CONFRUNTĂRI MILITARO-DIPLOMATICE PE TERITORIUL ȚĂRII MOLDOVEI ÎN TIMPUL PRIMEI DOMNII A LUI RADU MIHNEA (1616-1619)

Share

 

Radu MihneaConflictul dintre Ştefan II Tomşa şi partida Movileştilor -- susţinută de marii magnaţi poloni  înrudiţi cu aceştia - a dus la o confruntare militară de mari proporţii dezlănţuită în Ţara Moldovei. Aceste evenimente au cauzat mari prejudicii atât Poloniei cât şi Imperiului Otoman. Ambele puteri au început să caute soluţii la masa tratativelor deoarece amorsarea acestui conflict crea probleme nu doar polonezilor, care îşi apărau pe atunci interesele faţă de Rusia,  în direcţia căreia erau orientate principalele forţe militare[1], dar şi otomanilor, puşi în pericol de posibilele complicaţii ale acestor acţiuni[2].

 

De conflict erau afectate toate cele trei state româneşti3. Cu toate că în preajma anului 1616 turcii controlau spaţiul românesc, într-o măsură suficientă, au fost nevoiţi totuşi, să accepte o serie de compromisuri în ceea ce privea susţinerea propriului candidat la tronul Ţării Moldovei. Dacă până atunci Ştefan II Tomşa se bucura de o susţinere necondiţionată, evenimentele de la începutul anului 1616 şi conjunctura internaţională au determinat schimbarea atitudinii faţă de el, deşi avea încă mulţi susţinători la Constantinopol4. Tergiversarea problemei moldoveneşti putea să-i coste pe otomani destul de mult. Polonezii, la rândul lor, căutau modalităţi de a debloca situaţia. Urmărind acest scop, în capitala Imperiului Otoman a plecat o solie poloneză condusă de Kochanski. După învinuiri reciproce şi după tratative îndelungate, s-au ajuns la o serie de compromisuri, pe tron putînd urca „un al treilea candidat”5.

 

Faptul că polonezii, practic, realizaseră o ocupare militară a Moldovei le oferea acestora iniţiativa strategică în cadrul tratativelor. Este şi acest fapt o posibilă explicaţie a cedărilor Porţii. În curând a fost mazilit marele vizir, susţinătorul fervent al lui Ştefan II Tomşa.6 În aceste condiţii, soarta lui Tomşa era pecetluită7. Pe de alta parte, turcii nu acceptau confirmarea pe tronul Ţării Moldovei a lui Alexandru Movilă. La un moment dat se credea că tronul Ţării Moldovei va încăpea în mâinile lui Gavrilaş, fiul lui Simion Movilă8.

 

La începutul lunii iulie avea să se producă marea dezamorsare a situaţiei pentru otomani. Acţiunile lui Homonnai şi Radu Şerban, pretendenţii la tronul Transilvaniei şi Ţării Româneşti, erau deja compromise, iar pentru Moldova avea să se găsească o soluţie satisfăcătoare atât pentru otomani, cât şi pentru polonezi.

 

La 9 iulie 1616, ambasadorii Veneţiei şi Olandei la Constantinopol transmiteau ştirea despre numirea în scaunul Moldovei a lui Radu Mihnea9. Modul în care s-a ajuns la soluţia numirii domnului Ţării Româneşti în scaunul Moldovei rămâne o enigmă. După toate probabilităţile, ea a venit după mai multe runde de negocieri. Solul polonez, susţinea iniţial candidatura lui Gavrilaş10. Posibilitatea ca un alt reprezentant al Movileştilor să ocupe scaunul Moldovei evident că nu convenea otomanilor, care s-au opus acestei candidaturi. Atunci, probabil, s-a şi ajuns la varianta de compromis: numirea lui Radu Mihnea în scaunul Moldovei. Comportamentul acestuia din urmă în timpul campaniei din Moldova, când, sub pretextul de a fi fost atacat de tătari, i-a părăsit pe asediatorii lui Ştefan Tomşa nu este explicabil. Incidentul de la Buzău a fost, credem, elementul determinant în acceptarea de către polonezi a candidaturii lui Radu Mihnea la tronul Moldovei11. Comunicatul menţionat deja al ambasadorului olandez preciza: „Se crede că regele Poloniei va fi satisfăcut, şi va retrage trupele şi pe Alexandru Vodă”12. Aşadar, unul dintre punctele înţelegerii încheiate între otomani şi polonezi presupunea retragerea armatelor poloneze din Moldova, în schimbul renunţării la preconizata expediţie otomană împotriva Poloniei13 şi numirea în scaunul Moldovei a lui Radu Mihnea. Se ştia, însă, că principele Korecki va încerca să reziste până la urmă, deoarece „s-a ruinat cu expediţia, atât pe el însuşi, cât şi pe prietenii săi”14.

