ARMATA ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI DE PE NISTRU

Share

 

Anatol Cociug 1992

Atunci când începuse războiul de pe Nistru, Republica Moldova nu dispunea încă de propria armată. Organizarea instituţiei militare se anunţase mai mult declarativ, prin decretul de organizare şi elaborare a actelor legislative, în prima perioadă a anului 1992. La nivel de instituţii, fusese creat doar Ministerul Apărării, care se încartiruise în fosta Direcţie Sud-Vest şi unitatea de pază, restul unităţilor militare aflându-se încă sub controlul armatei ruse. Demararea procesului de trecere sub jurisdicţia Republicii Moldova a unităţilor a început, practic, în paralel cu acţiunile militare de la Nistru, fapt ce nu a permis implicarea în război a acestor unităţi. Într-un anumit sens, războiul a fost catalizatorul ce a grăbit trecerea sub jurisdicţia Republicii Moldova a unităţilor şi conceperea structurii acestora.

Militarii basarabeni reveniţi în patrie au participat activ la acţiunile militare, dar mai mult pe bază de implicări personale, fiind angajaţi în calitate de comandanţi la punctele de comandă, la statul-major sau nemijlocit pe poziţiile de luptă. În paralel, în bazale unor unităţi militare au fost concentraţi rezerviştii, care, alături de poliţişti şi voluntari, au constituit forţa principală de acţiune.

Perioada care a urmat după prima etapă de organizare a Armatei Naţionale corela perfect cu situaţia politică. Această perioadă, care a durat până în august 1992, s-a caracterizat prin intensificarea acţiunilor de luptă din partea formaţiunilor paramilitare şi a armatei ruse, precum şi prin activitatea complexă de reorganizare a Armatei Naţionale.

Ministerul Apărării al Republicii Moldova urma să prezinte Parlamentului, spre discuţie, proiectele actelor normative ce urmau să stea la baza activităţii Forţelor Armate şi principiile ce ar fi ghidat procesul de construcţie a Armatei Naţionale. Ministerul trebuia să primească, în timp util, de la conducerea forţelor CSI armament, tehnică militară şi alte bunuri materiale; celorlalte ministere şi departamente le reveneau prerogativele de a organiza paza tehnicii militare; de a rezolva problemele economice, sociale şi de altă natură.

În conformitate cu înţelegerea la care s-a ajuns cu Comandantul Suprem al Forţelor Armate ale CSI şi în scopul creării bazei Forţelor Armate ale Republicii Moldova, preşedintele ţării a decretat: trecerea sub jurisdicţia Republicii Moldova a unităţilor şi subunităţilor militare ale Forţelor Armate ale fostei URSS, staţionate pe teritoriul republicii, şi transmiterea lor în subordonarea Ministerului Apărării al Republicii Moldova; specificarea faptului că unităţile şi subunităţile militare, transmise Ministerului Apărării urmează să se ghideze, în activitatea lor, de hotărârile Parlamentului Republicii Moldova, decretele preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, precum şi de ordinele Ministerului Apărării al Republicii Moldova.

Executivul se obliga să asigure finanţarea şi aprovizionarea tehnico-materială a unităţilor şi subunităţilor militare trecute sub jurisdicţia Republicii Moldova. În acest context, la 17 martie, a fost adoptată hotărârea „Despre crearea bazei tehnico-materiale a Ministerului Apărării al Republicii Moldova”, care prevedea un şir de sarcini pentru majoritatea ministerelor şi departamentelor.

Ministerul Apărării al Republicii Moldova urma să elaboreze şi să înainteze Parlamentului Republicii Moldova şi Executivului proiecte de acte legislative şi normative ce să stabilească baza juridică de organizare a Forţelor Armate, de reglementare a principiilor de construcţie a acestora, de creare şi funcţionare a instituţiilor de conducere militară, precum şi să elaboreze acte ce ar reglementa trecerea unităţilor militare şi subdiviziunilor Forţelor Armate ale Uniunii Sovietice sub jurisdicţia Republicii Moldova. Ministerului urma să i se transmită de către Comandamentul Suprem al Forţelor Armate ale CSI armamentul, tehnica militară şi alte bunuri materiale ale unităţilor militare, subdiviziunilor, cluburilor militar-sportive, bazelor dislocate pe teritoriul republicii; terenurile aflate anterior sub controlul unităţilor militare sovietice în calitate de poligoane, terenuri de instrucţie etc.

