CONFLICTUL ÎNGHEȚAT DIN RAIOANELE DE EST ALE REPUBLICII MOLDOVA. EFICACITATEA OPERAȚIUNII PACIFICATOARE.

Share

 

Persistenţa conflictului de pe Nistru, una din problemele dificile cu care se confruntă azi Republica Moldova, afectează şi stabilitatea din zona sud-estică a Europei, iar nerezolvarea lui blochează restabilirea integrităţii teritoriale a Moldovei, contribuie la separarea populaţiei de pe ambele maluri ale Nistrului, face imposibilă introducerea unui sistem legal unic, deznaţionalizează potenţialul economic, atrăgând după sine scăderea nivelului social şi de trai al populaţiei1.

 

Status-quo-ul le permite autorităţilor autoproclamate din raioanele de est ale Republicii Moldova să menţină ilegal formaţiuni armate, să producă şi să comercializeze diferite tipuri de armament, pe care îl folosesc în conflictele regionale ori la susţinerea structurilor criminale. În acelaşi timp, conflictul prezintă şi un obstacol real în calea spre integrare europeană a ţării noastre. Factorii de decizie din Republica Moldova întreprind diverse măsuri în vederea rezolvării diferendului transnistrean, devenit o prioritate a statului. Oficialii Republicii Moldova pledează pentru soluţionarea paşnică a conflictului.

 

După cum se ştie, războiul s-a declanşat la puţin timp după declararea independenţei Republicii Moldova (27 august 1991), iar instabilitatea politică din ţară nu a permis prevenirea lui. Republica Moldova şi comunitatea internaţională a recunoscut necesitatea soluţionării conflictului prin metode politice, cu respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statului2.

 

Trebuie subliniat că diferendul transnistrean nu este unul interetnic şi nici unul interconfesional. În aşa-numita  rmn s-a constituit un clan militarizat autoritar, care se menţine la putere cu ajutorul poliţiei politice şi foloseşte drept acoperire prezenţa militară a Rusiei3. Cauzele conflictului sunt de natură politică şi economică, iar însuşi conflictul provine din eforturile rezidenţilor de pe malul stâng al râului Nistru de a se separa de Moldova şi de a crea un stat aparte4.

 

Cu toate că faza militară a conflictului s-a terminat demult, procesul soluţionării  lui definitive se tergiversează. Chişinăul optează pentru o politică paşnică în rezolvarea lui, oferind autorităţilor autoproclamatei republici o autonomie largă. În schimb, Tiraspolul cere echivalentul funcţional al unui stat  separat (cu valută şi forţe armate proprii). Astfel, pe parcursul a 15 ani, din cauza poziţiilor diametral opuse a părţilor conflictuale şi din motiv că respectivul clan are susţinerea unor forţe cointeresate din Federaţia Rusă, conflictul rămâne încă nesoluţionat.

 

Rezolvarea situaţiei presupune eforturi continui, negocieri în formatul “5+2” (Moldova şi autoproclamata republică nistreană; mediatori – Ucraina, Rusia, OSCE; observatori  – SUA şi UE).

 

La 3 martie 2006 a fost introdus noul regim de tranzitare a mărfurilor transnistrene peste hotarul moldo-ucrainean. Potrivit lui, toate mărfurile ce traversează segmentul transnistrean al hotarului moldo-ucrainean trebuie însoţite de însemnele vamale emise de autorităţile de la Chişinău. La 7 martie, Igor Smirnov a declarat că Transnistria părăseşte negocierile pentru că Republica Moldova a revenit la sistemul înregistrării provizorii a agenţilor economici din rmn (anulat la 1 august 2004).

 

Mediatorii (OSCE) au elaborat propuneri noi privind reluarea negocierilor privind rezolvarea problemei transnistrene. Dar, după ce liderii separatişti au organizat referendumul (la 17 septembrie 2006) privind viitorul relaţiilor regiunii cu Republica Moldova şi Federaţia Rusă, s-a accentuat şi mai mult dorinţa autorităţilor din rmn de a se separa de Republica Moldova şi a se include, treptat, în componenţa Federaţiei Ruse. Alegerea ilegală  (10 decembrie 2006) a preşedintelui aşa-numitei rmn este prezentată de partea transnistreană ca un ultim argument al recunoaşterii regiunii secesioniste5. Igor Smirnov a fost reales pentru al 4-lea mandat.

