ASPECTE GEOPOLITICE ALE CONFLICTULUI TRANSNISTREAN

Share

 

Mircea Sengur si Boris Eltin - Semnarea Conventiei cu privire la principiilereglamentarii conflictului armatNistrul ca frontieră naturală între două spaţii geopolitice

 

După cum afirmă cercetătorii separatismului transnistrean, cauzele războiului declanşat în primăvara anului 1992 sunt multiple, cu rădăcini adânc implantate în istorie. Deşi s-a produs ca o reacţie la procesul de declin şi descompunere a imperiului sovietic, conflictul transnistrean apare ca acţiunea unei mine istorice cu efect întârziat, plasată de regimul stalinist la temeliile RSS Moldoveneşti în 1940, sau chiar mai devreme, în 1924, când a fost fabricată entitatea autonomă moldovenească de la Tiraspol, în vederea exportării peste Nistru a revoluţiei proletare1.

 

Suferinţele istorice majore ale Moldovei dintre Prut şi Nistru, susţine în mod justificat V. Bârsan, provin din faptul că Nistrul constituie frontiera naturală dintre două spaţii geopolitice: spaţiul sud-est european şi spaţiul „slav”. Din acest motiv, stăpânirea Nistrului a constituit un obiectiv esenţial al strategiilor imperiilor prin care s-au manifestat politic aceste spaţii2. În funcţie de raportul de forţe dintre spaţiul slav şi cel sud-est european, frontiera politică dintre ele s-a deplasat între Nistru şi Prut. Astfel, o dată cu scăderea puterii otomane şi ascensiunea celei ruseşti, frontiera s-a situat pe râul Prut (1812). Prin prăbuşirea ţarismului şi afirmarea pe harta Europei a României Mari, frontiera s-a mutat pe Nistru (1918). Prin victoria Rusiei sovietice în cel de-al doilea război mondial, frontiera revine iarăşi pe Prut (1944), situaţie ce se va menţine până la începutul anilor 903. În fine, în urma proclamării independenţei Ucrainei (24 august 1991), a Republicii Moldova (27 august 1991) şi a dispariţiei Uniunii Sovietice (decembrie 1991), Rusia a rămas nu doar cu 76% din teritoriul fostei URSS, cu 60% din populaţia acesteia şi cu 50% din produsul intern brut al Uniunii, ceea ce a redus-o de la statutul de supraputere mondială la cel de putere regională4, ci şi a fost pusă în faţa perspectivei reale de a pierde cel mai im¬portant cap de pod spre Europa de Sud-Est, pentru cucerirea căruia, conform unor estimări, au fost sacrificate vieţile a circa 150.000.000 de oameni5.

 

În situaţia creată, apreciind că Mihail Gorbaciov ar fi fost „o marionetă a Occi¬dentului care a dezintegrat Uniunea Sovietică în profitul Vestului”; că „prăbuşirea Uniunii Sovietice a fost finanţată cu trilioane de dolari”6; că, în definitiv, „Rusia a cedat Occidentului fără niciun fel de garanţii cele mai importante avanposturi strategice şi spaţii geopolitice, a fost lipsită de securitatea hotarelor prin aplicarea doctrinei „pluralismului politic”7, noua conducere a Federaţiei Ruse nu a găsit o soluţie mai potrivită decât să reacţioneze în binecunoscuta manieră imperială, taxând noile state independente apărute în spaţiul ex-sovietic drept „aşa-zise state suverane” («суверенные коммуналки»), „nişte entităţi accidentale, instabile şi efemere” cărora, în vederea restabilirii securităţii strategice şi geopolitice a Federaţiei Ruse, ar fi necesar să li se reducă din dreptul peremptoriu la independenţă politică prin integrarea lor graduală, dar cât mai rigidă, în cadrul Comunităţii Statelor Independente8.

 

Scenariul aplicat de liderii de la Kremlin în republicile „rebele” a fost pretutindeni pe cât de rudimentar, pe atât de rezultativ: sabotarea pe toate căile posibile a eforturilor de emancipare a popoarelor fostei Uniuni, inflamarea şi stimularea conflictelor interetnice pentru ca, în consecinţă, Moscova să intervină în postura de „pacificator”9. Edificatoare în această privinţă este confesiunea preşedintelui Snegur, făcută în alocuţiunea rostită cu prilejul deschiderii Ambasadei SUA la Chişinău, la scurt timp de la declanşarea conflictului din Transnistria: „Sincer vorbind, nu ne-am aşteptat ca anume poporul nostru, ospitalier, blând şi răbdător cu oricine i-a trecut pragul, ca anume poporul nostru, deci, să treacă prin aseme¬nea zile de grea încercare cum sunt cele pe care le trăim acum”. Calificând eveni¬mentele din stânga Nistrului drept „un conflict sângeros şi absurd, dar diabolic regizat”10, preşedintele Republicii Moldova deconspira, în acest mod, nedorinţa Federaţiei Ruse de a recunoaşte independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, precum şi, implicit, neputinţa autorităţilor centrale republicane de a gestiona eficient procesele politice, economice, militare şi de altă natură de pe teritoriul Moldovei în hotarele anului 1990.