Ministerele Informaticii, Informaţiei şi Telecomunicaţiilor urmau să ofere Ministerului Apărării canalele de legătură arendate de către Comandamentul Suprem al Direcţiei Sud-Vest şi să păstreze liniile de legătură între nodurile de comunicaţii ale ministerului şi Comandamentului Suprem şi numărul existent de abonaţi din reţeaua telefonică orăşenească. Ministerul Sănătăţii, conform documentului adoptat, urma să asigure, la comanda Ministerului Apărării, instituţiile militare medicale cu medicamente, tehnică medicală şi utilaj.

La o zi după hotărârea adoptată de Guvern, a fost emis decretul nr. 73, care prevedea trecerea sub jurisdicţia Moldovei a unităţilor militare dislocate în teritoriu. Acest document stipula că, în conformitate cu acordul cu Comandamentul Suprem al Forţelor Armate ale CSI şi în scopul creării bazei Forţelor Armate ale Republicii Moldova, unităţile şi subunităţile militare ale forţelor armate sovietice, dislocate pe teritoriul republicii, treceau sub jurisdicţia Republicii Moldova, cu tot cu tehnica, armamentul, clădirile şi alte proprietăţi. S-a stabilit că unităţile şi subunităţile militare transmise Ministerului Apărării al Republicii Moldova, se vor conduce, în activitatea lor ulterioară, de legislaţia Republicii Moldova, decretele, hotărârile şi dispoziţiile preşedintelui şi Guvernului Republicii Moldova, de ordinele Ministerului Apărării al Republicii Moldova. Până la intrarea în vigoare a regulamentelor, instrucţiunilor şi altor acte, conducerii militare i se permitea să se ghideze, în unităţile şi subunităţile militare, de actele normative sovietice în vigoare, dacă ele nu contraveneau legislaţiei Republicii Moldova. Ministerul Apărării urma să stabilească, în timp util, ordinea şi termenele de primire a jurământului militar. Guvernul urma să asigure finanţarea şi aprovizionarea tehnico-materială a celor 104 unităţi şi a subunităţilor militare trecute sub jurisdicţia Moldovei1.

Pentru aducerea în fapt a acestui document, la 20 martie 1992, la Kiev, prim-ministrul Republicii Moldova, Valeriu Muravschi şi comandantul suprem al trupelor CSI, mareşalul de aviaţie Evghenii Şapoşnikov, a discutat cu privire la modalitatea de transmitere a tehnicii, armamentului şi a bunurilor materiale, precum şi la modul de evacuare a unităţilor ce trebuiau să părăsească teritoriul Moldovei.

În urma acordului semnat la 28 martie 1992 cu conducerea Forţelor Armate ale CSI şi în conformitate cu decretul din 18 martie s-a iniţiat procesul de trecere sub jurisdicţia Republicii Moldova a unităţilor militare.

Pentru a tulbura situaţia şi a stopa, în plin război, procesul de organizare a unităţilor, Preşedintele Rusiei, Boris Elţin, a neglijat decretul preşedintelui Republicii Moldova, intervenind direct în treburile statului nostru prin emiterea, la 1 aprilie, a decretului nr. 320, care legitima trecerea unităţilor militare sovietice aflate pe teritoriul Republicii Moldova sub conducerea militară a Federaţiei Ruse.

Situaţia conflictuală dintre demnitari a creat probleme şi în procesul de revenire acasă a militarilor care îşi satisfăceau pe atunci serviciul în diferite regiuni ale Rusiei. Aceste provocări nu au stopat totuşi fluxul de militari ce doreau să revină acasă pentru a-şi servi poporul. Fondurile Muzeului militar de la Chişinău păstrează sute de scrisori prin care militarii îşi exprimau dorinţa de a reveni în patrie şi a-şi apăra ţara în acele momente triste. Numărul militarilor care îşi exprimau această atitudine a continuat să crească până la sfârşitul anului 1992. S-a accelerat şi procesul de primire a tehnicii şi unităţilor militare de la comandamentul CSI. La Cahul a fost primită prima unitate de proporţii, în baza căreia a fost ulterior constituită o brigadă de infanterie motorizată a Armatei Naţionale. Conform convenţiei semnate cu Rusia, ofiţerul Grosu, care reprezenta conducerea militară naţională, le-a propus militarilor unităţii să-şi continue serviciul în cadrul Armatei Naţionale.