 

Tensionarea permanentă a relaţiilor de către regimul de la Tiraspol, tendinţele de internaţionalizare a conflictului transnistrean prin atragerea unui spectru larg al comunităţii internaţionale – au făcut ca problematicii transnistrene să i se acorde importanţă majoră. Aceste ultime elemente au avut un impact direct asupra situaţiei din regiune, în particular prin prelungirea monitorizării de către misiunea UE a frontierei moldo-ucrainene (lansată la 1 decembrie 2005) pe segmentul transnistrean. Misiunea a fost eficientă, ceea ce a determinat UE să-i prelungească activitatea până în noiembrie 2009. În acest răstimp, Misiunea UE urma să evalueze resursele şi necesităţile departamentelor vamale din Moldova şi Ucraina.

 

Măsurile întreprinse au făcut mult mai transparente poziţiile părţilor şi ale mediatorilor conflictului transnistrean. Moldova şi Ucraina împart deja graniţa comună cu UE şi asemenea acţiuni asigură securitatea în regiune, mai ales în contextul în care situaţia din Zona de Securitate provoacă îngrijorări, iar acţiunile unilaterale ale autorităţilor transnistrene destabilizează situaţia.

 

La 3 şi 17 iulie 2007, în Republica Moldova au avut loc alegerile locale, la care s-au înregistrat încălcări grave ale dreptului fundamental la vot. Încălcări  esenţiale au fost înregistrate în s. Corjova, în Zona de Securitate, unde forţele ilegale transnistrene au blocat accesul cetăţenilor la locurile de votare, au intimidat şi au maltratat alegătorii, au distrus cabinele şi urnele de votare6.

 

Autorităţile transnistrene folosesc drept mijloace de presiune asupra populaţiei – în special a celei din localităţile aflate în subordinea conducerii Republicii Moldova –limitarea şi împiedicarea liberei circulaţii a populaţiei şi mărfurilor, organizarea de acţiuni provocatoare (deconectarea electricităţii, apei, blocarea tronsonului feroviar prin acapararea anterioară ilegală a porţiunii transnistrene a căii ferate din Moldova; tentativa de instalare a unui zid la barajul hidrocentralei Dubăsari; acapararea ilegală a patrimoniului şi teritoriului portului Varniţa).

 

Un alt mod de intimidare în reprezintă nerespectarea înţelegerilor anterioare privind prezenţa  şi mişcarea forţelor militate în Zona de Securitate (demonstrarea forţei militare la paradele desfăşurate în zona de securitate şi prezenţa trupelor militare transnistrene în Zona de Securitate (în Camenca, Ribniţa, Dubăsari, Grigoriopol, Tighina, Parcani)), arestarea şi expulzarea din regiune a cetăţenilor moldoveni, autoblocarea regiunii şi desfăşurarea războiului informaţional contra Republicii Moldova.

 

Continuă acţiunile nelegitime ale miliţiei, grănicerilor, serviciilor de migraţiune şi ale celui vamal de intimidare a populaţiei şi menţinere a regimului stabilit de liderii de la Tiraspol, aşa-numitul “război al gazelor şi al vinului”, sistarea exportului produselor agricole şi al celor alimentare etc. Mai mult decât atât, fără a avea aprobarea conducerii, în Zona de Securitate au fost organizate manevre de proporţii, cu implicarea unităţilor militare şi paramilitare ale Transnistriei, aflate în afara zonei de securitate.

 

Deşi Constituţia Republicii Moldova7 şi numeroasele acorduri interzic dislocarea trupelor militare străine pe teritoriul Republicii Moldova, până în prezent, în regiune staţionează forţele militare ale Federaţiei Ruse. Or, prezenţa forţelor pacificatoare nu a minimalizat sau prevenit acţiunile provocatoare.

 

În cadrul dezbaterilor referitoare la soluţionarea conflictului s-a convenit de la bun început ce forţe trebuie desemnate în calitate de pacificatori în conflict. CSI şi unele ţări est-europene optau pentru dislocarea pacificatorilor proprii. Iniţiativa lor a eşuat, însă, atunci când statele participante – Belarus, România şi Bulgaria – au refuzat să participe şi au propus implicarea mecanismelor pacificatoare ale OSCE. La 9-10 iulie 1992, Summit-ul OSCE de la Helsinki a respins cererea Guvernului Moldovei de a detaşa în raioanele de est ale Republicii Moldova pacificatorii OSCE. În asemenea circumstanţe, la 21 iulie, Chişinăul a acceptat propunerea Rusei de a crea forţe mixte trilaterale.8