 

În urma înţelegerilor încheiate, hatmanul Poloniei a dat ordin tuturor cazacilor care se aflau în armata principilor să se întoarcă la vatră pentru a se pregăti în vederea expediţiei în Rusia15, care a avut loc mai tîrziu16. O bună parte din cazaci l-au părăsit atunci pe Korecki. Din acel moment, soarta armatelor poloneze din Moldova fusese pecetluită17. Radu Mihnea trimise lui Alexandru Movilă, în stilul său caracteristic, o scrisoare, în care îl anunţa despre numirea sa în scaunul Moldovei şi îl sfătuia, pentru binele tuturor, să-l părăsească de bună voie pentru că îl va pierde oricum. Aceste avertismente au rămas, însă, fără ecou. Aşa cum anticipase ambasadorul olandez, Korecki şi doamna Elisabeta au decis să meargă până în pânzele albe. Ea lansase zvonul că de fapt turcii vin să-i aducă lui Alexandru steagul de domnie18. Manevra, ce, de fapt, avea drept scop să-i păstreze pe cazacii care mai rămăseseră în tabăra polonă, conta puţin în acea împrejurare. Armata Movileştilor era mică, iar lovitura de graţie avea s-o dea Bucioc,  care a dezertat împreunăcu 2.000 de oameni. Văzând că nu mai pot spera absolut la nimic19, trupele poloneze, împreună cu vlăstarii domneşti, au plecat spre Hotin, însă, printr-o manevră a adversarilor, au fost înconjuraţi. Bătălia decisivă s-a dat la Drăcşani, lângă Hârlău, la 23 iulie 1616, şi s-a soldat cu un eşec total al armatei Movileştilor20. Familia lui Ieremia Movilă, luată în captivitate, a fost forţată să treacă la islam, inclusiv ambiţioasa doamnă, care într-o ultimă clipă reuşi să taie o şuviţă din părul său şi s-o transmită boierilor moldoveni pentru ca aceştia s-o depună la ctitoria familiei sale, Suceviţa21.

 

Astfel se încheia aventura principilor poloni ce urmăreau o restabilire a cumnatului lor în scaunul Moldovei. Radu Mihnea ocupă tronul Ţării Româneşti de la est de Carpaţi, nu înainte, însă, de a-i scoate pe boierii prizonieri din mâinile lui Schender paşa22. Cercurile diplomatice şi oficialii au comentat îndelung rezultatele confruntării din Moldova23.

 

Un ultim ecou al acestei confruntări avea să se consume ceva mai târziu, fiind vorba de momentul în care  au parvenit ştiri despre înfrângerea contingentelor conduse de Radu Şerban la hotarele Moldovei. Este, foarte probabil, vorba de acele contingente de care amintea Joppecourt în istorisirea sa. Nu ştim exact când s-a produs acest eveniment, dar, în mod cert, el s-a consumat imediat după bătălia de la Drăcşani. Astfel, la 23 august 1616, Sigismund Forgach scria palatinului Gheorghe Thurzo despre insuccesul lui Radu Şerban, învins de către forţele unite a le lui Schender paşa şi cu Gabriel Bethlen la frontiera Moldovei24. O săptămână mai târziu, la 30 august 1616, Nicolai Abaffi îi scrialui Gheorghe Thurzo despre retragerea lui Radu Şerban în Kraina, lângă Ungvar. În scrisoare se mai spunea că ar fi bine ca palatinul să vegheze ca nu cumva, pe urmele lui Radu Şerban, să intre şi turcii în ţară25.

 

Cele petrecute în Ţările Române în vara anului 1616 i-a determinat pe suveranii interesaţi de această zonă să accepte calea tratativelor. Astfel, cu 26 august 1616 este datată o ştire despre sosirea unor soli polonezi şi austrieci la Constantinopol. Aceştia aveau să discute chestiuni cu privire la domniile din Moldova şi Ţara Românească26. Credem că acolo s-au discutat şi principiile care trebuiau adoptate de domnii celor două ţări române extracarpatice pentru a păstra pacea şi buna înţelegere în zonă. Probabil, tot atunci au fost stabilite şi principiile pe care titularii celor două scaune trebuiau să le respecte pe viitor.

 

Poate nu întâmplător, la scurt timp după aceasta, la 12 septembrie 161627, în târguşorul Braha avea să se încheie tratatul cu noul domn al Moldovei, Radu Mihnea, reprezentat de mitropolitul ţării, Anastasie Crimca, marele vornic al Ţării de Sus, Nicoară Prăjescu, marele vameş, Condre şi al doilea logofăt. Textul tratatului este deosebit de interesant şi poate explica multe aspecte neclare. În primul rând, tratatul a fost încheiat la „insistenţa solului noului voievod al Moldovei, Radu Mihnea”. Solul a fost trimis la hatmanul Coroanei, cel care, la sfârşitul anului 1615 şi începutul lui 1616, a dezavuat acţiunea principilor polonezi din Moldova .

 

Radu Mihnea „conform vechilor tratate, obiceiuri şi datoriei păstrate de antecesorii lui [...] va fi dator să depună jurământ de credinţă şi supunere regelui, după cum au făcut odinioară Petru, Alexandru, Ieremia şi Simion [...] După despărţirea acestei comisiuni, peste douăzeci de săptămâni, voievodul va fi dator să trimită regelui solii lui cu asigurare de credinţă, supunere  şi dorinţa sa de a îndeplini acest jurământ”. Aşadar, dacă e să luăm sensul literal al acestor alineate, constatăm că, din punct de vedere juridic, Republica nobiliară îşi menţinea influenţa în Moldova. Ba şi mai mult, „jurământul de credinţă şi supunere regelui”  trebuia respectat şi era asemănător cu a altordomni enumeraţi aici (probabil textul face referinţă la Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Ieremia şi Simion Movilă şi Ştefan Tomşa) şi corespundea spiritului  dublei suzeranităţi (polono-otomane), încheiate de Ieremia Movilă. Teoretic, prin acceptarea lui Radu Mihnea în scaunul Moldovei, Republica nobiliară îşi putea menţine poziţiile în Moldova, atâta timp cât noul domn nu era doar supus al Porţii, ci şi al Republicii nobiliare, caz similar cu al Movileştilor. În urma tratativelor purtate în vara anului 1616 s-a ajuns la următorul compromis: polonezii renunţă la pretenţia de a-i susţine pe Movileşti la tronul Moldovei, turcii renunţă la susţinerea lui Ştefan Tomşa, iar domn al Moldovei devine o persoană care trebuia să dea dovadă de prietenie faţă de coroana polonă şi, în plus, se obliga să depună „jurământ de credinţă şi supunere regelui,” aşa cum au procedat şi domnii de dinainte de el.