 

Dincolo de considerentele geopolitice ale declanşării conflictului din Transnistria, a mai existat, indiscutabil, şi un important element emotiv şi psihologic, ce a condus la intervenţia sfidătoare a Rusiei anume în momentul admiterii Republicii Moldova în Organizaţia Naţiunilor Unite. Către începutul lunii martie a anului 1992, independenţa Republicii Moldova fusese recunoscută de peste 100 de state ale lumii. În mai puţin de un an de la proclamarea independenţei, conducerea Republicii Moldova înregistrase o serie de succese incontestabile în domeniul politicii externe. S-a reuşit, bunăoară, stabilirea unor relaţii promiţătoare şi extrem de avantajoase cu SUA, administraţia Casei Albe angajându-se să favorizeze investiţiile de capital în economia naţională, în vederea tranziţiei la economia liberă de piaţă. În cadrul întrevederii din 18 februarie 1992 între preşedintele Snegur şi preşedintele SUA, George Bush, s-a constatat că stabilirea relaţiilor diplomatice între cele două ţări „constituie un pas decisiv în direcţia acordării Republicii Mol¬dova a clauzei naţiunii celei mai favorizate”11.

 

La acelaşi capitol al realizărilor politicii externe a Republicii Moldova se înscrie şi stabilirea unor relaţii privilegiate, fraterne, cu România, conştientizându-se tot mai mult adevărul că „avem aceeaşi limbă, aceiaşi domnitori, în mare măsură aceeaşi istorie şi acelaşi destin”, din care considerent „nu putem să nu trăim bine cu fraţii noştri din cauza ambiţiilor ideologice învechite ale unora”12. Mai mult

 

chiar, sfidând constrângerile geopolitice la care era supusă Republica Moldova, preşedintele Snegur a ţinut să menţioneze, în discursul inaugural cu prilejul învestirii sale în funcţie, că „drumul nostru este anevoios, dar ţine spre Europa, unde, sunt sigur, vom ajunge”13.

 

Cu toate că şeful statului semnase la 21 decembrie 1991 controversatul Protocol de constituire a CSI, pasul respectiv a fost făcut cu intenţia soluţionării gravelor probleme economice şi financiare cu care se confrunta Republica Moldova, Comunitatea Statelor Independente fiind considerată, la acea etapă, nu mai mult decât „o entitate tranzitorie pe calea divorţului civilizat”14. Aderând la CSI, autorităţile Republicii Moldova nu preconizau în niciun caz reintegrarea republicii în spaţiul de influenţă al moştenitorilor imperiului sovietic, făcând, de cele mai multe ori, opinie separată şi chiar diametral opusă celei promovate de oficialităţile Federaţiei Ruse. Astfel, în cadrul reuniunii din 14 februarie 1992 de la Minsk a conducătorilor statelor-membre ale CSI, trei ţări – Republica Moldova, Ucraina şi Azerbaidjanul – au refuzat categoric să adere la forţele militare unite ale CSI, anunţându-şi partenerii că doresc să-şi creeze armate naţionale proprii15. În aceeaşi ordine de idei, la întâlnirea de la Kiev din 25 februarie 1992 a şefilor de guverne ale statelor din fosta URSS s-a discutat mecanismul realizării Memorandumului privind modul de rambursare a datoriei externe a fostei URSS, semnat în noiembrie 1991. În cadrul întâlnirii, la care au participat reprezentanţii tuturor celor 14 republici ex-sovietice, dar în absenţa semnificativă a delegaţiei ruse, premierul V. Muravschi a cerut, între altele, respectarea următoarelor condiţii: a) stabilirea părţii republicii în activele fostei Uniuni, inclusiv a datoriilor altor state faţă de fosta URSS, precum şi a cotei Republicii Moldova în rezervele de aur, în fondul de diamante, a cotei pentru întreţinerea ambasadelor şi reprezentanţelor de peste hotare; b) Banca, desemnată să opereze achitarea de către republici a părţii lor de datorie externă, să fie scoasă de sub jurisdicţia Băncii Centrale a Federaţiei Ruse şi să fie înregistrată în cadrul Băncii Naţionale a Republicii Belarus16.

