PRIZONIERI ROMÂNI ÎN URSS

Share

 

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poate face cineva e să scoată din zonele neglijate ale istoriei evenimente şi oameni care au fost uitaţi pe nedrept. În măsura în care am putut, de câteva decenii, am încercat să fac asta pentru românii deportaţi, exilaţi şi luaţi în prizonierat pe teritoriul URSS.

 

Voi prezenta atenţiei Dvs. câteva dintre materialele pe care le-am adunat în acest sens.

A.Ş.

 

Un volum excepţional despre prizonieri

 

În anul 2000, la Moscova a fost publicat volumul „Военнопленные в СССР 1939-1956” (Документы и материалы), editura „Логос”, 1120 pagini ilustrate, tirajul 2.500 exemplare, formatul 84x108x16. Cântăreşte circa 4 kg. Lucrarea a apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros. A apărut într-un tiraj de 2.500 exemplare – e prea puţin pentru întreaga lume.

 

Volumul „Военнопленные в СССР...” este, la etapa actuală, singura publicaţie exhaustivă despre prizonieratul sovietic. După ce am economisit bani timp de câţiva ani, am procurat câteva exemplare şi am donat unul Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova din Chişinău şi unul Bibliotecii Naţionale a României din Bucureşti. Îi sfătuiesc pe cei interesaţi de această tematică şi în genere de prizonierii străini din GULAG-ul sovietic să-l consulte, neapărat, integral. Numai aşa ar putea obţine informaţii complete despre tragedia prizonierilor din URSS.

 

Totuşi, pentru că nu orice doritor va putea consulta lucrarea, am considerat de datoria mea să selectez şi să public măcar câteva pagini de text şi câteva poze, inclusiv cea cu prizonierii români, pentru ca cititorii să-şi facă o impresie generală despre carte şi despre problema prizonierilor din GULAG-ul sovietic.

 

Adnotarea din dreapta-jos a hărţii lagărelor de prizonieri face referire la amplasarea lagărelor, la numărul  lor şi la numărul de prizonieri aflaţi în ele. Capitalele aşa-ziselor republici unionale şi autonome erau, în realitate, nişte ghetouri coloniale. Prima cifră de pe hartă indică câte lagăre erau în cutare sau cutare republică sau regiune a URSS, a doua – numărul de prizonieri, exprimat în zeci de mii. De exemplu, în dreptul capitalei Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti sunt fixate cifrele 1-10. Asta înseamnă că aici era amplasat un lagăr de prizonieri, germani, desigur, cu 10 mii de deţinuţi. RenumitaGară Feroviară din Chişinău, de exemplu, un edificiu extrem de durabil şi bine proiectat, a fost construit anume de prizonierii germani deţinuţi aici.

 

Şi în oraşul polonez (Polonia se afla sub ocupaţie sovietică) Şcetin (Szezecin) exista un lagăr de prizonieri administrat de URSS, în care au fost chinuiţi circa 10 mii de prizonieri. Din păcate, cifrele de pe hartă nu specifică originea etnică a prizonierilor.

 

Nu încape îndoială că numărul prizonierilor din GULAG-ul sovietic este redus în mod intenţionat. Aşa se practică de obicei în „sfântul” imperiu rus, indiferent dacă e vorba de imperiul ţarist, bolşevic, comunist sau „neo”-comunist al lui Elţin.

 

Antrenate în războaie de marile puteri – de genul acestui imperiu –, popoarele mici au fost puse în situaţia de a lupta pentru supravieţuire şi pentru păstrarea identităţii naţionale. România a trebuit să lupte şi pentru a-şi elibera teritoriile de sub ocupaţie străină, a-şi aduna poporul într-un stat unitar naţional. Într-o Europă dominată de regimuri totalitare – comunist şi fascist – intrarea, la 22 iunie 1941, a României în război împotriva imperiului sovietic a fost, fără îndoială, determinată de ocuparea, în 1940, de către URSS, a Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa – rapt realizat în baza pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 şi a protocolului adiţional secret, prin care URSS şi Germania îşi împărţeau teritoriile Europei de Est. Participarea României avea o puternică justificare istorică, juridică şi morală – eliberarea teritoriilor ocupate de URSS.

