nu este cu putinţă a le înşira[16].

 

În Ţara Moldovei, la fel ca şi în alte ţări europene, existau mai multe căi de completare a armatei cu piese de artilerie. În primul rând, tunurile erau procurate din Transilvania, de la atelierele din Braşov, Sibiu etc. Foarte accesibile pentru Ţara Moldovei erau şi atelierele de la Liov, de unde erau aduse importante cantităţi de arme. O sursă nu mai puţin importantă de completare a arsenalului militar pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare l-au reprezentat capturile de arme de la armatele otomane (1475, 1476) poloneze (1497), când au fost preluate mai multe arme de foc, inclusiv bombarde.  

 

Până la descoperirea de la Orheiul Vechi, în spaţiul românesc existau 4 piese de artilerie datate din sec. XV. Cea mai veche este considerată bombarda din bronz descoperită în cetatea de la Giurgiu, datată cu anul 1445, posibil din timpul bătăliei lui Vlad Dracul[17]. Urmează o bombardă mică, asupra polonilor conduşi de Jan Olbraht de asemenea din bronz, descoperită în cetatea Severinului[18], un tun din fier de provenienţă necunoscută păstrat în Muzeul Militar Central din Bucureşti[19] şi  o bombardă din bronz găsită în cetatea Bârladului şi datată cu anul 1476[20].  Două tunuri sunt reprezentate într-o frescă datată cu sec. XV din Ţara Românească[21].

 

Tunurile de la Orheiul Vechi se deosebesc de cele deja atestate în spaţiul românesc; fiind de un tip mai evoluat. Piese analoge de artilerie a fost atestate la Loshult (Suedia), Tabor (Cehia), Tannenberg (Hesja), Vedelspang (Danemarca), Kurzetnik (Polonia) şi datează cu anii 1460-1470[22].  Piese de artilerie similare ca formă, dar fabricate din fier, au fost depistate în regiunea Niprului Inferior, lângă insula Hortiţa[23], acestea fiind prevăzute pentru corăbiile cazacilor zaporojeni din secolele XV-XVI. Cel mai vechi tun din bronz din Rusia a fost confecţionat de către meşterul pe nume Iakov în anul 1491 şi se păstrează în Muzeul Artileriei din Sankt-Petersburg.

 

Pentru a identifica centrul de producere a tunurilor de la Orheiul Vechi este necesar a analiza semnele de pe suprafaţa acestor piese. În acest sens, unul dintre tunurile de la Orheiul Vechi (nr. 1) şi respectiv semnul de pe suprafaţa lui reprezintă o piesă originală care, în bază unor analogii, poate oferi indicii atât asupra locului de producere, cât şi asupra comanditarului acestei piese de război. Pe de altă parte, cel de-al doilea tun (nr. 2), cu un aspect mai arhaic, lucrat destul de stângaci, reprezintă, în opinia noastră, o copie a celui dintâi, realizată probabil într-un alt atelier decât cel de origine. 

 

Semnul din partea centrală a stemei de pe suprafaţa tunului nr. 1 de la Orheiul Vechi, indică asupra unei similitudini cu elemente heraldice medievale polono-lituanene[24]. În acest context, este posibil ca respectiva piesă de artilerie să  reprezinte produsul unui atelier polonez. În privinţa apariţiei acestui tun  în cadrul cetăţii de la Orheiul Vechi, se poate admite versiunea că acesta s-ar putea reprezenta una din piesele din lotul de artilerie acaparat de la polonezi de către Ştefan cel Mare, în anul 1497, în urma bătăliei din Codrii Cosminului. Al doilea tun de la Orheiul Vechi, care posedă un semn similar, dar fără scut, realizat prin imitaţie, putea fi din acelaşi lot polonez, dar nu este exclusă şi posibilitatea producerii lui undeva în Moldova, sau chiar la Orheiul Vechi, după modelul tunului original.  

 

Orheiul VechiDescoperirea celor două tunuri în umplutura complexului nr. 52 de la Orheiul Vechi, reprezintă un ecou al unui eveniment militar de amploare, legat de istoria acestei localităţi. Faptul că aceste piese foarte preţioase, ascunse de către apărătorii cetăţii cu multă grijă în umplutura unei locuinţe distruse n-au fost ulterior extrase din „ascunziş” vorbeşte despre tragismul evenimentelor produse la acel timp. Având în vedere limita cronologică superioară a locuinţei nr. 52, stabilită în baza monedelor şi a stratigrafiei la sfârşitul secolului XV – începutul secolului XVI şi făcând o comparaţie cu datele din cronicile medievale, evenimentul tragic nominalizat poate fi identificat cu invazia tătarilor din Crimeia conduşi de Beti Girei, în anul 1510, eveniment care, conform spuselor cronicarului Grigore Ureche „fără veste cu multă mulţime de tătari pe trei locuri au întrat în ţară, de au prădat de la Orheiu până la Dorohoiu şi pre Prut în sus, de multă pradă şi robie de oameni au făcut şi plian de dobitoace au luat”[25].