 

Respectarea angajamentelor luate presupunea respectarea relaţiilor de bună vecinătate între Moldova şi Polonia; nerespectarea lor ar fi avut urmări nefaste atât pentru buna vecinătate, cât şi pentru noul domn. Acelaşi procedeu a fost aplicat şi faţa de Ştefan Tomşa, scos din domnie printr-o intervenţie poloneză28.

 

Domnul român se obliga să nu-i lase pe tătari să treacă prin ţara lui. La graniţă trebuiau plasaţi oameni ai ordinii, care să împiedice jafurile şi hoţiile. Era specificat modul în care urmau a fi depuse plângerile de către cele două părţi „astfel, încât răufăcătorii să fie pedepsiţi, iar pagubele despăgubite”.

 

Dacă domnul Moldovei se angaja să nu permită tătarilor să treacă prin Moldova, polonezii se obligau să trimită marelui hatman proclamaţii „ameninţând cu pedeapsă aspră [...] ca să nu cuteze nimeni să strângă oaste sau cete, să adune oameni sub steag ce să năvălească pe pământurile voievodului sau să se războiască în felul şi în numele cazacilor”.

 

Tratatul amintea faptul că acţiunea principilor poloni a fost „făcută împotriva voinţei regelui şi aspru interzisă de M.S. şi, de asemenea, fără ştirea Republicii”. Domnului i se mai cerea pentru eliberarea prizonierilor poloni, să asigure practicarea liberă a religiei catolice, a comerţului, să acorde liberă trecere  solilor29.

 

Aşadar, domnia lui Radu Mihnea în Moldova începea în mod promiţător. În curând, însă, avea să se constate că toate aceste aşteptări fuseseră sterile. Cei invocaţi în textul tratatului, tătarii şi cazacii, aveau să devină mărul discordiei în relaţiile polono-otomane, iar noul domn al Moldovei avea să-şi concentreze eforturile în direcţia medierii tensiunilor ivite în urma acţiunilor acestora. Misiunea lui Radu Mihnea nu era deloc uşoară. Atât tătarii, cât şi cazacii ieşiseră de multă vreme de sub controlul efectiv al suveranilor, promovând o politică proprie.

 

La începutul anului 1617, reizbucni revolta orheienilor30. Cronicarul transilvănean  comunică că răscoala s-a declanşat în ianuarie 1617, avându-l în frunte pe un pretins fiu al lui Ioan Vodă cel Cumplit31. Ţinând cont de faptul că de mai multe ori în Moldova au venit pretendenţi susţinuţi de cazaci, care afirmau că ar fi înrudiţi cu Ioan Vodă; posibil şi de această dată a fost vorba tot de un aventurier: fie vreun moldovean adăpostit de cazaci, fie vreun cazac nativ care pretindea că e de viţă domnească. Menţionarea celor trei mii de oameni care constituiau armata răsculaţilor ne trimite cu gândul la prezenţa în rândurile lor a unor contingente de cazaci. Pretinsul vlăstar domnesc a venit la Iaşi şi i-a înmânat logofătului o proclamaţie ce conţinea mai multe promisiuni. Radu Mihnea, care la acea vreme nu era la Iaşi a revenit în grabă şi a înăbuşit răscoala.

 

Printre numeroasele probleme ce trebuiau soluţionate de noul domn al Moldovei se număra şi cea a cazacilor. Agravarea relaţiilor polono-otomane fusese determinată de incursiunile tătarilor în teritoriile poloneze, dar şi de cele ale cazacilor în interiorul Imperiului Otoman. Corespondenţa diplomatică din această perioadă denotă starea tensionată  menţinută între cele două puteri. Scrisoarea sultanului, din luna ianuarie 1617, adresată regelui polon, face referiri la acţiunile cazacilor în interiorul imperiului, respingînd ideea că incursiunile cazacilor ar fi o urmare a acţiunilor similare ale tătarilor. Sultanul propune organizarea unei expediţii împotriva cazacilor, motivând că „hatmanii voştri nu sunt în stare să-i reprime”. Domnii Moldovei şi Ţării Româneşti  primiseră chiar indicaţi în acest sens32. Dar acţiunea preconizată nu s-a produs, presupunându-se că Radu Mihnea ar fi izbutit să dezamorseze situaţia asumându-şi rolul de mediator în diferendele între Polonia şi Imperiul Otoman. La 30 mai 1617, bailul Veneţiei la Constantinopol, Almoro Nani, scria dogelui despre intervenţia lui Radu Mihnea în chestiunea conflictelor Porţii cu Polonia33.