 

Misiunea de bază a forţelor pacificatoare mixte constă în monitorizarea şi punerea în aplicare a Acordului de Pace din 1992, asigurarea controlului asupra situaţiei din Zona de Securitate, eliminarea unei posibile escaladări a conflictului, excluderea prezenţei în zonă a altor formaţiuni militare decât Forţele Pacificatoare Mixte, poliţia moldovenească şi miliţia transnistreană. Pentru a stopa acţiunile militare şi a asigura pacea, de-a lungul zonei părţilor beligerante a fost creată Zona de Securitate (225 km lungime şi 20 km lăţime). Forţele pacificatoare aveau sarcina de a menţine demilitarizată  această zonă9.

 

Totuşi, statutul legal al aşa-numitei rmn a rămas nedeterminat, forţele pacificatoare nereuşind decât să “îngheţe” conflictul şi să consolideze statalitatea şi independenţa regiunii secesioniste.

 

Conflictului transnistrean urmează să fie soluţionat în baza Acordului de soluţionare paşnică a conflictului armat în regiunea transnistreană a Republicii Moldova (semnat la 21 iulie 1992 la Moscova)10 . Tot la 21 iulie 1992 a fost creată şi Comisia Unificată de Control (CUC), compusă din reprezentanţii Republicii Moldova, Federaţiei Ruse şi regiunii transnistrene, în formatul (6+6+6), menită să monitorizeze implementarea acordului. În realitate, CUC lucra în  formatul 12+6: deseori, folosind regula consensului, celelalte două părţi blocau iniţiativele Republicii Moldova.

 

Practic, forţele pacificatoare din Zona de Securitate exercită un control limitat al situaţiei, deoarece există multe locuri unde pacificatorii nu pot ajunge şi unde n-au fost niciodată. În afara forţelor pacificatoare, în Zona de Securitate sunt amplasate ilegal mai mult de 100 unităţi militare şi paramilitare, precum şi numeroase posturi instalate clandestin şi dotate cu echipament şi armament necontrolat.

 

Forţele Pacificatoare Mixte trilaterale, reprezintă ţările implicate în realizarea acordului, precum şi observatori ucraineni. Aceste forţe au fost subordonate CUC, dar, deseori, pacificatorii incompetenţi împiedică soluţionarea problemelor în situaţii de criză.

 

Conform deciziei CUC din 28 iulie 1992 şi cu scopul de a controla activitatea contingentelor pacificatoare, în Zona de Securitate a fost creat Comandamentul Militar Mixt (CMM). Activitatea CUC, CMM şi a grupelor de observatori militari (Rusia, Moldova, Ucraina, Transnistria) respectă principiul consensului, chiar dacă, deseori, consensul propriu-zis între părţi lipseşte. Or, anume din acest motiv, activitatea forţelor pacificatoare este ineficientă şi, uneori, imposibilă. De exemplu, în cazul unor situaţii neprevăzute, grupul din patru observatori militari trebuie să ajungă la un consens în rezolvarea crizei apărute: în caz contrar ei nu-şi pot exercita misiunea.

 

Un motiv elocvent al ineficienţei acestei structuri este faptul că reprezentanţii Rusiei şi aşa-numitei rmn aplică în activitatea lor principul “acţiunilor planificate”. Pentru grupele de observatori militari, misiunile trebuie să fie planificate cu un an, o lună sau o săptămână înainte de activitatea propriu-zisă. Nu se ţine cont de faptul că, în cazul în care în Zona de Securitate situaţia se schimbă brusc, Contingentul Moldovenesc va fi autorizat să îndeplinească doar misiuni planificate din timp, ceea ce echivalează cu imposibilitatea unei reacţii adecvate din partea observatorilor.

 

Dacă interpretăm operaţiunile de menţinere a păcii în sensul clasic al cuvântului (misiuni ghidate de ONU), operaţiunea pacificatoare din raioanele de est ale Republicii Moldova este una stranie, deoarece nu  are un mandat clar al ONU şi este compusă din fostele părţi beligerante şi din o parte terţă, care a susţinut explicit una din părţile conflictului.