 

În prezent, fiind cunoscut inclusiv „comportamentul nu prea treaz” (în sens direct şi figurat) al preşedintelui rus B. Elţin, caracterul ambiguu al numeroaselor sale declaraţii făcute în faţa propriilor cetăţeni şi a opiniei publice internaţionale17, putem admite cu o mare doză de certitudine că anume orientarea politicii externe

 

a Republicii Moldova în primul an de independenţă, opiniile tranşante expuse în cadrul reuniunilor şefilor de state şi de guverne ale CSI, precum şi intenţiile iluzorii ale conducerii republicii de a fi tratată pe picior de egalitate în cadrul CSI, dar şi în raport cu Moscova, - toate acestea l-au iritat şi l-au incomodat în mod vădit pe liderul autoritar de la Kremlin, determinându-l, prin prisma cunoscutului său comportament, să recurgă la „pedepsirea exemplară” a acestei republici „rebele”.

 

Ard malurile Nistrului

 

Cu toate că liderii separatişti de la Tiraspol au provocat vărsări de sânge încă în noiembrie 1990, septembrie şi decembrie 199118, adevăratul război împotriva Republicii Moldova a fost declanşat în noaptea de 1 spre 2 martie 1992, la orele 2200, când secţia raională de poliţie Dubăsari a fost sesizată în legătură cu o încăierare dintre nişte tineri în zona fabricii de confecţii. La locul incidentului s-au deplasat trei colaboratori ai secţiei raionale de poliţie Dubăsari, care au fost atacaţi de gardişti şi cazaci înainte de a putea interveni în conflictul pentru care fuseseră chemaţi. În urma incidentului, o căpetenie a cazacilor a fost rănită mortal19. Această provocare a fost instrumentată de autorităţile ilegale separatiste pentru a disloca şi ultima secţie de poliţie subordonată Chişinăului dintr-un oraş transnistrean.

 

La 2 martie, la ora unu noaptea, gardiştii şi cazacii au încercuit secţia raională de poliţie Dubăsari şi, în jurul orei patru dimineaţa, au pătruns în sediul secţiei, dezarmând şi arestând 34 de poliţişti20. Deja în dimineaţa zilei de 2 martie, pe toate podurile şi şoselele de pe malul stâng al Nistrului au fost instalate posturi de gardişti şi cazaci, având în dotare armament şi transportoare blindate.

 

Luptele au continuat cu o intensitate sporindă pe parcursul zilei de 3 martie, când secţia raională de poliţie Dubăsari, redislocată provizoriu în satul Cocieri, a fost atacată de grupuri de separatişti şi cazaci înarmaţi cu pistoale-automat, mitraliere, grenade şi cu alt armament modern. În urma luptelor de mare amploare, s-au înregistrat morţi şi răniţi, inclusiv printre civili21. În jurul orei 1700, în satul Cocieri au ajuns primele efective trimise de la Chişinău: o unitate de poliţie cu destinaţie specială, care a trecut Nistrul pe gheaţă, întrucât podurile fuseseră blocate de gardişti. În momentul trecerii Nistrului, gardiştii de la barajul hidrocentralei Dubăsari au ridicat zăgazurile, pentru ca gheaţa să se acopere cu un strat de apă şi, eventual, să se spargă mai uşor; totuşi, traversarea s-a încheiat cu bine.

 

În aceeaşi seară, trupele speciale de poliţie i-au alungat pe gardişti şi pe cazaci din cazarma de lângă satul Cocieri, pe care militarii Armatei a 14-a au eliberat-o, punând-o la dispoziţia rebelilor22.

 

Revenit în după-amiaza de 3 martie de la New York, preşedintele Snegur a avut, în dimineaţa zilei următoare, o întrevedere tête-à-tête la Chişinău cu liderul separatist de la Tiraspol, Igor Smirnov, în cadrul căreia a constatat că acesta „continuă să insiste asupra statalităţii Transnistriei, respingând astfel propunerea (...) privind organizarea unei zone economice libere”. Discuţiile au continuat în cadrul comisiei de conciliere conduse de prim-viceprim-ministrul A. Sangheli, anunţându-se chiar că s-a convenit asupra „încetării focului în localităţile din stânga Nistrului”23.

 