 

Prezenţa pieselor de artilerie în cetatea Orheiului nu este întâmplătoare. Aceste descoperiri se încadrează perfect în politica de fortificare a cetăţii din valea Răutului de către  domnitorul Ştefan cel Mare. Începând cu anul 1470, cetatea Orheiului obţinuse înaltul statut de pârcălăbie. Între anii 1470-1499, în cetatea Orheiului a fost atestate şapte pârcălăbii cu o durată de la doi până la şase ani: Radu Gangur  (1470–1475), Galeş (1476–1478),  Radu Gangur (1479–1480),  Vlaicu (1481–1484), Grozea Micotici  (1486–1490),  Radu Gangur  (1492-1493),  Ivanco şi Alexa (1499-?)[26]. Despre atitudinea deosebită a lui Ştefan cel Mare faţă de cetatea Orheiului, vorbeşte şi faptul că în calitate de pârcălabi ai fortificaţiei din valea Răutului au fost numiţi boieri de seamă, printre şi unchiul voievodului Vlaicu, toţi aceştia fiind desemnaţi în acelaşi timp şi în calitate de membri ai sfatului domnesc.

 

În perioada domniei lui Ştefan cel Mare, cetatea Orheiului reprezenta principalul fortpost la hotarele de est ale Ţării Moldovei, care trebuia să stopeze invaziile tătarilor din Crimeia şi a altor duşmani veniţi dinspre răsărit sau dinspre sud. În acest context, dotarea cetăţii Orheiului cu artilerie de foc devenea un imperativ al timpului, mai ales că în a doua jumătate a secolului XV, aceste arme deveniseră ceva obişnuit pentru Europa de sud-est şi de est. Tunurile de la Orheiul Vechi reprezentau bombarde de dimensiuni mici, numite în ţările româneşti „săcăluşe”[27] iar în Rusia «пищалъ». Ele puteau fi liber instalate pe valurile de vest ale cetăţii sau pe zidul de piatră al citadelei. Având o rază de acţiune de circa 400-700 m, aceste tunuri erau în stare să ţină duşmanii la  o distanţă apreciabilă de cetate, să contribuie, în mod substanţial, la apărarea localităţii şi să stopeze înaintarea atacatorilor spre capitala ţării.

 

 

 

Summary

 

 

In the year 1999 there were discovered two canons from bronze during the archaeological excavations from the medieval citadel of Orheiul Vechi (R.Moldova) The pieces of artillery were discovered in the locative complex no. 52 placed in the south-western corner of the citadel and dated with the second half of the 15th century  – beginning of the 16th century.

 

The canons are worked in bronze through the method of moulding. There is represented a relieved emblem on the surface of the canons. In the central part, the canons had a small ear with an iron ring. Inside of one canon was found a stone canon ball. The length of the canons is 62,8 cm and respectively 62,25 cm, the diameter in the region of the external aperture - 13,5 cm and 13,7 cm, the diameter of the aperture (the calibre) - 8,0 cm and 7,5 cm and the diameter of the burning room – 4,0 cm and 4,5 cm. The weight of the canons is 26,60 kg and 31,05 kg.

 

The canons from Orheiul Vechi are probably of polish origin. These pieces were part probably of the lot of artillery captured by the reign of the Country of Moldova Ştefan cel Mare from the king Jan Olbraht as a result of the battle from Codrii Cosminului in the year 1497.

 

The hiding of the canons in the complex no. 52 of the citadel Orheiul Vechi is connected to the invasion in the Country of Moldova in the year 1510 of  Tatars from Crimea lead by the khan Beti-Ghirei.

 

Lista Planşelor

 

Planşa nr. 1. Tunuri din bronz descoperite la Orheiul Vechi, situaţia primară.

Planşa nr. 2. Tunuri din bronz descoperite la Orheiul Vechi, situaţie după restaurare.

Planşa nr. 3. Planul general al cetăţii Orheiului Vechi.

Planşa nr. 4. Citadela Orheiului Vechi, vedere dinspre vest.

 

 

NOTE

 

[1] János Kalmár, Régi magyar fegyverek, Budapest, 1971, p. 161-165; Volker von Schmidtchen,  Die Feuerwaffen des deutschen Ritterordens bis zur Schlacht bei Tannenberg 1410, Lüneburg, 1977, p.10-83; Volker Schmidtchen, Technik im Übergang vom Mittelalter zur Neureit zvischen 1350 und 1600,  p. 209-598; Karl-Heinz Ludwig, Volker Schmidtchen, Metalle und macht 1000 bis 1600. Berlin 1997; Karl-Heinz Ludwig, Technik im hohen Mittelalter zwischen 1000 und 1350-1400, p. 11-205; Zdzislaw Jun  Zygulski, Broń w dawnej Polsce na tle uzbrojenia Europy i Bliskiego Wschodu, Warszawa, 1975, p. 121-126; R. D. Smit, Towars a new typology for wrought iron ordnance, in  The International Journal of nautical Archaeology and Underwater exploration, London, 1988;  Artyleria sredniowieczna, zarys historii. Krakow, 1957; А.Л.Монгайт,Русская артилерия в XIV-XVIвв. in  Военно-исторический журнал, 1940, nr. 7; Н.Савов,Корабиата артилерия, in  Фар,Варна, 1986, nr. 86.