 

Peste puţin timp, în iulie 1617, fusese deja nevoie de intervenţia lui Schender paşa, acesta comunicând regelui polon că a venit să ia măsuri în vederea înlăturării eventualelor atacuri ale cazacilor asupra Moldovei34. Astfel, spre sfârşitul verii 1617, o armată otomană, din care făceau parte şi domnii români, se pregătea să înceapă operaţiuni militare împotriva polonezilor35. Miron Costin ne oferă detalii sugestive privitor la cauzele acestei expediţii: „La anul, Schinder paşea, din porunca împărăţiei a strânsu câtă oaste au avutu din păşiia lui şi cu Radul Vodă, domnu de Moldova, şi cu oştile munteneşti şi ungureşti de la Betlean Gabor, domnul Ardealului, că era Betlean Gabor mare nepriiatin leşilor şi cu tătarii, au purces asupra Ţării Căzăceşti, să le strice pălăncile şi să-i prade”36. Au fost prezentate şi alte motive ale acestei acţiuni ale trupelor conduse de Schender paşa37. Până la urmă „oblicise şi leşii gândul lui Schinder paşea şi i-au ieşit hatmanul Zolkiewski cu oştile leşeşti la margine de Buşeu, mai sus de Soroca pe Nistru, din ceea parte de Nistru este acela locu”38. Armatele au stat câtva timp faţă în faţă. Până la urmă, dorinţa de conciliere a ieşit în prim-plan. La 11 septembrie s-a produs schimbul de solii între Schender paşa şi Zolkiewski39. Astfel, la 22 septembrie 1617, a fost semnată convenţia de la Jarucha între conducătorii armatelor polone şi otomane40. Prevederea principală a convenţiei se referea mai mult la cazaci şi tătari: „Capetele de pace era, despre leşi, să oprească pre cazaci să nu îmble pre mare şi în Moldova să nu mai îmble oştile lor. Iar despre Schender paşa era să oprească pre tătari, să nu îmble stricând în Ţara Leşască şi în Muldova domni streini să nu hie, fără cine va hi fecior de domnu”41. Din documentele epocii aflăm despre mijlocirea păcii de către Gabriel Bethlen42, dar nu ştim ce rol a avut în evenimentele de la sfârşitul verii şi începutul toamnei 1617 Radu Mihnea. Nu putem decât să presupunem că el a susţinut derularea negocierilor de pace, cunoscând tendinţa tradiţională a domnului român către negocieri şi către aplanarea conflictelor pe cale paşnică. Aşadar,  la 26 septembrie 1617, „în tabăra de la Soroca” între Gabriel Bethlen şi Radu Mihnea a fost semnat un tratat de prietenie prin care cei doi îşi jurau reciproc credinţă43.

 

Prevederile convenţiei au rămas însă, literă moartă. Imediat după semnarea ei, tătarii au şi făcut o nouă incursiune în Polonia44.

 

Aşadar, moştenirea domnului Moldovei n-a fost deloc uşoară. Ştefan Tomşa lăsase în urma sa şi numeroase datorii. Conform vechilor tradiţii, succesorul tronului prelua odată cu scaunul şi obligaţiile financiare ale predecesorului său. Probabil Radu Mihnea s-a adresat sultanului cu rugămintea de a fi scutit de aceste obligaţii, căci, printr-un act eliberat la 1617 sultanul reconfirmă scutirea domnului Moldovei, Radu Mihnea, de datoriile, reale sau false, aflate pe seama lui Ştefan Tomşa45.

 

Anul 1618 aducea din nou în actualitate problema cazacilor şi tătarilor ca măr al discordiei în relaţiile polono-otomane. La 24 februarie 1618, Harlay scria regelui Franţei despre uneltirile polone pentru domnia Ţărilor Române46, începutul acelui an aflându-se din nou sub semnul revoltei orheienilor47. Din componenţa oastei răsculaţilor făceau parte şi mulţi cazaci. Acest fapt, ca şi mulţi din acţiunile cazacilor, i-au determinat pe turci să pregătească o nouă campanie împotriva Poloniei. La 21 aprilie 1618, ambasadorul francez scria din nou regelui despre pregătirile pe care le făcea Schender paşa împotriva Poloniei48. Aceeaşi temă a neânţelegerilor între polonezi şi otomani este reflectată şi în scrisoarea din 5 mai 1618 a lui Harlay49.În acelaşi timp, cetele de tătari prădau fără menajamente Polonia. S-a păstrat o scrisoare a lui Radu Mihnea adresată lui Stanislaw Zolkievski, scrisă la 13 iunie 1618, prin care domnul Moldovei se scuza în faţa hatmanului că nu poate opri pe tătari să năvălească în Polonia50. În vara anului 1618, sultanul Osman II porunci să se ridice o cetate care să servească drept pavăză împotriva atacurilor întreprinse de cazaci. Faptul nu putea să nu trezească suspiciuni în rândul demnitarilor poloni, care au luat imediat măsuri împotriva acestei întreprinderi mobilizând armata. Situaţia risca din nou să iasă de sub control. În aceste condiţii, Radu Mihnea a preluat iniţiativa de mediere şi i-a scris la 1 septembrie 1618 lui Zolkiewski51 care  se afla în tabăra de lângă Orynin de unde scria, la rândul său, regelui52. Domnul Moldovei cerea demnitarilor poloni să trimită un sol la Schender paşa, pentru a rezolva diferendul dintre partea polonă şi otomană. Eforturile lui Radu Mihnea s-au dovedit până la urmă utile, iar ciocnirea între armate a fost evitată53. Cu toate acestea, peste aproximativ o lună şi jumătate tătarii au atacat din nou  Polonia54.