Conflictul însă o dată provocat, s-a derulat în continuare conform scenariului după care fusese regizat în prealabil. Pe parcursul zilei de 5 martie, circa 800 de cazaci-mercenari ruşi au sosit la Tiraspol şi, după ce au staţionat pentru masa de prânz, s-au deplasat în direcţia oraşului Dubăsari24. Ca urmare, izbucnit în oraşul Dubăsari, conflictul armat s-a extins, în doar câteva zile, asupra satelor Coşniţa, Cocieri, Pohrebea, Doroţcaia, Speia, Tocmagiu, Delacău, Mălăieşti etc.25, riscând să degenereze dintr-un conflict local în unul regional. În cadrul programului informativ „Novosti” din 8 martie al companiei ruse „Ostankino”, s-a comunicat, bunăoară, cum că în conflictul de pe malul stâng al Nistrului s-ar fi implicat cetăţeni ai statului vecin România şi că de pe teritoriul Republicii Moldova ar fi fost transportate în România 28 de sicrie26. Aceste afirmaţii aveau ca scop justificarea prezenţei cazacilor ruşi în Transnistria, pregătindu-se, totodată, terenul pentru implicarea forţelor Armatei a 14-a în conflictul armat. În pofida dezminţirii oficiale, oferite de Ministerul de Externe al României, precum şi a repetatelor proteste ale preşedintelui M. Snegur adresate conducerii companiei „Ostankino” şi preşedintelui B. Elţin, Moscova şi-a continuat impasibilă campania de dezinformare a opiniei publice internaţionale pe tot parcursul conflictului armat. Disperat, la un moment, de amploarea şi gravitatea falsificării evenimentelor din zona de est a Republicii Moldova, M. Snegur a recurs la suspendarea transmiterii primului canal al companiei „Ostankino” pe întreg teritoriul republicii (4 aprilie 1992), pentru a recunoaşte, totuşi, la două luni de la decizia respectivă, că „pierdem războiul informaţional”27.

 

În Apelul Parlamentului Republicii Moldova către Sovietul Suprem al Federaţiei Ruse, difuzat imediat după declanşarea conflictului armat, se menţiona că „absenţa unei reacţii adecvate din partea autorităţilor Rusiei la aceste evenimente poate fi interpretată ca un sprijin tacit de către Rusia (...) al acestor acte de agresiune”28. Este de remarcat şi opinia deputatului A. M. Liseţki, cunoscut ideolog al Interfrontului, care aprecia că „aflarea cazacilor pe teritoriul Moldovei independente, acţiunile lor pătează demnitatea şi onoarea poporului rus (...). Cazacii sosiţi în Moldova, prin însuşi comportamentul lor, compromit Rusia (...). Ba mai mult: prin acţiunile lor nesăbuite, cazacii pun semn de egalitate între Rusia şi noţiunea de agresor”29.

 

În calitate de măsură punitivă, la 11 martie 1992, Parlamentul Republicii Moldova i-a suspendat înainte de termen mandatul de deputat liderului separatist de la Tiraspol, I. Smirnov, iar în ziua următoare aceleaşi măsuri le-au fost aplicate deputaţilor Gh. Iakovlev, N. Riumin şi P. Volkov30.

 

În ziua de 14 martie au fost aruncate în aer podurile de peste Nistru în zona localităţilor Vadul lui Vodă şi Dubăsari, iar în noaptea de 14 spre 15 martie, liderul comitetului de grevă al femeilor din Tiraspol, cu ajutorul a circa 600 de separatişti şi cazaci mercenari, au atacat o unitate militară de lângă Tiraspol din componenţa Armatei a 14-a, capturând o cantitate importantă de armament şi echipament militar modern31.

 

„Cuţitul a ajuns la os, răbdarea e la limită”

 

 

De rând cu războiul informaţional şi cel politico-diplomatic, Rusia a mai recurs şi la un alt tip de război împotriva Republicii Moldova, blocând-o din punct de vedere economic şi demonstrând, printr-un atare procedeu necivilizat, cvasitotala dependenţă economică de Moscova a tânărului stat „independent”.

 

Până la declanşarea conflictului armat din Transnistria, fosta Bancă de Stat a URSS, devenită Banca Centrală a Federaţiei Ruse şi, respectiv, deţinătoarea monopolului asupra masei monetare pe întreg teritoriul CSI, instituise o blocadă asupra conturilor valutare ale întreprinderilor şi cetăţenilor din Republica Moldova (ianuarie 1992), iar la 12 martie şi-a deschis o filială în or. Tiraspol, destrămând astfel fragilul sistem bancar unic al republicii32. În urma blocajului financiar la care a recurs Banca Centrală a Rusiei, pagubele cauzate economiei Republicii Moldova s-au ridicat la enorma sumă de 4,5 miliarde de ruble33, în timp ce războiul din Transnistria mistuia zilnic zeci de milioane de ruble34.

 

În situaţia creată, la 18 martie 1992, M. Snegur şi-a asumat obligaţiile de Comandant Suprem al Forţelor Armate, semnând în aceeaşi zi decretul „Cu privire la trece¬rea sub jurisdicţia Republicii Moldova a unităţilor militare dislocate pe teritoriul ei”, în vederea „creării bazei pentru formarea Forţelor Armate ale Republicii Moldova”35. La 28 martie a fost dat publicităţii Decretul preşedintelui Snegur „Cu privire la decretarea stării excepţionale pe întreg teritoriul Republicii Moldova”, conducerea directă a statului fiind exercitată prin intermediul Consiliului Suprem de Securitate. În „Apelul către poporul Moldovei”, difuzat în aceeaşi zi, M. Snegur menţiona: „cumpătarea, pentru care am pledat mereu (...) nu ne mai poate ajuta. Este în pericol Demnitatea noastră de Neam. Să ne-o apărăm cu cinste, dându-le riposta cuvenită separatiştilor venetici, trădătorilor Maracuţa, Caraman, Chiţac şi celorlalţi de teapa lor”36.

