ELEMENTE ALE PORTULUI MILITAR LA OȘTENII MOLDOVENI DIN PERIOADA MEDIEVALĂ

Share

 

Luptătorul, ulterior devenit militar, a jucat  din cele mai vechi timpuri un rol principal în viaţa societăţii. Participând la diferite operaţii militare, oşteanul acorda atenţie armelor  şi accesoriilor de apărare. Totodată, pentru  a stabili o diferenţă între camarazii şi adversari, au fost inventate primele elemente de uniformă militară. În acest scop, în Sparta au fost introduse mantiile scurte de culoare roşie; în Roma antică oştenii trebuiau să poarte haine de culoare deschisă, de cele mai multe ori albă, armele şi elementele de protecţie fiind standartizate, iar legiunile se deosebeau după culorile panaşului şi după stindarde.

 

În evul mediu, accesoriile militare se deosebeau foarte mult, deoarece oşteanul se echipa după buzunarul şi bunul său  plac.

 

Odată cu formarea statelor centralizate (sec. XV – XVII) – când au apărut şi primele armate regulate, care deja nu mai erau compuse din detaşamentele vasalilor, ci din unităţi militare regulate, conduse de militari de carieră, cu un stat major şi o conducere unică, toate supuse direct monarhului - este  introdusă o uniformă militară unică, ca element fundamental al armatei. Mundirul militar devenise chiar de la bun început, o dovadă a bărbăţiei şi eroismului de care trebuia să dea dovadă persoana care purta aceste însemne. În unele surse se menţionează că una dintre primele distincţii pentru militari era “eliberarea unei uniforme militare noi1.

 

În spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic, însemnele militare apar şi evoluează odată cu apariţia şi evoluţia societăţii. Principalele izvoare istorice pe care ne bazăm pentru a ne da seama de portul strămoşilor noştri, cu excepţia celor arheologice, sunt scenele de pe Monumentul de Adamclisi şi vestita Columnă a lui Traian. Pe basoreliefurile de pe  aceste capodopere antice sunt înveşnicite faptele de eroism din războaiele daco-romane ale geto-dacilor, conduşi de Decebal. Alături de ostaşii romani, aici sunt reprezentaţi şi vitejii daci, îmbrăcaţi în straie simple, care erau  purtate şi în viaţa cotidiană: un suman (tunică) cu mâneci lungi, o mantie aruncată pe umeri, prinsă cu o agrafă, o cămaşă despicată în părţi, pantaloni numiţi iţari sau cioareci, opinci. Şefii purtau suman cu centură din piele ornamentată cu aur şi argint, o manta cu ciucuri; pe cap - o căciulă. Aceste elemente din îmbrăcămintea geto-dacilor, reprezentate pe Columnă şi pe monumentul de Adamclisi, pe care savanţii le consideră caracteristice doar pentru locuitorii spaţiului Carpato-Danubiano-Pontic,  s-au păstrat la bărbaţii din regiune secole de-a rândul.

 

Puţine sunt şi sursele istorice care ni-l reprezintă pe oşteanul medieval de pe meleagurile noastre. Aceste puţine menţiuni ne permit să restabilim portul aproximativ, al oştenilor care au participat la  războaiele timpului, sub conducerea vestiţilor voievozi.

 

Izvoarele istorice scrise care se referă la perioada medievală menţin tradiţia redării  grafice a principalelor evenimente în contextul diferitor confruntări armate. Astfel, în “Cronica de la Viena”, apar două momente din luptă de la Posada (1310) unde, alături de oştenii armatei regelui ungar, sunt reprezentate şi unele portrete ale luptătorilor munteni, îmbrăcaţi în “cojoace, jupane şi sarice de lână lungi, iţari strâmţi, pe cap purtând căciuli înalte, ţuguiate2.

 

Din acest exemplu se observă că locuitorii de la nord de Dunăre au rămas credincioşi tradiţiilor în portul militar, purtând aceleaşi haine simple cu care arau pământul şi cu care erau nevoiţi să-l apere de duşmani.