Evenimentele din stânga Nistrului au făcut necesară chemarea la arme, în următoarele luni, a 33.521 rezervişti. În acest context, la 15 martie 1992, corpului de ofiţeri şi lucrători ai comisariatelor din Cantemir, Cimişlia, Leova, Nisporeni, Ungheni, Orhei, Cahul şi, parţial, Chişinău i s-au solicitat eforturi continui pentru mobilizarea resurselor de cadre militare din rezervă. Furnizarea resurselor de mobilizare avea loc în baza unităţii din Cahul. S-a organizat o brigadă cu un efectiv de 2.350 oameni, comandant al unităţii fiind numit colonelul Victor Grab, înaintat, după război, în gradul de general; pe parcursul mai multor ani, acesta a deţinut şi funcţia de comisar general al Republicii Moldova.

Subordonarea noii unităţi şi chemarea la arme a rezerviştilor a pus noi probleme în faţa conducerii armate, în primul rând aprovizionarea cu echipament. Evoluţia evenimentelor militare şi crearea unităţilor au făcut necesară urgentarea adoptării, la 17 martie 1992, a legii „Cu privire la Forţele Armate”, elaborată în baza doctrinei militare. Conform acesteia, Forţele Armate urmau să fie organizate în baza următoarelor principii: întreţinerea trupelor regulate ce să se completeze pe baza îmbunătăţirii obligaţiunilor militare şi înrolării benevole a cetăţenilor, pe bază de contract; pregătirea rezervei de militari instruiţi în baza obligaţiunii militare a cetăţenilor; starea permanentă de pregătire pentru luptă şi mobilizare a cetăţenilor; conducerea unică şi centralizată; asigurarea protecţiei sociale şi juridice a militarilor de către stat; educarea efectivului în spiritul dragostei de patrie, respectării legilor şi ideilor democratice. Legea stipula că forţele armate ale Republicii Moldova au menirea de a apăra statul în caz de agresiune armată, de a asigura inviolabilitatea frontierelor şi a spaţiului aerian.

Conform structurii, se prevedeau trupe regulate şi rezervă militară, cu un efectiv total de 10-12.000 persoane. Legea a dat un nou impuls procesului de organizare, deoarece fusese deja creată baza legislativă pentru acţiuni concrete.

În aprilie-mai 1992, în unităţile militare, gradul de completare cu ofiţeri constituia 5% din numărul total permis conform statelor de organizare. Marea majoritate a ofiţerilor domiciliaţi la acel moment în Moldova se transferau pentru continuarea serviciului în Forţele Armate ale statele lor de origine sau treceau în rezerva militară, nedorind să servească în Armata Naţională. La majoritatea punctelor de comandă şi în statul-major format pentru conducerea acţiunilor de luptă direct pe teren se regăseau deja cadre de militari care luau măsuri pentru redresarea situaţiei. În acest context, au avut loc numiri la nivel de comandă: în funcţia de adjunct al Comandamentului Suprem a fost numit ministrul apărării, generalul Ion Costaş; şef al Statului-major a devenit generalul Pavel Creangă. Din Comandament mai făceau parte coloneii Anton, Grosu, Cociug, Petrică (ulterior avansat în grad de general), Berejniţchi. Viceminiştrii celorlalte ministere făceau parte, obligatoriu, din Comandament.

După ce conducerea acţiunilor de luptă a trecut nemijlocit în mâinile militarilor, la cele două capete de pod, Cocieri şi Coşniţa, au fost trimişi doi ofiţeri militari: colonelul Petrică şi colonelul Cociug. Din cauza situaţiei de la faţa locului, statul-major a fost transferat, pentru o lună, în localitatea Peresecina; ulterior, din cauza legăturii telefonice instabile, la Chişinău. Statul-major era direct responsabil de planificarea acţiunilor de luptă; completarea formaţiunilor cu efectiv militar; aprovizionarea cu echipament, muniţii, arme şi produse alimentare; fortificarea spaţiului de luptă; organizarea păstrării poziţiilor ocupate; controlul îndeplinirii ordinelor conducerii de vârf.