 

În doar câteva zile, efectivul armatei Republicii Moldova, împreună cu cel al poliţiei, voluntarilor şi rezerviştilor, a ajuns la circa 1.500 de persoane, autorităţile declarându-se ferme în intenţia lor de „a da o ripostă hotărâtă celor care vor să ne pună în genunchi”, de a reinstaura în Transnistria structurile puterii legale37. La 1 aprilie, conducerea de vârf a ordonat trimiterea subunităţilor de poliţie în oraşul Tighina, aceasta constituind prima acţiune oficială de război între Republica Moldova şi separatiştii din Transnistria38. În replică, separatiştii au atacat s. Coşniţa cu tiruri de rachete „Alazani”, înregistrându-se, din nou, victime printre militari şi civili. Se atestă, totodată, incursiuni ale formaţiunilor paramilitare din Transnistria în regiunea satelor Lopatna şi Jora de Sus din raionul Orhei, precum şi pe teritoriul raioanelor Căuşeni şi Criuleni. Concomitent cu operaţiunile militare, structurile ilegale de la Tiraspol au stopat, la 20 iunie 1992, alimentarea cu gaze a mai multor oraşe şi raioane din dreapta Nistrului, inclusiv a or. Chişinău.

 

Sub pretextul apărării drepturilor minorităţii ruse din Transnistria, formaţiu¬nile paramilitare ale separatiştilor, cu participarea ofiţerilor şi soldaţilor din Armata a 14-a a Federaţiei Ruse, au declanşat, la 19 iunie 1992, o operaţiune militară de amploare împotriva secţiei orăşeneşti de poliţie din Tighina, în vederea lichidării acesteia. Ca răspuns la acţiunile legitime ale autorităţilor Republicii Moldova, care au trimis în oraş trupe suplimentare în ajutorul secţiei de poliţie, unităţile Armatei a 14-a ruse au ieşit din cazărmi, implicându-se în conflict de partea separatiştilor. În zilele imediat următoare, conflictul armat s-a extins pe platourile de la Cocieri, Coşniţa şi Chiţcani, formaţiunile separatiştilor operând tiruri de artilerie asupra localităţilor Holercani, Criuleni, Cruglic, Măşcăuţi, Calfa, situate în dreapta Nistrului, în afara zonei de conflict39.

 

Dacă anterior conducerea Federaţiei Ruse nega faptul implicării Armatei a 14-a în actele de agresiune contra Republicii Moldova, atunci avertismentul lui B. Elţin la adresa lui M. Snegur în urma evenimentelor de la Tighina a pus capăt oricăror dubii în această privinţă: „Noi suntem în favoarea soluţiilor negociate, dar când sunt zeci şi zeci de morţi, când războiul se desfăşoară la frontierele noastre (?! – N.E.), nu putem să rămânem indiferenţi şi, până la urmă, suntem obligaţi să reacţionăm […] Noi avem suficiente forţe pentru aceasta. Ar trebui ca Snegur s-o ştie”40.

 

Cu mici intermitenţe, acţiunile militare au continuat pe tot parcursul lunii iu¬nie, culminând cu atacul Armatei a 14-a din noaptea de 3 spre 4 iulie asupra poziţiilor apărătorilor integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. În cadrul acelor lupte, armata rusă a utilizat artileria reactivă de tipul „Grad-M21”, considerată una din cele mai puternice arme de distrugere în masă şi interzisă prin Convenţia internaţională de la Geneva41.

 

În contextul acelor evenimente, la 6 iulie, a avut loc reuniunea la vârf de la Moscova a conducătorilor ţărilor-membre ale CSI, care a pus în discuţie conflictul armat din raioanele de est ale Republicii Moldova, aprobând reglementările propuse de către preşedinţii B. Elţin şi M. Snegur pentru soluţionarea paşnică a conflictului. În ziua următoare, în localitatea Limanskoe din Ucraina, reprezentanţii militari ai Rusiei, Republicii Moldova şi pretinsei „republici nistrene”, în prezenţa comandantului Armatei a 14-a, A. Lebed, au convenit asupra încetării imediate a focului şi retragerii de pe poziţiile de luptă a tehnicii militare grele. După cum se va constata ulterior, partea transnistreană, şi de această dată, nu a respectat înţelegerea la care s-a ajuns, condiţionând restabilirea păcii de retragerea poliţiei din stânga Nistrului şi din oraşul Tighina, precum şi de recunoaşterea statutului de „stat independent şi suveran” enclavei anticonstituţionale nistrene42.