 

Situaţia creată  pe frontul polono-otoman l-au sustras pe domnul Moldovei de la alte activităţi. Astfel, la 1455 şi la 20 decembrie 161856 el se scuză în faţa căpitanului Mihail Daniel Vargyas, pentru faptul, că n-a reuşit să-i scrie, faţă motivând: „am fost nevoiţi să mergem de zor la războiu, anume la hotarele ţării noastre, unde am fost nevoiţi să petrecem, spre marea pagubă a noastră şi a ţării noastre, vara şi toamna până la Sfântul Dumitru57 [...] Pentru aceea aste lucruri ne-am reţinut până acum în facerea scrisorii”.

 

Începutul anului 1919 avea să producă o nouă schimbare de domn. Scaunul Ţării Moldovei avea să fie dat lui Gaşpar Graţiani. La acea perioadă acest personaj era cunoscut printr-o prodigioasă activitate diplomatică. Aspiraţiile lui de domnie datau dintr-o perioadă anterioară58. Astfel, încă la 18 iunie 1615, ambasadorul Veneţiei la Viena scria dogelui Veneţiei despre intenţiile lui Graţiani de a ocupa unul din tronurile Ţărilor Române59. Succesul pe care l-a realizat încheind pacea cu habsburgii i-a ridicat cota precum şi posibilitatea de a-şi atinge scopul. În timpul tratativelor cu austriecii, Graţiani a reuşit să-i câştige de partea lui. La 13 aprilie 1616,  când conflictul  dintre Ştefan Tomşa şi Alexandru Movilă era în toi, Ioan Mollart scria împăratului Matia propunţând ca Gaşpar Graţiani să fie recomandat sultanului pentru a fi numit domn al Moldovei, lucru pe care, în opinia funcţionarului habsburgic, îl merita pentru ostenelile sale în tratativele cu turcii60.

 

Numirea lui Radu Mihnea în scaunul Moldovei urmărea soluţionarea problemei moldoveneşti. Cu toate eforturile depuse de domn, acest lucru  nu a reuşit, nici în anul 1617,  nici în 1618. Această perioadă fusese marcată de problema poloneză, fapt ce nu avea cum să mulţumească pe înalţii funcţionari otomani. Într-un raport, ambasadorul Imperiului Habsburgic la Constantinopol, Mihail Starzer, către Hans Mollart, semnat cu 20 septembrie 1618, acesta prezintă situaţia ce s-a creat către sfârşitul anului 1618 în jurul scaunului Moldovei şi şansele pe care le avea Gaşpar Graţiani în această conjunctură: „Vizirul Hasan paşa îşi dă silinţa de a-i câştiga lui Graţiani scaunul domnesc, fie în Moldova, fie în Muntenia. Şi Bostangi başi la care s-a adresat în chestiunea aceasta consimte că Graţiani nu e de naţionalitatea celor două ţări, nici de naştere domnească, fapt ce poate  produce dificultăţi. Dacă ridicarea lui Graţiani în scaun ar reuşi, el i-ar datora împăratului61 mai multă recunoştinţă decât orişicui, căci, precum se zice, caimacamul are intenţia de a răsturna, îndată după întoarcerea lui Skender paşa, pe actualul domn din Moldova62 şi de a-l înlocui cu vreunul dintre favoriţii săi”63. La mijlocul lunii ianuarie 1619, ambasdorul Franţei la Constantinopol, Harlay, scria regelui despre maşinaţiile lui Graţiani pentru a primi scaunul Moldovei64. Nu după mult timp, la 10 februarie 1619, de la Constantinopol parvenea ştirea urcării pe tronul Moldovei a lui Gaşpar Graţiani65.

 

Miron Costin relatează că Radu Mihnea şi-ar fi cerut singur mazilirea66. Este singurul caz din istoria medievală când un domn să procedeze aşa. În istoriografia românească s-a susţinut ideea că însuşi domnul român a cerut singur să fie scos din domnie. N. Iorga67, C. C. Giurescu68, I. Caproşu69, Veniamin Ciobanu70, Gheorghe I. Brătianu71 au invocat diverse motive ale automazilirii lui Radu Mihnea. Totuşi, din cele arătate mai sus, reiese că domnul Moldovei a fost mazilit de către sultan fără a-şi cere el însuşi acest lucru72. Miza acestei decizii a constat, probabil, în speranţa otomanilor de a soluţiona în definitiv problema Moldovei: se credea că, dacă Graţiani a rezolvat diferendul între otomani şi habsburgi, tot aşa el va putea rezolva şi problemele existente între poloni şi otomani.

 

 

Summary

 

The author presents the events that occurred in Moldova during the first reign of Radu Mihnea (1616-1619). Military confrontations in that principality as well as in the neighborhood when interests of Ottoman Empire, Poland and Austria were involved led to the appointment of Radu Mihnea as the ruler of Moldova. Although he tried to establish piece inside the principate, the task that partially was fulfilled, he failed  to do it in the East of Moldova. The numerous confrontations between Tartars ansd Cossacks led the Sultan and Polish King to become  suspicious of Radu Mihnea and appoint a new ruler – Gaspar Grazzianni

 

 

NOTE

 

1. Historia dyplomacji polskiej, tom II (1572-1795), pod redakcją Zbigniewa Wójcika, Warszawa, 1982, p. p.60-69; Antoni Prochaska, Hetman Stanisław Żółkiewski, Warszawa, 1927, p.74-99.