La 10 aprilie 1992, prin decretul prezidenţial nr. 87, în scopul completării Forţelor Armate ale Republicii Moldova cu militari, s-a decis că, în caz de necesitate, ministrul apărării poate chema din rezervă, cu acordul lor, ofiţeri şi subofiţeri ce au atins limita de vârstă de aflare în Forţele Armate, pentru satisfacerea în continuare a serviciului militar în Armata Naţională83. Ofiţerilor şi plutonierilor rechemaţi în serviciul militar li se introducea în stagiul de muncă serviciul în rândurile Armatei Sovietice, în instituţiile de securitate de stat, Ministerul de Interne, Departamentul militar, în unităţile militare de mobilizare şi o jumătate din termenul studiilor în cadrul instituţiilor de învăţământ civil. Ministerul Apărării era în drept să considere, în cazuri speciale, drept stagiu militar stagiul civil al profesiilor înrudite. Ofiţerilor recrutaţi din instituţiile ministerului de interne li se păstra cel puţin gradul militar deţinut la moment.

Majoritatea ofiţerilor ce conduceau efectivul de ostaşi pe poziţiile de luptă erau nemilitari chemaţi din rezervă, majoritatea şefi de catedră şi profesori de pregătire militară. Această realitate a făcut obligatorie organizarea lecţiilor practice cu studierea armamentului şi tacticii de luptă. La poligonul de instruire de la Bulboaca s-a organizat studierea armamentului, tragerii din armă şi alte exerciţii pentru pregătirea de luptă. În acest proces de instruire au fost implicaţi coloneii Gorgan, Botnarevschii; locotenent-coloneii Cobzac, Cojocaru etc. Această pregătire practică pe teren avea un rol important pentru efectivul venit din rezervă, care uneori nu avea idee de armă, nemaivorbind de tactică de luptă. Cu fiecare subunitate, se organizau aplicaţii cu o durată de 3-10 zile.

Concomitent cu aceste mişcări întreprinse de Statul-major, a continuat procedura de primire a unităţilor militare de la armata sovietică. Militarii sovietici inventau diverse pretexte, organizau sabotaje pentru a împiedica, prin minciună şi dezinformare, procesul de cedare a unităţilor militare. Comisia pentru îndeplinirea decretului preşedintelui Republicii Moldova despre trecerea unităţilor sub jurisdicţia Moldovei s-a deplasat la Ungheni. Ofiţerilor unităţii li s-au garantat funcţii militare, cu condiţia să depună jurământul de credinţă faţă de Republica Moldova, dar din efectivul aflat la Ungheni au decis să rămână în Moldova doar 9 ofiţeri şi 49 plutonieri. Trecerea unităţii militare de la Ungheni în jurisdicţia Moldovei a făcut posibilă introducerea pe câmpul de luptă a artileriei; or, din cauza stării încordate ce domnea în unitate, acest lucru a fost realizat abia peste o săptămână. Ofiţerii sovietici s-au retras în Rusia sabotând armamentul unităţii: de la fiecare tun au fost sustrase mecanismele de tragere. Şeful direcţiei artilerie, colonelul Grosu (ulterior înaintat în grad de general) a contribuit nemijlocit la restabilirea, în decurs de câteva zile, a tehnicii de luptă. Plutonierul Ochinciuc a fost trimis în republicile baltice, cu misiunea de a aduce câte un exemplar de fiecare focoasă. Dispoziţia a fost îndeplinită în termen şi în mod onorabil; peste câteva zile, la 30 aprilie, au avut loc tragerile experimentale. Uzinele din Chişinău au contribuit şi ele la acest proces.

În baza decretului prezidenţial nr. 77 din 23 martie 1992 şi a ordinului nr.10 al ministrului apărării, în primele zile ale lunii aprilie, a început mobilizarea, pe bază de rezervă, a divizionului antitanc al Brigăzii de artilerie. Primele subdiviziuni au ajuns în zona conflictului la 14 aprilie 1992, primind botezul focului pe platoul de la Cocieri89. La 15 mai 1992, bateria locotenentului-major Gorceac a realizat prima tragere de luptă cu proiectile din poziţie de foc ascunsă.