 

 

„Principalul este că e pace”

 

În ziua de 21 iulie 1992, M. Snegur şi B. Elţin au semnat la Moscova, în prezenţa liderului separatist de la Tiraspol, I. Smirnov, „Convenţia cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”43, document ce a marcat încetarea oficială a războiului din Transnistria, detensionarea climatului politic şi revenirea societăţii la activităţile ei obişnuite. Principiile fundamentale ale încetării focului şi reglementării politice a conflictului prevedeau:

 

- respectarea suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova;

- respectarea riguroasă a drepturilor omului, inclusiv a persoanelor aparţinând minorităţilor etnice;

- stabilirea, prin metode politice, inclusiv pe cale parlamentară, a unui statut special, în cadrul Republicii Moldova, pentru teritoriul de pe malul stâng al Nistrului;

- acordarea dreptului de a-şi hotărî singură soarta populaţiei de pe malul stâng al Nistrului, în caz că Republica Moldova şi-ar modifica statutul de stat independent;

- excluderea oricăror acţiuni care ar putea împiedica reglementarea conflictului pe cale paşnică.

 

„Principalul este că e pace”, aşa a apreciat M. Snegur importanţa Convenţiei de la Moscova, în timp ce B. Elţin, promovând consecvent linia Moscovei în spaţiul sud-est european, „şi-a exprimat speranţa că Republica Moldova va găsi în timpul apropiat posibilitatea de a deveni membru cu drepturi depline al CSI”44. La rândul său, revenit de la Moscova, I. Smirnov a declarat că, prin semnarea Convenţiei din 21 iulie, „republica nistreană moldovenească” a fost recunoscută atât de facto, cât şi de jure, motiv din care „va continua linia promovată până în prezent”, în vederea admiterii în ONU şi în alte organisme internaţionale45. În acelaşi context şi în deplin consens cu linia oficială a Moscovei, comandantul Armatei a 14-a ruse, A. Lebed, a schiţat, în a treia zi după semnarea Convenţiei, trei căi posibile de autodeterminare a Transnistriei: „a) dacă poporul Transnistriei doreşte unirea cu Rusia, să se urmeze exemplul regiunii Kaliningrad; b) lucrurile se vor limpezi, Ucraina se va uni din nou cu Rusia şi atunci Transnistria va intra în această nouă formaţiune statală şi c) crearea unui stat independent, având legături economice trainice cu Rusia şi Ucraina”46, ultima variantă constituind, în viziunea genera¬lului rus, „calea cea mai reală”. Acelaşi militar califica, la 14 septembrie, Tricolorul Republicii Moldova drept „drapel fascist”, iar B. Elţin, completând afirmaţiile iresponsabile ale lui Lebed, va insista, la 8 octombrie 1992, ca raioanele estice ale Republicii Moldova să fie transformate neapărat în republică47.

 

În războiul de la Nistru au fost înregistraţi, de ambele părţi, circa 802 morţi şi peste 5.000 de răniţi, inclusiv din rândurile populaţiei civile48. Daunele materiale cauzate de conflictul armat au fost estimate la circa 12 miliarde de ruble, la cursul de schimb al anului 1992, restabilirea localităţilor şi a obiectivelor distruse necesitând cel puţin 15 miliarde de ruble. Operaţiunile militare au provocat un val de circa 108.000 de refugiaţi, 51.000 dintre care s-au stabilit în 38 de localităţi de pe malul drept al Nistrului, iar alte 57.000 – în Ucraina49.

 

Spre un nou curs al politicii externe

 

Încă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cunoscutul geopolitician german Friedrich Ratzel (1844-1904) afirma că războiul constă în „a plimba frontiera pe teritoriul altcuiva”. În consecinţa confruntării, menţiona întemeietorul geopoliticii clasice germane, două dinamici opuse sfârşesc prin a se stabiliza în lungul unei linii de front, pe care compromisul şi pacea sfârşesc prin a o transforma în frontieră50. Indiferent dacă în războiul declanşat împotriva Republicii Moldova în primăvara anului 1992 Federaţia Rusă s-a condus sau nu de respectiva teză geopolitică, nu putem avea nici un dubiu că aceasta reflectă atât mersul, cât şi consecinţele conflictului transnistrean.

 

Războiul din Transnistria a avut consecinţe multidimensionale şi traumatizante, marcând profund întreaga evoluţie ulterioară a evenimentelor şi proceselor politice, economice, sociale şi culturale din Republica Moldova. Convenţia de la Moscova din 21 iulie 1992 a fost considerată, în mod justificat, drept „apăsătoare”, iar condiţiile acesteia – „un eşec nu doar al unei persoane, ci şi unul colectiv”51.