 

Ca în orice război, părţile au luat prizonieri militari şi civili din ţările şi armatele adverse. În prizonieratul sovietic au căzut peste jumătate de milion de militari şi civili români. Spre regret, la moment nu există cifre exacte în baza cărora să determinăm proporţia lor exactă. Conform unor surse sovietice, URSS a capturat peste 5 milioane de prizonieri: finlandezi, germani, italieni, români, maghiari, japonezi... URSS i-a transformat în prizonieri şi pe cetăţenii – militari şi civili – unor state neutre şi chiar aliate, de exemplu, francezi, englezi, americani. În GULAG-ul sovietic au fost înfundaţi şi sute de mii de militari şi civili – cetăţeni ai ţărilor care, în genere, nu au participat în cel de-al Doilea Război Mondial.

 

Despre prizonierii străini, surghiuniţi în GULAG-ul sovietic, în URSS nu s-a scris aproape nimic pe parcursul a cinci decenii postbelice. Tema era considerată tabu: pe lângă paranoia secretomaniei ruseşti tradiţionale, în prizonieratul sovietic se aflau şi sute de mii de militari şi civili din fostele ţări aliate – Anglia, Franţa, SUA şi din statele neutre, de exemplu, cetăţeni ai Poloniei, chiar dacă Polonia nu a dus război împotriva URSS, ci a fost cotropită de aceasta, împreună cu Germania.

 

La pregătirea volumului au participat savanţi notorii – istorici, specialişti în domeniul militar, arhivişti etc., care au inclus în volum un vast material factologic, documente originale preluate din arhivele militare, civile, ale securităţii de stat, organelor de partid şi de stat din URSS, peste 350 documente considerate până nu demult strict secrete, inclusiv unele acte prezentate iniţial lui Stalin, Molotov, Beria, Hruşciov, altor înalţi demnitari de partid şi de stat din URSS. Documentele sunt comentate atât în prefaţa arheografică, cât şi în introducerea istorică a lucrării. Aparatul informativ prezintă numele demnitarilor de partid, de stat, militari şi din sistemul serviciului secret NKVD-KGB. Cartea conţine şi un indice al toponimelor geografice, precum şi harta dislocării lagărelor de prizonieri.

 

În anul 2000, însoţindu-l, timp de o lună, în calitate de interpret, pe operatorul Televiziunii Române (Bucureşti), am răsfoit fugitiv volumul într-o librărie, procurându-l mult mai târziu, motiv din care vorbesc de el abia acum.

 

Tema prizonierilor români din URSS mă interesează de mult timp, mai precis din anul 1967, când am fost expulzat din RSSM pentru „naţionalism (românesc), anticomunism şi antisovietism,” şi acuzat că ... „răzvrătesc poporul contra partidului şi Uniunii Sovietice” şi a trebuit să mă stabilesc cu traiul la Moscova.

 

Misiunea generalului Creţulescu

privind prizonierii români din URSS

 

În toamna anului 1968 a sosit de la Bucureşti la Moscova general-maiorul Creţulescu. Avea o misiune specială: să sondeze situaţia cu privire la prizonierii români, surghiuniţi în GULAG-ul sovietic, inclusiv să se informeze cu privire la soarta foştilor militari şi civililor români, capturaţi de armata bolşevică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cărora autorităţile sovietice nu le-au permis să revină în România. Am avut onoarea să-l însoţesc pe generalul Creţulescu în calitate de traducător. Mi-a lăsat o impresie din cele mai bune. Era un om onest, cult, un mare patriot. A suferit mult când a aflat în ce mod au fost chinuiţi prizonierii români în penitenciarele şi lagărele din URSS. Şi în sufletul meu îşi făcuse loc durerea pentru prizonierii noştri, motiv din care am început să adun materiale pe care le-am grupat în două dosare:

 

1. Prizonierii români în GULAG-urile sovietice;

 

2. Cimitirele eroilor Armatei Române de pe teritoriul URSS.

 

În URSS nu exista prea multă informaţie tipărită privitor la aceste două teme, dar toate datele pe care reuşeam să le descopăr le adunam în două mape speciale. Din păcate, acestea mi-au fost confiscate de angajaţii KGB, în timpul percheziţiei în apartamentul meu, la 29 decembrie 1971, înainte să fiu arestat.