Generalul Grosu, revenit în patrie, abandonând practic viaţa liniştită şi privilegiile ce le avea în armata sovietică, menţiona: „în garnizoana Ungheni erau dislocate trei regimente ale aşa-numitului complet de artilerie al Armatei a 14-a: Regimentul nr. 4 de artilerie (unitatea militară nr. 40242, unitatea redusă) având în componenţa 3 divizioane de obuziere-tunuri D-20, în total 32 de piese (4 fuseseră trimise pentru reparaţie în afara teritoriului Republicii Moldova), 3 divizioane de tunuri 2A36 (Ghiaţint), în total 21 piese (3 de asemenea la reparaţii), divizionul cercetare de artilerie şi alte subunităţi, conform structurii regimentului; Regimentul nr.803 (u/m 02103, unitate cadru) de artilerie reactivă în componenţa a 3 divizioane cu câte 12 instalaţii „Uragan” fiecare. În total, conform statelor, existau 36 asemenea instalaţii însă în realitate rămăseseră 28 (8 fusese trimise pentru reparaţie în afara teritoriului republicii). Alte subunităţi – conform structurii: Regimentul 852 de artilerie antitanc (unitate cadru) în componenţa a 3 divizioane (fiecare divizion având câte 2 baterii antitanc MT-12+1; baterie de instalaţii antitanc dirijate „Şturm S” - 9 instalaţii). În total, regimentul dispunea de 36 tunuri antitanc MT-12 şi 27 maşini de luptă „Şturm S”.

Printre multiplele acte de distrugere, de la toate sistemele D-20, 2A36 şi MT-12 au fost sustrase şi evacuate mecanismele de tragere; s-au adus în stare nefuncţională o parte din instalaţiile de lansare a sistemelor „Uragan”, pupitrele de comandă a acestora au fost deteriorate; prin aparatajul de tragere cu muniţii speciale a tunurilor MT-12 (Ruta) a fost trecut curent

În perioada aprilie-iunie 1992, pe baza Brigăzii artilerie şi Brigăzii infanterie motorizată (care practic nu existau ca şi brigăzi, fiind organizate doar câteva batalioane) au fost formate 12 baterii de artilerie, 14 baterii antitanc (în diferită componenţă, de la 2 la 6 piese) şi 10 baterii de aruncătoare de bombe (unele cu 6-12 aruncătoare)” .

În baza aceluiaşi decret, sub jurisdicţia Republicii Moldova a trecut şi Regimentul 83 aviaţie de vânătoare sovietic, în baza căruia, ulterior, a fost formată Brigada mixtă de aviaţie. La 4 aprilie 1992, reprezentanţii Ministerului Apărării al Republicii Moldova s-au deplasat la Mărculeşti, unde, timp de 8 zile, au inventariat şi au luat în primire bunurile materiale şi terenurile regimentului staţionat aici. Niciun aviator din fosta unitate nu a acceptat să rămână în Moldova; au depus jurământul de credinţă doar 18 ofiţeri şi 95 plutonieri din efectivul serviciului terestru. Din toate aparatele de zbor au putut fi păstrate 34 de avioane de luptă МИГ-29, care aparţinuseră anterior Regimentului 86 al flotei Mării Negre, dislocate pe aerodromul din Mărculeşti.

La 26 mai 1992, în Moldova au ajuns primele cadre naţionale de aviatori – căpitanul Vitalie Rusu şi locotenentul-major Alexandru Popovici. Personalul a depus toate eforturile posibile pentru a restabili tehnica şi a o readuce la capacitate de luptă. În scurt timp, la 27 mai, sub conducerea colonelului Rotaru, au fost efectuate primele zboruri din istoria Armatei Naţionale. La 23 iunie 1992, perechea de luptă compusă din aviatorii Rusu şi Neburac a bombardat prin surprindere podul de pe Nistru în raza oraşului Tighina, decizia fiind motivată de situaţia critică creată pe linia de contact din cauza introducerii tancurilor armatei a 14-a.