2. La începutul verii anului 1616, un vechi adversar al otomanilor, Radu Şerban, pregătea armata ca să plece în Ţara Românească să-şi reocupe tronul Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. IX (1614-1636), Acte şi scrisori, publicate de Andrei Veress, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1936 p.97-100, nr.84-85 (în continuare Veress IX). Este adevărat că oficialităţile habsburgice, care-l patronau pe Radu Şerban, se opuneau unei confruntări cu otomanii. Iar unele oficialităţi habsburgice scriau funcţionarilor otomani de prietenia habsburgilor Documente privitoare la istoria românilor, culese de Eudoxiu Hurmuzaki, vol. IV, partea I-a (1600-1649), Bucureşti, 1882 (în continuare: Hurmuzaki, IV/1) p.570, nr.CCCCLXXXIX; p.570, nr.CCCCLXXXIX.

3. ]Despre cadrul internaţional şi confruntările politico-diplomatice dintre anii 1615 şi 1616 vezi studiul nostru: Confruntările polono-otomane din anii 1615-1616 şi urcarea lui Radu Mihnea pe scaunul Ţării Moldovei, „Revista de Istorie a Moldovei”, 2003, nr.3-4, p.5-19.

4. Într-un raport olandez de la Constantinopol, din 28 mai 1616, se susţinea că printre susţinătorii lui Ştefan Tomşa se afla şi „caimacamul” (marele vizir – n.ns.), care dorea restituirea lui în scaunul Moldovei (N.Iorga, „Doamna lui Ieremia Movilă”, în AAR MSI, seria II, tomul XXXII (1909-1910), p.1019-1077, p.1066, nr.XXXII). Acest raport mai este important şi prin faptul că menţionează solia lui Kochanski, despre care avem ştiri şi la Miron Costin (op.cit., p.65). Cronicarul moldovean aminteşte nişte izvoare poloneze care susţineau că anume în timpul acestei solii s-a obţinut mazilirea lui Ştefan Tomşa

5. N.Iorga, “Doamna lui Ieremia Vodă”, p.1066, nr.XXXIII.

6. La 25 iunie 1616, atât dogele Veneţiei, cât şi ambasadorul Olandei comunicau ştirea suveranilor săi (Hurmuzaki, IV/2, p.361, nr.CCCLXXXVI; N.Iorga, “Doamna lui Ieremia Vodă”, p.1066, nr.XXXV: “Caimacamul a fost mazilit, între altele şi pentru părtinirea îndărătnică pe care o arăta lui Tomşa”).

7. Într-un alt raport, din aceeaşi zi, adresată dogelui se spunea despre situaţia precară în care se afla Ştefan Tomşa, lipsit acum de orice sprijin.(Hurmuzaki, IV/2, p.362, nr.CCCLXXXVII).

8. Regele polon şi marele hatman îl susţineau pe acesta mai mult decât pe Alexandru Movilă. În plus el se bucura şi de sprijinul hanului tătăresc N.Iorga, “Doamna lui Ieremia Vodă”, p.1066-1067, nr.XXXVI.

9.  La 9 iulie 1616, Almoro Nani comunica dogelui hotărârea Porţii de a-l muta pe Radu Mihnea din scaunul Ţării Româneşti în cel al Moldovei (Hurmuzaki, IV/2, p.362, nr.CCCLXXXVIII). Ambasadorul Olandei comunica: „Afacerile Poloniei şi Moldovei au luat o altă înfăţişare după schimbarea bătrânului caimacam..., căci încă de la 29 iunie s-a trimis de aici în grabă un capugibaşă, de către caimacamul cel nou, pentru a aduce pe Tomşa prins la Poartă. Şi apoi la 7 ale acestei luni sultanul a dat în Divan principatul Moldovei domnului Ţării Româneşti, Radu vodă. Agenţii şi comisarii acestuia au sărutat îndată măna măriei sale, imbrohonul cel mic al măriei sale a fost trimis pentru a duce domnului steagul şi a-l aşeza în scaun” (N.Iorga, „Doamna lui Ieremia Vodă”, p.1067, nr.XXXVII). 10. Tot din data de 9 iulie datează un aviz de la Veneţia în care se spune că polonezii susţineau la Poartă candidatura lui Gavrilaş Movilă (Veress, IX, p.110, nr.93).

11. Valentin Constantinov, op.cit., p.5-13.

12. N.Iorga, “Doamna lui Ieremia vodă”, p.1067, nr.XXXVII.

13.Vezi în acest sens scrisoarea hatmanului polonez din 25 iunie 1616, în care chema pe nobilii poloni să se pregătească să întâmpine atacul turcesc (Hurmuzaki, Supliment II, vol.II, p.414-417, nr.CCVI).

14. N.Iorga, “Doamna lui Ieremia vodă”, p.1067, nr. XXXVII.

15. “Scrisesă Jolcovschii hatmanul cărţi la slujitori, care nu va ieşi din Moldova, loc în oastea lor să n-aibă, că intrasă ei fără voia craiului în Moldova”. (Miron Costin, op.cit., p.64).

16. Relatarea despre evoluţia evenimentelor după retragerea sprijinului din partea oficialilor poloni vezi în povestirea lui Joppecourt (Tesaur, II, p.62-67).

17. Despre poziţia hatmanului Poloniei faţă de expediţia din Moldova vezi: Iuliu Peksa, Zolkiewski şi expediţia Doamnei Elisaveta Movilă în Moldova în anul 1615-16, în „Revista Istorică”, XIV (1928), nr.1-3, p.46-50.

18. Tesaur, II, p.65.

19. Ajutorul militar preconizat din partea lui Radu Şerban a întârziat: „cancelarul principelui Şerban care venea cu 150 călăreţi să afle pe numitul Alexandru pentru ca să-l încredinţeze că domnul său venea cu 5-6 mii de oameni să-i dea ajutor, fu ajuns la jumătate de milă de la Iaşi şi a scăpat cu fugă numai el şi încă unul din toată trupa sa” (Ibidem, p.68).