 

După 16 ani de detenţie, în 1988, mi-am reluat activitatea de colectare a materialelor despre prizonierii români.

 

Generalul Creţulescu s-a întâlnit şi a discutat cu general-colonelul sovietic Mihail Stepanovici Şumilov (1895-1975), fost comandant al Armatei nr. 67. În timpul discuţiei, acesta s-a purtat nerespectuos, vorbea brutal, era agresiv şi grosier. Îşi însoţea aproape toate frazele cu injurii murdare. Românofob paranoic şi şovin învederat, l-a atacat verbal constant pe generalul român, care, deşi se simţea ofensat, s-a menţinut în limitele decenţei şi a bunului-simţ. Şi doar atunci când Şumilov sublinia repetat şi arogant că România a luptat contra URSS, când izbucnea cu ură că Basarabia şi Bucovina de nord sunt... „русские земли”, generalul român îi amintea calm şi cu demnitate că URSS a ocupat pe nedrept aceste teritorii româneşti. Fierbeam de mânie şi revoltă, dar nu-mi puteam permite să-l apostrofez pe Şumilov (acesta avea împuternicirea ministrului apărării şi şefului KGB să ducă tratative cu generalul Creţulescu).

 

Generalul Creţulescu s-a întors la Bucureşti fără informaţii despre prizonierii români din URSS. Poate undeva, în vreo arhivă din România, în arhiva Ministerului Apărării, să zicem, s-o fi păstrat vreun raport despre vizita generalului Creţulescu la Moscova, în 1968 şi, respectiv, vreun „отчет” al generalului sovietic Şumilov, la arhivele din Moscova. Ar fi curios să se confrunte acele două rapoarte. Multe nuanţe ar deveni clare.

 

De fapt, după câte ştiam atunci, URSS nu oferea nicio informaţie despre prizonierii aflaţi în Uniunea Sovietică, niciunei ţări, nici chiar celor din aşa-zisul lagăr socialist (cuvântul lagăr era foarte iubit de paranoicii din PCUS), nici chiar celor mai apropiaţi aliaţi – Bulgaria şi Germania Democratică, fără să mai vorbim de ţările capitaliste.

 

Un film despre prizonierii români

 

După cum am scris mai sus, întreaga lună august 2000 m-am aflat la Moscova, având un program extrem de încărcat. Ceva am reuşit să fac, ceva nu, să zicem, nu reuşisem să procur volumul despre prizonieri, pentru că era prea scump pentru pensia mea.

 

Misiunea mea era ca, împreună cu operatorul Televiziunii Române (Bucureşti), cameramanul Marius Herghelegiu (eu eram interpret) să investigăm problema prizonierilor români din fosta URSS şi, parţial, problema diasporei româneşti din spaţiul ex-sovietic.

 

Marius Herghelegiu a realizat un reportaj–film despre un fost lagăr de prizonieri din regiunea Vladimir, situat la vreo 400 km nord de Moscova, în care au fost închişi câteva zeci de mii de prizonieri – germani, italieni, români, maghiari etc. În 1957, după ce URSS a eliberat prizonierii străini (pe cei care mai rămăseseră în viaţă), KGB a părăsit lagărul, abandonând clădirile administraţiei, cazarma, barăcile, documentaţia cancelariei, contabilităţii şi arhiva instituţiei.

 

Printr-o întâmplare fericită, un ţăran curios şi mai puţin indiferent dintr-un cătun din apropiere a selectat din imensa masă de hârtii pe cele care i s-au părut mai importante şi le-a dus acasă, unde le-a păstrat.