 

Caracteristic pentru ea era faptul că fiecare oştean era obligat să-şi procure arma şi restul de utilaj necesar pentru nevoile războiului. Din aceste considerente oastea medievală era una pestriţă şi neuniformă.

 

Ostaşii de rând, care formau grosul armatei, sunt caracterizaţi de către polonezul Martin Bielshi, participant la bătălia de la Obertyn (1531) în lucrarea “Sprawa Rucevisska”. Caracterizând oştirea lui Petru Rareş, autorul spune că oştenii moldoveni sunt: “bravi meşteri în mânuirea suliţei şi pavezei deşi sânt nişte ţărani luaţi de la plug. Armurile sânt puţine, pavezele sânt simple, suliţele fără flamuri… armata e întunecată la vedere… Afară de curteni, mai toţi ceilalţi sânt ţărani, călărind cu şele neacoperite şi scări de stejar, dar voinici în atac cu suliţa. Hrană poartă la oblâncul şelei, brânză de burduf şi pâine albă, precum văzui eu însumi în lupta de Obertyn3.

 

Armata era întunecată la vedere” deoarece ţăranii erau îmbrăcaţi în costume de protecţie confecţionate în condiţii casnice. Este vorba despre nişte haine căptuşite cu lână sau bumbac de câteva degete grosime, având ţesături în iţe dese mai cu seamă în partea de la umeri, în regiunea abdominală şi până la coate, apoi cusută cu şireturi sau găitane la distanţă de un deget şi jumătate. Culoarea hainelor era închisă, fapt ce dădea un aspect întunecat oastei, îngăduindu-i să se confunde cu terenul şi prin acest tip de  îmbrăcăminte sabia pătrundea foarte greu.4  

 

Cu mult mai diversă şi mai bogată era îmbrăcămintea boierilor sau a căpeteniilor de cete.

 

Despre îmbrăcămintea acestei categorii de oşteni, care participau mai des la campaniile militare, găsim informaţii ce datează din perioada de constituire a statului şi începutul organizării militare. Este vorba de perioada lui Alexandru cel Bun (1400-1432) şi Ştefan cel Mare (1457-1504), când, conform izvoarelor, ostaşii moldoveni purtau armuri uşoare din plăci metalice sau cămăşi de zale, iar pe cap coifuri sau glugi de zale, după moda apusului5. În favoarea acestor afirmaţii vine şi exemplul prin care  însuşi domnitorul Alexandru cel Bun promite regelui ungar Sigismund că îl va ajuta “cu toţi cavalerii lui, zece mii, oaste de curteni şi steaguri boiereşti,  înveşmântaţi în zale în majoritatea lor6.

 

În oastea medievală moldovenească se foloseau cămăşi de zale confecţionate din inele de metal Aceste inele erau nituite la un capăt după ce, în prealabil, erau trecute prin alte inele, formând o împletitură asemănătoare cu a unui năvod. Greutatea ei varia în funcţie de mărime şi de materialul din care era făcută. Avantajul acestei cămăşi consta în faptul că oşteanul avea o libertate mai mare în mişcări şi era ferit de tăietura unui paloş sau a unui pumnal. Însă o lovitură dată cu o  spadă mai mare penetra această cămaşă. De multe ori,  cămaşa de zale era purtată pe sub hainele civile, de către persoanele care se temeau de atentate, fiind ideală pentru oprirea unei lovituri de pumnal. Despre trăinicia acestor cămăşi, importate sau ţesute în ţară de către zelarii noştri, ne mărturisesc descoperirile arheologice, în urma cărora s-au găsit astfel de veşminte care, fiind îngropate în pământ au reuşit să înfrunte veacurile.

 

Deseori această cămaşă de zale era purtată pe deasupra unei zale confecţionate din piele, care era potrivită pentru amortizarea loviturilor, dar care nu oferea protecţie împotriva tăişului. Portul acestui echipament – zale din metal deasupra unei cămăşi de zale din piele – era specific multor oşteni din armatele Europei de răsărit.