20. N.Iorga, “Doamna lui Ieremia vodă”, p.1043-1044.

21. Ibidem, p.1019.

22. “Pre boieri i-au scos Radu vodă pre toţi de la Schinderu paşea, câţi era prinşi” Miron Costin, op.cit., p.64.

23. La 8 august 1616, Gabriel Bethlen scria bistriţenilor despre înfrângerea Movileştlor (Hurmuzaki-Iorga, XV/2, p.869, nr.MDCCXXXII); la 16 august, castelanul de Sandomir, Stanislaw Tarnowski, scria lui Ian Zbignew despre acelaşi lucru (Hurmuzaki, Supliment II, vol.II, p.417-419, nr.CCVII). La 20 august, bailul Veneţiei la Constantinopol, Almoro Nani, scria dogelui despre cele petrecute în Moldova (Ibidem, IV/2, p.364, nr.CCCXCI).

24. Veress, IX, p.119-120, nr.98.

25. Ibidem, p.120-121, nr.99.

26. Lupta pentru unitate naţională a Ţărilor Române (1590-1630), Documente externe, publicate de Radu Constantinescu, Bucureşti, 1981, p.255, nr.306.

27. Traducerea acestui tratat a fost publicată de către P.P.Panaitescu, Pact polono-moldovenesc (1616), în “Revista Istorică”, XIII (1927), nr.10-12, p.388-391, iar forma poloneză în “Revista Istorică”, XIV (1928), nr.1-3, p.51-53.

28. Fraza “de asemenea să nu lase pe tătari a trece prin ţara lui, după pilda antecesorilor lui, Petru, Alexandru, Ieremia şi Simion”, cum era şi normal, nu-l aminteşte pe Ştefan Tomşa, ceea ce este sugestiv în cazul dat.

29. P.P.Panaitesu, op.cit., p.217-219.

30. După ştirile lăsate de Joppecourt, primele revolte ale orheienilor au avut loc încă în timpul domniei lui Alexandru Movilă, în 1616 (Tesaur, II, p.38).

31. Detalii despre această răscoală, vezi la I. Caproşu, Despre politica internă a lui Radu Mihnea şi răscoalele ţărăneşti din prima domnie lui domnie în Moldova (1616-1619), în “Studii şi cercetări ştiinţifice”. Iaşi. Istorie, XIII (1962), nr.1, p.93-94.

32. Hurmuzaki, Supliment II, vol.II, p.419-425, nr.CCVIII.

33. Raportul bailului menţionează o scrisoare a lui Radu Mihnea adresată marelui vizir în chestiunea tătarilor, cazacilor şi polonezilor. Mai mult, sultanul ar fi poruncit tătarilor să nu mai facă incursiuni în Polonia, iar Radu Mihnea a primit rolul de mediator al acestor diferende: “... Sua Maesta affermi in scrittura che detto Tartaro non fara piů incursione nella Polonia, solecitando il general de’Polachi il detto Vaivoda de Bogdania ad esse egli mediator di questo accomodamento” (Hurmuzaki, IV/2, p.368, nr. CCCXCVI).

34. “<Sultanul n.ns.> ne-a numit serdar ca să mergem şi să-i îndepărtăm şi să-i înlăturăm pe cazacii răufăcători care vin acum asupra vilaietului Moldovei [...] Veţi vedea cum li se va veni de hac celor care au îndrăznit să facă aceste tulburări, deoarece fericitul padişah, ocrotitorul lumii l-a înlăturat din Moldova pe Tomşa. De fapt şi dorinţa craiului vostru era tocmai înlăturarea lui” Mustafa A.Mehmed, Documente turceşti privind istoria României, vol.I (1455-1774), Bucureşti, Editura Academiei, 1976, p.149-150, nr.155.

35. Ştefan Andreescu, Radu Mihnea Corvin, domn al Moldovei şi Ţării Româneşti, în Idem, Restitutio Daciae, vol.II, p.44.

36. Miron Costin, op.cit., p.65.

37. Într-o scrisoare a lui Zolkiewski adresată regelui se menţiona: “Sînt înştiinţat că muftiul depune multă insistenţă pe lângă împărat şi influenţează cu ajutorul femeilor şi prin Cîzlar aga, eunucul cel mai de seamă, ca să amîie războiul cu Persia pentru cîţiva ani. Muftiul face aceasta în urma insistenţei Patriarhului grecilor şi spre a satisface pe moscoviţi, care solicitau aceasta, ca să îndrepte asupra Statului Maiestăţii Voastre războiul turcesc şi să-şi uşureze situaţia” (Iuliu Peksa, op.cit., p.49).

38. Miron Costin, op.cit., p.65.

39. Hurmuzaki, Supliment II, vol.II., p.426-428, nr.CCX-CCXI.

40. Textul acestui tratat în Ibidem, p.429-433, nr.CCXII; Tahsin Gemil, op.cit., p.173-176, nr.67; Veress, IX, p.153-157, nr.128. Despre semnificaţia şi consecinţele convenţiei de la Jarucha vezi: Veniamin Ciobanu, op.cit., 170-174.

41.. Miron Costin, op.cit., p.65-66.