 

Partea terţă este foarte importantă, îndeosebi Rusia şi Ucraina, care au rolul de ţări “garante”. În pofida acordurilor privind retragerea trupelor ruse, acestea se află şi în prezent pe teritoriul Republicii Moldova, ţara noastră pledând pentru evacuarea imediată a armamentului, echipamentului şi trupelor, deoarece nu acceptă prezenţa militară a Federaţiei Ruse pe teritoriul ei, ca o garanţie a reintegrării statului. Acceptarea acestei propuneri ar însemna renunţarea la calea de dezvoltare aleasă şi, totodată, transformarea Republicii Moldova într-un ostatic al conflictului îngheţat. Ar însemna că acest gen de garanţii, de fapt, nu garantează nimic altceva decât menţinerea continuă a liniilor de demarcaţie în conflict.

 

În societate se discută mult despre eficacitatea operaţiunii de menţinere a păcii la nivelul imparţialităţii actorilor actuali etc. Pentru a examina aceste aspecte, dar şi alte aspecte corelate, vom aplica modelul de evaluare a operaţiunilor pacificatoare, utilizat în cercurile academice. În conformitate cu structura dată, se impun trei variabile:

 

- independente (acordul, suportul internaţional al operaţiunii, eficacitatea);

 

- dependente (reducerea violenţei, întărirea păcii)

 

- interveniente (climatul politic).

 

În cazul operaţiunii de menţinere a păcii din aşa-numite rmn, ne vom axa doar pe variabilele adecvate situaţiei:

 

Prezenţa Acordului. Acordul bilateral a fost semnat de Moldova şi Rusia, dar a fost constrâns: la momentul actual, Federaţia Rusă nu doreşte să evacueze armamentul, muniţiile şi trupele din regiunea transnistreană.

 

Suportul internaţional al operaţiunii – absent. Această operaţiune nu a avut mandatul ONU şi a fost acceptată pe baza acordului bilateral.

 

Eficacitatea operaţiunii de menţinere a păcii – pacificatorii nu au fost imparţiali şi neutri. Pe de o parte, Moscova a jucat un rol productiv în vederea stopări fazei armate a conflictului între Moldova şi Transnistria, dar orice contribuţie pozitivă a fost anulată prin acţiunile armatei a 14-a a Federaţiei Ruse, care a intervenit activ în conflict în favoarea părţii transnistrene. De aceea, Federaţia Rusă este nu numai un garant, ci şi un actor principal în conflictul dat, deoarece îşi menţine trupele în raioanele de est ale Republicii Moldova.

 

- componenţa forţelor pacificatoare. Fostele părţi beligerante, precum şi partea terţă loială doar unei părţi din conflict au intrat în componenţa forţelor pacificatoare, fapt inacceptabil în practica desfăşurării operaţiunilor pacificatoare tradiţionale11.

 

Climatul politic

 

- conflictul “îngheţat”

Această operaţiune de menţinere a păcii contribuie la menţinerea status-quo-ului. Situaţia este caracterizată prin acţiuni provocatoare permanente, organizate de regimul de la Tiraspol, favorizează cursul politic al regimului, orientat spre consolidarea statalităţii şi recunoaşterea internaţională.

 

 - întărirea statalităţii transnistrene

Activitatea CUC este bazată pe principiul consensului. Dar, foarte des, deciziile importante nu pot fi luate din cauza unui refuz neîntemeiat din partea Transnistriei. Compromisul poate fi găsit rareori şi atunci când trebuie adoptate decizii de importanţa secundară, nu doar primordiale. Aceste situaţii se atestă din cauza viziunilor diametral opuse ale Chişinăului şi Tiraspolului, primul pledând pentru un stat unificat, iar ultimul tinzând spre obţinerea independenţei. În aceste circumstanţe, principiul integrităţii teritoriale şi a suveranităţii nu poate fi pus în discuţie.

 

- procesul de negocieri ineficient este încă o cauză a stopării procesului de negocieri.  Negocierile în formatul “5+2” trebuie axate, în exclusivitate, pe statutul special al Transnistriei.

 

Reducerea violenţei: a avut loc, dar este contradictorie. Acordul de pace a fost semnat, dar acţiunile provocatoare ale regimului transnistrean continuă (închiderea şcolilor în care se studiază în baza grafiei latine; violarea libertăţii voinţei, libertăţii de exprimare; ţăranii simpli nu sunt lăsaţi să-şi cultive pământul; se introduc taxe pentru trecerea în unele zone ale aşa-numitei rmn, taxe vamale pentru cetăţenii Republicii Moldova etc.).

 

Consolidarea păcii. Se pare că, în regiune, pacea este asigurată, dar în cazul unei situaţii de criză se manifestă lipsa de consens între pacificatori şi poziţiile lor distante.