 

Totodată, pentru a-i oferi o mai mare trăinicie, peste această cămaşă, în părţile vulnerabile ale corpului-regiunea toracică, la coate şi regiunea abdominală se ataşau diferite aplice metalice sau solzi de diferite forme Astfel de sisteme de plăci au fost descoperite în urma săpăturilor arheologice din regiunea cetăţii Suceava; ele datează din perioada lui Ştefan cel Mare.

 

De asemenea, pentru a apăra capul şi umerii, se foloseau acoperăminte din zale, puse pe cap, care cădeau pe umerii, spatele şi pieptul oşteanului şi peste care se punea coiful şi platoşa.

 

Păturile sociale mai înstărite, boierii, care dispuneau de mai multe mijloace materiale, îşi puteau procura armuri şi armament asemănător sau pe potriva celui cu care erau dotate armatele medievale din Europa. Deoarece armurile complete se întâlnesc foarte rar la luptătorii moldoveni, putem afirma cu certitudine că în Moldova medievală nu a existat un stil propriu de armuri, lucru dovedit de unele izvoare istorice, îndeosebi de cele arheologice. În majoritatea cazurilor, armurile complete erau purtate de mercenarii chemaţi pentru a participa la o luptă sau alta.

 

Folosirea armurilor de către ostaşii din garnizoanele moldoveneşti este, totuşi, demonstrată de unele descoperiri arheologice. Se întâlneau armuri complete de tip gotic, cu un coif  după modelul celata, grumăjer (gulerul căştii) cuirasă formată din pieptar şi spătar cu plăcile de întărire respective, umerari mari şi aripi-apărători deasupra articulaţiilor, armură de braţe cu plăci articulate şi suprapuse în “coadă de rac”, cotiere terminate cu vârf lung şi ascuţit, mănuşi cu degete separate, prevăzute cu ţepi în dreptul rădăcinii degetelor. Cuirasa, care avea cârlig de lance pe partea dreaptă a pieptului, era terminată cu un brâu (braconiera) şi pulpare (tasete) peste armura de coapse. Armura de coapse era legată de jambiere şi moletiere cu ajutorul genunchierilor. Încălţămintea avea vârful ascuţit pentru împungerea cailor inamicului în luptele de aproape, element specific sfârşitului de secol XV 7. Vizierele coifurilor prezintă numeroase orificii destinate să favorizeze respiraţia luptătorului în timpul bătăliei.

 

Folosirea armurilor complete este confirmată de un document emis de Petru Aron, care la 29 iunie 1456 promite regelui polon să-i trimită 400 de  suliţe sau călăreţi înarmaţi “cum se cuvine şi ca de război, cu zale, cu cuirasă8. Zece ani mai târziu, Ştefan cel Mare cere de la vecini un număr mare de platoşe şi cuirase9. Se credea că şi domnul Moldovei ar fi luptat în armură grea de fier împotriva lui Hroiot ungurul; cronica lui Ion Neculce ni-l înfăţişează prăbuşindu-se cu calul sub el în toiul bătăliei, urcând apoi pe calul scutelnicului Purice, care l-a ajutat, făcându-se movilă la picioarele domnului său, căci altfel n-ar fi putut sări în şa de greutatea îmbrăcămintei metalice10.

 

Aşadar, armura completă era folosită în dependenţă de nevoile câmpului de luptă al vremii. Ea era folosită în operaţii ofensive. Cavaleria uşoară, îmbrăcată în armuri mai uşoare şi fiind mai dinamică, era cel mai des utilizată în operaţiile de învăluire, flancgardare şi urmărire.

 

Alături de cămaşa de zale cu glugă şi de armurile grele, moldovenii purtau pe cap diferite căşti şi coifuri.

           

De cele mai dese ori, la armură se purta coif de tip celata. Asemenea coifuri au fost descoperite la Suceava11.

           

Erau folosite şi cele de tip bassinet, reprezentate şi pe unele gravuri ale vremii. Avea forma de “bassinet” evoluat, care închidea tot capul, cu bot ascuţit şi guler. Calota era prevăzută cu două bucăţi cu cârlig de închidere pe partea stângă. Putem presupune că mai existau perforaţii de aerisire şi vizori12.