 

O primă concesie serioasă a Chişinăului oficial, făcută separatiştilor transnistreni, a fost acordarea dreptului de a-şi hotărî singuri soarta „în cazul modificării statutului de stat independent al Republicii Moldova”. O altă concesie nejustificată a fost abandonarea formulei cvadripartite de reglementare a conflictului (Moldova, România, Rusia, Ucraina) care a fost înlocuită printr-o formulă tripartită: participarea României şi Ucrainei a fost înlocuită de cea a grupării separatiste de la Tiraspol. În cele din urmă, prin semnarea Convenţiei din 21 iulie 1992, a fost oficializată prezenţa unităţilor ruseşti pe o perioadă nedeterminată, sub falsul pretext al „menţinerii păcii”, ştiindu-se că tocmai această prezenţă a constituit unul din principalii factori ai declanşării şi alimentării conflictului armat.

 

Cedările unilaterale au fost dublate şi de o turnură vizibilă în cursul politicii externe a Republicii Moldova. Dacă la începutul lunii iunie 1992, „după o analiză mai profundă a evenimentelor din stânga Nistrului”, M. Snegur ajunsese la concluzia că „sporirea agresivităţii Rusiei în Moldova de Est nu e deloc întâmplătoare”, că „Moscovei nu-i este pe plac politica noastră independentă şi ea foloseşte orice mijloc, şi în primul rând separatismul, pentru a putea schimba orientarea republicii şi a instaura la Chişinău un regim pro-moscovit”, la începutul lunii următoare preşedintele Republicii Moldova formula deja într-un mod pe cât de paradoxal, pe atât de explicabil însă o opinie diametral opusă, afirmând că „în etapa actuală, ar fi de folos pentru Moldova ca ea să participe la această Comunitate”, din simplul considerent că „a apărut un anumit optimism faţă de CSI”52.

 

 

 

NOTE:

 

1. Gheorghe E. Cojocaru, Separatismul în slujba Imperiului, Ed. Civitas, Chişinău, 2000, p.6-10; Idem, Cominternul şi originile „moldovenismului”: Studiu şi documente, Ed. Civitas, Chişinău, 2009, passim.

 

2. Victor Bârsan, Masacrul inocenţilor. Războiul din Moldova, 1 martie – 29 iulie 1992, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993, p.11.10

 

3. Ibidem, p.11-12.

 

4. Политология. Учебное пособие для вузов / Составитель и ответстенный редактор А. А. Радугин, Изд. «Центр», Москва, 1998, p. 218; Chauprade, Aymeric, Thual, François, Dicţionar de geopolitică: state, concepte, autori / Traducere, note şi postfaţă de Şerban Dragomirescu, Ed. Corint, Bucureşti, 2003, p.288.

 

5. Кодин, Михаил И., Россия в «сумерках» трансформаций. Эволюция, революция или контрреволюция? Политика. Идеология. Нравственность, Изд. «Молодая гвардия», Москва, 2001, p. 30.

 

6. Ascultându-l pe Alexandr Zinoviev // Săptămâna, an. VII, nr. 22 (286), 29 mai 1998

 

7. Кодин, МихаилИ., Россия в «сумерках» трансформаций. Эволюция, революция или контрреволюция? Политика. Идеология. Нравственность, p. 25.

 

8.Ibidem, p.15, 44.

 

9. Victor Bârsan, Masacrul inocenţilor. Războiul din Moldova, 1 martie – 29 iulie 1992, p. 6.

 

10. Ambasada americană la Chişinău / Alocuţiunea lui M.Snegur // Moldova Suverană, nr. 40 (17910), 21 martie 1992.

 

11. Comunicat despre întrevederea dintre Preşedintele Republicii Moldova M. Snegur şi Preşedintele SUA George Bush // Moldova Suverană, nr. 28 (17898), 21 februarie 1992.

 

12. Jur solemn să slujesc cu credinţă poporul / Discursul inaugural rostit de preşedintele Republicii Moldova, domnul Mircea Snegur, cu prilejul instalării în funcţie // Moldova Suverană, nr. 8 (17878), 16 ianuarie 1992.

 

13. Ibidem.

 

14. Кодин, МихаилИ., Россия в «сумерках» трансформаций. Эволюция, революция или контрреволюция? Политика. Идеология. Нравственность, p.41-42.

 

15. Moldova Suverană, nr. 27 (17897), 19 februarie 1992.

 

16. Moldova Suverană, nr. 30 (17900), 27 februarie 1992.

 

17. Кодин, МихаилИ., Россия в «сумерках» трансформаций. Эволюция, революция или контрреволюция? Политика. Идеология. Нравственность, p. 12.