 

Analizând variabilele examinate, putem constata că la majoritatea din ele au fost reliefate rezultate negative. Evaluând situaţia curentă, trebuie să subliniem că prezenţa militară în Zona de Securitate era justificată doar atunci când conflictul se afla în faza activă.

 

Reintegrarea ţării nu a avut loc. Putem, deci, declara că scopul iniţial nu a fot atins. Acordurile internaţionale semnate de Republica Moldova sunt de asemenea încălcate. Reprezentanţii moldoveni nu-şi pot exercita responsabilităţile de escortare a grupurilor de evaluare în Zona de Securitate, fixate de Tratatul privind Forţele Armate Convenţionale în Europa (TFACE) şi Documentul de la Viena cu privire la măsurile de credibilitate şi securitate.

 

Această evaluare succintă a stării actuale în Zona de Securitate demonstrează că operaţiunea  dată trebuie monitorizată de observatori civili, sub mandatul internaţional legal12.

 

În ultima perioadă, eforturile Guvernului Republicii Moldova şi ale comunităţii internaţionale au înregistrat rezultate pozitive în procesul de ameliorare a situaţiei în regiunea transnistreană. În concluzie, putem afirma că:

 

I. Este necesar un mandat clar şi legal al operaţiunii pacificatoare;

        

II. Începând cu 1992, formatul forţelor pacificatorilor în regiunea de est a Republicii Moldova nu a adus rezultate pozitive. Moldova  nu are nevoie de mediatori militari şi misiunea actuală trebuie înlocuită cu observatori civili, sub mandat internaţional, iniţiativa fiind susţinută de SUA şi UE;

 

III. Sunt necesare evacuarea completă a trupelor militare, armamentului şi muniţiilor Federaţiei Ruse şi atingerea a 3D: demilitarizarea, decriminalizarea şi democratizarea regiunii transnistrene.

 

 

Summary

 

One of the constituent parts of the potential destabilization and insecurity in the South-Eastern Europe region is the Transnistrian conflict - the main unresolved problem of the Republic of Moldova. This article examines the crucial problems the Transnistrian region faces. The author focuses on current developments of the Transnistrian conflict; presents a framework of the peace operation in Moldova and examines its effectiveness. In the final remarks, the author shares the concerns and lessons learned from current mission in the eastern part of Moldova and conclusions drawn from it.

   

 

Note:

 

1. Socor, V., Frozen Conflicts in the lack Sea-South Caucasus Region.// Harvard Black Sea Security program, 2004.,  115 p.

2. Coropcean, I. The Pridnestrovie Conflict and measures opposing to between- national threats.// Harvard Black Sea Security program, 2002, 77 p.

3. Munteanu, A., Ciubotaru, N., Românii de la est: războiul de pe Nistru (1990- 1992)./ Bucureşti: Aer-Economistul, 2004.- 471 p.

4. Russian Peacekeeping Strategies in the CIS (The cases of Moldova, Georgia and Tadjikistan). Dov Lynch. / King’s College London Edition, University of London. - 2004.-36p.

5. După ce s-a declarat că aşa-numita. rmn şi-a făcut deja alegerea şi nu are nevoie de nici un fel de negocieri, numeroasele consultări privind restabilirea procesului de negocieri, promovate de către observatorii şi mediatorii în conflict, nu au avut succes.

6.  Comunicat privind constatările şi concluziile preliminare. Alegeri locale, Republica Moldova, 3 iunie 2007./Misiunea Internaţională de observare a alegerilor,  ODIHR-OSCE,  2007.

7. În conformitate cu  Capitolul I,  Articolul 11, aliniatul (2) 

8. Regional Peacekeeping. The paradox of Russian peacekeeping, edited by John McKinley and Peter Cross.-United Nations University Press, Tokyo-New York-Paris, 2003.

9. The Moldovan Army in Peacekeeping Missions / Ministry of Defence of the Republic of Moldova.-Military Policy and Foreign relations Department: Chisinau, 2004, 15 p. 

10. От этнополитического конфликта к международному согласию в Молдове / сост. В. Мошняга, Г. Руснак. Кишинев, Молд. ГУ, 1998, 100 с.

11.  Бартош, А. А., О потенциале миротворчества НАТО, ЕС и ОДКБ. // Вестник Академии Военных Наук, 2006, № 3 (16).

12. Приднестровские радикалы готовятся  к срыву любого плана по урегулированию// Независимая Молдова.-№52.- 2007.

Autor: doctorand Tatiana ANTON

Sursa: Revista  „Cohorta”