 

Un alt tip de coifuri, purtat de cele mai dese ori la armurile uşoare, erau  cele de tip calotă, numite în unele surse şi chivere (de câteva tipuri).       Unele erau simple, cu calotă rotundă, traversată de o dungă pe mijloc13.

           

De asemenea, se întâlneau coifuri cu calotă rotundă, prevăzute cu două nervuri centrale, unite la vârf şi terminate cu ţui14.

           

Altele aveau calotă ascuţită şi cu borurile răsfrânte în jos, asemănătoare celor din Franţa din perioada respectivă15. Acest tip se aşeza pe cap peste gluga de zale şi, totodată, făcea legătură cu lamele de oţel amplasate în jurul gâtului în formă de evantai, şi care erau lăsate pe spate.

           

Un alt tip de chivără de fier, foarte des întâlnit, era cea cu creastă, de model roman.

           

Alţi oşteni, după cum sunt prezentaţi pe unele fresce bisericeşti, aveau pe cap un văl, peste care era pus un coif de fier cu borurile lăsate în jos. În unele izvoare această pălărie ostăşească cu văl mai este numită “husarică16.

           

Toate aceste armuri şi unelte de luptă erau lăsate moştenire descendenţilor. Dar cei care nu aveau feciori le dăruiau cu limbă de moarte altora, ori închinau mănăstirilor “zaua, coiful şi brâul de argint”, pe care le purtaseră cu cinste în bătălii17.

           

Primele încercări de a-i reda armatei o înfăţişare unică au fost întreprinse de către Al. Lăpuşneanu, apoi şi de urmaşii săi, care au întreprins unele măsuri de schimbare a unor elemente ale uniformei militare, drept care unii călători străini, care vizitau ţara, spuneau că “uniformele gărzii personale ale domnului li se par nemţeşti18. Izvoarele vremii mai menţionează că, în prima jumătate a sec. XVII în Moldova, uniformă militară purtau dorobanţii, care, pe vremea domnului Ştefan Tomşa, purtau “haine de felendrăş (material din Flanda),  cu nasturi şi cu ceprage de argint, în pilda haiducilor din Ţara Leşească, cu pene de argint la comănace (căciulă de lână) şi cu table de argint la şolduri pe lădunce (cartuşiere)”19. Această categorie de oşteni slujeau la reşedinţele domneşti şi primeau din partea domniei hrană şi postav, cu care îşi croiau singuri uniformele.

           

Asemeni lor, dărăbanii din Muntenia ar fi avut şi ei  uniformă proprie, formată dintr-o “tunică încheiată în faţă cu ceprage şi cu nasturi şi vor purta chivere cu pănaş şi comănace20. Un astfel de ostaş este reprezentat pe o gravură din Biblioteca Statului Major din Paris.

           

Despre oastea lui Matei Basarab cronicarii scriau că “erau îmbrăcaţi toţi în haine roşii”. Pentru a întreţine o astfel de oaste, domnul făcea foarte multe cheltuieli. Este vorba de miile de spade, muschete şi uniforme, majoritatea din ele importate. Stofa pentru uniformele darabanilor era importată din Braşov, iar hainele cusute în ţară21.

           

Şi dorobanţii lui Vasile Lupu erau înveşmântaţi în haine de lână roşie şi purtau muschete pe umăr. Despre ei, călătorii străini scriau că: “soldaţii din garda personală a domnului, oameni înalţi de felul lor, erau îmbrăcaţi în roşu şi purtau scuturi aurite22. Imaginea unui astfel de oştean s-a găsit în Muzeul de Istorie al Primăriei din Viena.