 

[2] I. Cupşa, Arta militară a moldovenilor în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1959; P. Abrudan, F. Sontag, Sistemul de apărare al cetăţii Sibiului în secolele XV şi XVI – expresie a concepţiei războiului popular, în SMMIM 1974-1975, p.129; R. Rosetti, Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea, Bucureşti, 1947; R. Rosetti, Studii asupra chipului cum se făptuia războiul de către Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1925-1926, 2 vol.; T. Barbu, Fabricarea gurilor de foc, I, Bucureşti, 1973; Th. Nicolau, Artileria moldovenească în veacurile XV-XVI, în Revista artileriei, nr. 4, 1932; Istoria militară a României, Vol. II, Bucureşti, 1968, p. 69-71; Istoria militară a poporului român, vol. II, Bucureşit, 1986, p. 240-241, 324-325, 526-527; V.S. Iliescu, Istoria artileriei române, Bucureşti, 1977; C. Vlădescu, C. König, Arme albe şi de foc din colecţia Muzeului militar central, în Revista muzeelor, Anul II, nr. 4, 1965, p. 344-348; V. Stănculescu, C. Ucrain,  Istoria artileriei române în date, Bucureşti, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, 1988.

[3] Istoria militară a poporului român, vol. II. Bucureşit, 1986, p. 69.

[4] I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească în sec.  XI-XVI (1012-1508), Bucureşti, 1905, p. 63.

[5] Jean Wavrin, Chronique, Paris, 1927, p.80.

[6] Istoria militară a României, vol. II, Bucureşti, 1968, p. 70

[7] А. А. Кочубинский, Тира-Белгород-Аккерман и его новая лапидарная надписьот 1454 г., în Записки Одесского Общества истории и древностей, т. 23, 1901, т. II.

[8] Gr. Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1988, p. 90; Молдавско-немецкая летопись 1457-1499 гг., în Славяно-молдавские летописи XV-XVI вв, Москва, Наука, 1976, с. 37, 48.

[9] Gr. Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1988, p. 89.

[10] Бистрицкая летопись 1359-1507 гг., în Славяно-молдавские летописи XV-XVI вв. Москва, Наука, 1976, с.26.

[11] P. P. Panaitescu, Contribuţii la istoria lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1934 (AARMSI, ser. III, t. 15, 1934, p. 61-80).

[12] Gr. Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1988, p. 98.

[13] Călători străini despre Ţările Române, vol I, Bucureşti, 1968, p. 138 (Angelo).

[14] Cronici turceşti privind Ţările Române. Extrase, I (sec. XV –mijlocul sec. XVII), întocmit de M. Guboglu şi M. Mehmed, Bucureşti, 1966, p. 128, 323.

[15] B. Wapowski, Chronicarum pars posterior (1480-1535), în Scriptores rerum Polonicarum, vol. II, Cracovia, 1874.

[16] Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ioan Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P.P.Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 21; Бистрицкая летопись 1359-1507 гг., în Славяно-молдавские летописи XV-XVI вв., Москва, Наука, 1976, с.32 („И бисьть сяч велиа тогда въ лъхов от молдавских оръжии, и въси скиптрове кралево възяти быша, и мнози болъри и велики воеводи лъдскии тамо падошя, и многа войска паде у тогда, и въси пушки велики иже рвашя съ нами на Сучаву граду, тогда взяти бышя и инии мали и поменшии мнози, иже нясть мочно испрведати”).

[17] Istoria militară a poporului român, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 241.

[18] Istoria militară a României, vol. II, 1968, p. 70.

[19] Ibidem.

[20] Istoria militară a poporului român, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 325

[21] Ibidem, p. 527.

[22] Informatie primită de la dr. Roman Matuszewski, Kurator Dzialu Zbirow Glownych Muzeum Wojska Polskiego.

[23] Г. Шаповалов, Про знахидки корабельных гармат XIV-XVI ст. на Нижньому Днiпрi, c. 268-271.

[24] В.Н.Рябцевич, О чем рассказывают монеты, Минск, 1978, с. 384, таб. 2, 2; В.С.Драчук,Рассказывает геральдика, Москва, 1977, с. 37, 199, таб. VII, 6.

[25] Gr. Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei. Chişinău, 1988, p. 142.

[26] A. Eşanu, V. Eşanu, Moldova medievală. Structuri executive, militare şi ecleziastice. Studii, Chişinău, ed.ARC, 2001, p. 29-30.

[27] Mulţumim pe această cale dlui prof. dr. Constantin Rezachevici pentru consultaţia adusă la acest subiect

Autor: dr. hab. Gheorghe POSTCĂ

Sursa: Revista "Cohorta"