42. La 24 septembrie 1617, Stanislav Zolkiewski scria lui Gabriel Bethlen despre mijlocirea lui pentru pace (Hurmuzaki-Iorga, XV/2, p.873, nr.MDCCXXXVIII), iar la 30 septembrie al aceluiaşi an, Gabriel Bethlen scria arhiepiscopului Petru Pazmany despre multele greutăţi din timpul negocierilor de pace aplanate prin mijlocirea sa (Veress, IX, p.153-157, nr.128).

43 Despre încheierea acestui tratat, vezi: Ştefan Andreescu, Radu Mihnea Corvin, domn al Moldovei şi Ţării Româneşti, p.40-41, 67, nota 33.

44. “Ce, toate aceste în vîntu au fostu, că bine n-au sfîrşitu pacea şi au purces oştile şi aceste şi acelea îndireptu, iară tătarii pre de altă parte au lovitu în Podolia, în Ţara Leşască şi au făcut cîteva robii” (Miron Costin, op.cit., p.66).

45. Tahsin Gemil, op.cit., p.178-179, nr.69.

46. Hurmuzaki, Supliment I, vol.I, p.177, nr.CCLXIX.

47. I. Caproşu, op.cit., p.94.

48. Hurmuzaki, Supliment I, vol.I, p.177., nr.CCLXX.

49. Ibidem, p.178-179, nr.CCLXXII.

50. Ilie Corfus, Documente privitoare la Istoria României culese din arhivele polone. Sec.XVI-XVII, ediţie îngrijită de Vasile Matei.-Bucureşti, Editura Academiei, 2001, p.242-243, nr.116.

51. Idem, Documente privitoare la Istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVII-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 1983, p.93-94, nr.40.

52 Ibidem, p.94-96, nr.41.

53. În urma scrisorilor adresate de Radu Mihnea lui Zolkiewski, la 9 octombrie acesta din urmă îi scria domnului Moldovei consideraţiile sale referitoare la încheierea păcii cu turcii (Ilie Corfus, Noi informaţii despre români în vechi ediţii polone de documente, în „Revista de Istorie”, XXI (1978), nr.3, p.481-504, p.491).

54. Hurmuzaki, Supliment I, vol.I, p.182, nr.CCLXXVIII.

55. Veress, IX, p.179-180, nr.150.

56. Ibidem, p.180-181, nr.151.

57. 23 octombrie.

58. Despre personalitatea şi domnia lui Gaşpar Graţiani, vezi: Dan Floareş, Câteva contributii privind originea si începuturile ascensiunii lui Gaspar Gratiani, în “Ioan Neculce - Buletinul Muzeului de Istorie a Moldovei”, II-III (1996-1997) (serie noua), p.19-29; si Idem, Unele observatii privind domnia lui Gaspar Gratiani în Moldova (1619-1620), în Ibidem, p.29-39.

59. Hurmuzaki, VIII, p.370-371, nr.DXLIV.

60. Veress, IX, p.67, nr.67.

61. Din context credem că se are în vedere împăratul habsburgic.

62. Radu Mihnea.

63. E.Hurmuzaki, Fragmente din istoria românilor, vol.III, Bucureşti, 1900, p.92-93.

64. “Gaspard represente (aux Turcs) avoir beaucoup faict et bien qu’ils ne croyent et ne soyent pas contents de luy; toutefois il est si charlatan et trouve moyen de leur tant donner qu’il fait peur au Prince de la Moldavie <Radu Mihnea n.ns.>, dont il recherche l’investiture pour luy avoir a son depart este promise quand il auroit mene a chef ceste paix” (Hurmuzaki, Supliment I, vol.I, p.183, nr.CCLXXX).

65. Ibidem, p.184, nr.CCLXXXI. Vezi şi raportul lui Almoro Nani, bailul Veneţiei la Constantinopol, către doge, din 16 februarie 1619 (Ibidem, IV/1 p.375, nr.CDVI).

66. “Radul vodă spre aceste al treilea anu domnii sale cele dintîiu s-au războlit de ochi şi poate hi văzându că nu va putea trece, să nu să îngroaşe între turci şi între leşi lucrurile de sfadă, singur s-au poftitu la împărăţie să-i vie maziliia, să poată merge la Ţarigradu pentru leacul ochilor. Deci, I-au făcut pre voie împărăţia, pre dînsul l-au chemat la Poartă, iară domniia au datu lui Gaşpar vodă aicea în ţară, în locul Radului vodă celui Mare” (Miron Costin, op.cit., p.66).

67. Ibidem, vol.IV, p. CXXXV; Istoria românilor, vol.V, p.406.

68. C.C.Giurescu, Istoria românilor, vol.III, partea 1, De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul epocii fanariote (1601-1821), ediţia a doua revăzută şi adăugită, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1944, p.36.

69. I.Caproşu, op.cit., p.102.

70. Veniamin Ciobanu, op.cit., p.173.

71. Gheorghe I. Brătianu, Sfatul domnesc şi Adunarea stărilor în Principatele române, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p.152-153.

72. Ultimul act emis de către Radu Mihnea, în prima lui domnie din Moldova, datează din 9 februarie 1619 (DIR, A, veacul XVII, vol.IV (1616-1620), p.311, nr.384), iar primul act emis de Gaşpar Graţiani datează din 11 aprilie 1619 (Ibidem, p.313, nr.388). Cu toate acestea ştirea venirii lui Radu Mihnea la Constantinopol datează din 16 martie 1619 (Hurmuzaki, IV/2, p.378, nrCDXI).

Autor: dr. Valentin CONSTANTINOV

Sursa: Revista „Cohorta”