           

Apariţia şi evoluţia armelor de foc s-a soldat cu un şir de schimbări în structurile militare ale perioadei. Printre acestea s-a evidenţiat înlocuirea treptată a armurilor grele. În acest context, Marco Bandini, unul dintre călătorii care vizitase Moldova la mijlocul sec. XVII, spunea despre călăreţii moldoveni că “puţini dintre ei purtau spada mare cu două tăişuri. Aproape nimeni nu folosea casca, platoşa sau pieptarul23. Tot în această perioadă, mai cu seamă după războiul de 30 de ani, s-a renunţat şi pe plan european, la armurile complete. Cu timpul, locul armurilor grele şi costisitoare l-au luat uniformele militare, care deveniseră element oficial al armatei, raportat la valorile primordiale ale societăţii respective, dar fără a avea şi rol de apărare.

 

Apariţia şi evoluţia uniformei militare se află în strânsă legătură cu evoluţia statului. Acest lucru se explică prin faptul că uniforma militară devine un atribut obligatoriu al armatei odată cu crearea statelor centralizate şi a armatelor regulate, când trupele nu mai sunt formate din detaşamentele vasalilor, ci din unităţi militare propriu zise, conduse de militari de carieră, cu un stat major şi o conducere unică.

 

În faza iniţială de creare a statului moldovenesc medieval, oştirile domnitorilor erau îmbrăcate în armuri militare caracteristice vremii, dar puţini ostaşi şi le puteau permite. Primele încercări de a introduce o uniformă unică pentru ostaşii moldoveni au fost întreprinse, de către domnitorul Alexandru Lăpuşneanu. Aceste încercări au fost remarcate în izvoarele istorice, care pomenesc despre procurarea stofei şi confecţionarea îmbrăcămintei de aceiaşi culoare şi croială.

Apariţia şi evoluţia armelor de foc, formarea statelor centralizate şi a armatelor regulate se numără printre cauzele ce au contribuit la înlocuirea armurilor grele şi costisitoare cu uniforme militare, devenite element oficial al armatei.

 

 

Summary

 

The subsequent evolution of the medieval Moldovan state directly influenced on the military uniform of that period. The military uniform was introduced once the regular army was formed, the process that was completed when the modern state was formed.

 

First attempts to introduce a unique military uniform in Bessarabia were made in 1917, the time when the first Moldovan regiments were formed. But irrespective of the uniform, the moldovan military men for many times won the            .

 

 

NOTE:

 

1. В.  Рошин. Наши воинские символы. Москва 1989, ст.55.

2. Istoria românilor. N. Iorga.-Bucureşti 1929, p.66

3. Modele şi veşminte din trecut.Al. Alexianu.-Bucureşti 1987, p.140

4. Istoria armatei române şi a războaielor poporului român. D. I.Georgescu.-Bucureşti 1936, p.50;Tipurile de arme albe şi armuri la oştile române în a II jumătate a sec. al XV-lea //Studii şi materiale de muzeografie  şi istorie militară//1973 nr.6, p.71.Cristian M.Vlădescu.

5. Op. cit., Al. Alexianu, p 70.

6. Ibidem.

7.Tipurile de arme albe şi armuri la oştile române în a II jumătate a sec. al XV-lea //Studii şi materiale de muzeografie  şi istorie militară// nr.6, Bucureşti 1973 p.71.Cristian M.Vlădescu.

8.Documente Moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare. M.Costăchescu.–Bucureşti 1932,II, p. 781-785

9. Hurmuzachi. Documente privitoare la istoria României.-Bucureşti 1911, II, XVI, p. 130.

10.Letopiseţul Ţării Moldovei.-Chişinău 1990. p.269

11.Op. cit., p. 74, Cristian M.Vlădescu.

12.  Ibidem.

13.Op. cit., p. 74, Cristian M.Vlădescu

14.Ibidem.

15. Op. cit., Al .Alexianu p. 76.

16.  Ibidem, p. 77.

17.  Op. cit., Al .Alexianu p. 152

18.  Op. cit., Al .Alexianu p. 280

19.  Letopiseţul, p. 62-63, Miron Costin.

20. Op. cit., Al .Alexianu p. 281-282

21.Ibidem, p. 283.

22.  Ibidem, p. 282.

23. Călători străini despre Ţările Române, vol. V., p.331.

Autor: Iurie Lişman

Sursa: Revista “Cohorta”