 

18. Moldova Suverană, nr. 20 (17890), 6 februarie 1992.

 

19. Comunicat al biroului de presă al Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova // Moldova Suverană, nr. 32 (17902), 3 martie 1992.

 

20. Vasile Nedelciuc, Republica Moldova, Ed. Universitas, Chişinău, 1992, p.74.

 

21. Atac asupra satului Cocieri // Moldova Suverană, nr. 33 (17903), 5 martie 1992.

 

22. Victor Bârsan, Masacrul inocenţilor. Războiul din Moldova, 1 martie – 29 iulie 1992, p. 37-38.

 

23. Moldova Suverană, nr. 34 (17904), 7 martie 1992.

 

24. Vasile Nedelciuc, Republica Moldova, Ed. Universitas, Chişinău, 1992, p. 96.

 

25. Gheorghe Budeanu, Transnistria în flăcări, Ed. Universitas, Chişinău, 1993, p. 59-60.

 

26. Moldova Suverană, nr. 35 (17905), 10 martie 1992.

 

27. Moldova Suverană, nr. 75 (17945), 4 iunie 1992.

 

28. Vasile Nedelciuc, Republica Moldova, p.96.

 

29. Şovinismul cazacilor e o ruşine a Rusiei / Din cuvântarea deputatului Anatolie Liseţki în Parlamentul Republicii Moldova // Moldova Suverană, nr. 36 (17906), 12 martie 1992.

 

30. Moldova Suverană, nr. 37 (17907), 14 martie 1992.

 

31. Moldova Suverană, nr. 38 (17908), 17 martie 1992.

 

32. Consecinţele separatismului // Moldova Suverană, nr. 98 (17968), 15 iulie 1992; Mircea Radu Iacoban, O cronică a Basarabiei (1990-1995), Ed. Junimea, Iaşi, 1995, p.110.16

 

33. Moldova Suverană, nr. 41 (17911), 24 martie 1992.

 

34. Moldova Suverană, nr. 112 (17982), 8 august 1992.

 

35. Moldova Suverană, nr. 40 (17910), 21 martie 1992.

 

36. Moldova Suverană, nr. 44 (17914), 29 martie 1992.

 

37. Moldova Suverană, nr. 45 (17915), 31 martie 1992.

 

38. Un război pierdut: Rusia împotriva Moldovei // Flux, an. IV, nr. 19 (198), 11 mai 2001.

 

39. Nota Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova // Moldova Suverană, nr. 87 (17957), 24 iunie 1992.

 

40. Cf. Gheorghe E. Cojocaru, Politica externă a Republicii Moldova. Studii, Ed. Civitas, Chişinău, 1999, p. 93.

 

41. Atac mişelesc / Comunicat special al Ministerului Apărării al Republicii Moldova // Moldova Suverană, nr. 93 (17963), 7 iulie 1992.

 

42. Gheorghe E. Cojocaru, Politica externă a Republicii Moldova. Studii, p. 102.

 

43. Moldova Suverană, nr. 103 (17973), 23 iulie 1992.

 

44. Ibidem.

 

45. Moldova Suverană, nr. 105 (17975), 28 iulie 1992.

 

46. Moldova Suverană, nr. 104 (17974), 25 iulie 1992.

 

47. Moldova Suverană, nr. 135 (18005), 19 septembrie 1992; nr. 152 (18022), 20 octombrie 1992.

 

48. Moldova Suverană, nr. 132 (18002), 15 septembrie 1992.

 

49. Moldova Suverană, nr. 116 (17986), 15 august 1992.

 

50. Ionel Nicu Sava, Geopolitica. Teorii şi paradigme clasice. Şcoala geopolitică germană, Ed.

Info-Team, Bucureşti, 1997, p.19-64.

 

51. Moldova Suverană, nr. 120 (17990), 22 august 1992.

 

52. Moldova Suverană, nr. 75 (17945), 4 iunie 1992; nr. 95 (17965), 9 iulie 1992.

 

 

SUMMARY

 

The present communication is an attempt to approach from a geopolitical per¬spective the armed conflict triggered in the spring of 1992 in the Eastern region of the Republic of Moldova.

 

Key issues addressed in the communication refer to (a) the river Dniester as a natural border between two geopolitical areas, (b) the circumstances of the Russian military aggression on the day of admission of Moldova to the United Nations and (c) changing of the foreign policy course of the Republic of Moldova as a result of the military conflict in the spring and summer of 1992.

52 Moldova Suverană, nr. 75 (17945), 4 iunie 1992; nr. 95 (17965), 9 iulie 1992.

  

Autor: Nicolae ENCIU

doctor habilitat în istorie, cercetător ştiinţific 

la Centrul de Cultură şi Istorie Militară

Sursa: Revista "Cohorta"