 

Printre ele Marius Herghelogiu a descoperit listele prizonierilor români şi ale persoanelor cărora li s-a permis să se repatrieze în România şi în teritoriile româneşti ocupate de URSS, dar şi ale prizonierilor români care au murit de foame, frig, boli, munci grele sau au decedat în urma torturilor. Cadavrele lor, după obiceiul sovietic, au fost aruncate în gropile comune, laolaltă cu cadavrele prizonierilor germani, italieni, unguri etc.

 

S-a reuşit să se facă un film doar despre acest fost lagăr de prizonieri. Era o muncă mult prea grea pentru suflet şi pentru raţiune. Să nu uităm, însă, că în URSS au existat mii de lagăre de acest tip.

 

Al doilea reportaj-film a fost despre familiile româneşti din regiunea Altai (Siberia), al treilea urmând să fie despre ofiţerul român Alexandru Tăţulescu, născut la Bucureşti şi, luat hoţeşte „prizonier” în 1945. A fost înşfăcat de „SMERŞ” – formaţiune diversionistă, criminală a NKVD-ului sovietic care activa în Ungaria, în timpul în care România şi URSS erau ţări aliate şi luptau în comun contra Germaniei fasciste şi Ungariei horthiste. Despre cazul lui voi scrie cu altă ocazie.

 

Al patrulea reportaj-film a fost despre mine, Alexandru Şoltoianu, fost deţinut politic, exilat timp de 16 ani în GULAG-ul sovietic.

 

Filmele au fost demonstrate la Televiziunea Română, iar ulterior – în Germania, Franţa, Anglia, SUA şi în alte ţări.

 

În anul următor (2001), urma să întreprindem o expediţie de durată mai lungă, cu încă 4-5 persoane, cu 2 autovehicule de teren, prin zonele problematice din fostul imperiu sovietic unde fuseseră amplasate cele mai mari lagăre de prizonieri şi unde exista o diasporă românească numeroasă. Ideea era nobilă, patriotică, scopul – de a selecta, pregăti şi prezenta generaţiilor de azi şi celor viitoare dovezi documentare despre prizonierii români din GULAG-ul sovietic şi despre diaspora românească (peste un milion de oameni) pulverizată în imensul spaţiu dintre marea Baltică  şi Oceanul Pacific. Suma fusese deja alocată Televiziunii Române, noi întocmiserăm deja planul expediţiei, schiţaserăm deja ruta posibilă, parametrii geografici şi temporali. Trebuia să ajungem până la Vladivostok, unde există vreo 20 de sate moldoveneşti, până în Kazahstan, unde locuiesc zeci de mii de moldo-români deportaţi, în Caucazul de Nord, unde până şi-n prezent trăiesc circa 70 mii de români, urmaşii celor deportaţi din Basarabia încă pe timpul ţarismului.

 

Timp de 5 ani (în perioada 1978-1982), m-am aflat în exil în Kazahstan, regiunea Kzâl-Orda, localitatea Şieli (ruseşte – Ciili), cu o populaţie de 20 mii de oameni, inclusiv 87 familii de moldoveni. În centrul regional Kzâl-Orda locuiau 126 familii de moldoveni, iar în portul Labâtuanghi, situat în cursul de jos al fluviului Obi, lângă Cercul Polar, locuiau, împreună cu mama lor, doi dintre nepoţii marelui patriot Anton Crihan.

 

În 1964 am vizitat satele moldoveneşti din Caucazul de Nord – Moldovanovca (16 mii populaţie), Moldovca, Cebanovca, Şabanovca... La finalul expediţiei, urma să imortalizăm mai multe momente din viaţa celor circa 100.000 de români care locuiesc în Moscova şi regiunea Moscovei.

 

Dar n-am mai reuşit să punem în aplicare noul proiect. Un înalt demnitar român „foarte deştept” – nu încape îndoială, un duşman înrăit al României, al Neamului Românesc – a retras alocaţia – şi astfel a fost ratată una dintre şansele de a elucida soarta prizonierilor şi exilaţilor români pe teritoriul URSS.

 

Deocamdată ne rămâne doar să studiem puţinele materiale existente deja.

Autor: desident politic Alexandru Șoltoianu