La 8 aprilie 1992, prin decretul Prezidiului Parlamentului ţării (nr. 1009-XII), a fost aprobat jurământul militar, cu următorul text: Eu, cetăţean al Republicii Moldova, intrând în rândurile forţelor armate, jur credinţă Republicii Moldova şi poporului ei.

Jur să-mi apăr ţara chiar şi cu preţul vieţii, să nu fac uz de arme împotriva poporului Republicii Moldova şi a organelor constituţionale alese de el.

Jur să respect legile Republicii Moldova şi regulamentele militare. Dacă voi încălca jurământul meu, să suport pedeapsa aspră a legilor Republicii Moldova.2

La 28 aprilie 1992, Ministerul Apărării, răspunzând la interpelarea deputatului Ion Hadârcă, menţiona că până la acel moment, erau luaţi la evidenţă aproximativ 2.000 de ofiţeri şi subofiţeri născuţi în Moldova, care îşi satisfăceau serviciul militar în fostele republici sovietice. Au fost expediate scrisori tuturor ofiţerilor şi subofiţerilor, luaţi la evidenţă, cu explicaţii privind modul de realizare a transferului în rândurile Forţelor Armate ale Moldovei. Absolvenţii şcolilor militare, originari din Moldova, erau şi ei invitaţi să-şi satisfacă serviciul militar în Republica Moldova.

În scopul identificării compatrioţilor noştri, se conlucra cu Direcţia principală de cadre a Comandamentului Forţelor Armate ale CSI. Comandanţii de districte, armate, divizii, unităţi militare şi şefi de şcoli militare erau rugaţi, prin intermediul unor scrisori oficiale, să transfere în Moldova aproximativ 1.000 de ofiţeri şi subofiţeri.

Situaţia era destul de dificilă, deoarece Comandamentul Principal al Forţelor Armate ale CSI şi personal Evgheni Şapoşnikov stopau rezolvarea operativă a problemelor de transfer, uneori luând măsuri de intimidare şi umilire a persoanelor care îşi exprimaseră dorinţa să revină în patrie. Mulţi comandanţi de unităţi militare refuzau cererea ofiţerilor şi subofiţerilor, ca pretext servindu-le conflictul armat din stânga Nistrului.

În această perioadă a fost organizat şi Regimentul Independent de Transmisiuni, numit ulterior „Basarabia”. Militarii acestei unităţi au depus jurământul militar la 17 aprilie 1992.

La 30 aprilie 1992, prin raportul nr. 841, ministrul apărării raporta comandantului suprem: „Vă raportez că Ministerul Apărării a primit unităţile militare, dislocate pe teritoriul Moldovei şi trecute sub jurisdicţia ei, conform listei, semnate la 21 martie 1992 de Guvernul Republicii Moldova şi Comandamentului Suprem al Forţelor Armate Unite ale CSI. Efectivul unităţilor menţionate a depus jurământ militar de credinţă Republicii Moldova şi poporului ei. Cu ofiţerii şi subofiţerii care au depus jurământ, dar au manifestat dorinţa de a continua serviciul în Forţele Armate ale Republicii Moldova pentru termenul stabilit în acord (până la 3 ani) vor fi încheiate contracte. Ceilalţi ofiţeri şi subofiţeri la categoria dată, în ordinea stabilită, vor fi transferaţi în ţările cetăţeni ai cărora ei sunt” .

Una dintre bornele acestei etape a fost şi organizarea Marelui stat-major al Armatei Naţionale, înfiinţat la 24 aprilie 1992, prin hotărârea nr. 84-5 a Guvernului Republicii Moldova.

Una din sarcinile importante ce ţineau de mobilizarea şi primirea efectivului în termen şi a celui din rezervă le revenea, pe atunci, comisariatelor militare. Prin ordinul nr. 053 al ministrului apărării, la 11 mai 1992, în funcţia de comisar-interimar a fost numit colonelul Victor Grab, confirmat în funcţie la 16 iunie.

Pe adresa Ministerului Apărării şi conducerii ţării parveneau tot mai multe scrisori în care se descriau tergiversările şi fărădelegile din unităţile sovietice, organizate cu scopul de a-i împiedica să revină acasă pe militarii care înaintau cereri. În multe unităţi, telegramele şi scrisorile nici nu erau înmânate destinatarilor. Motivul invocat de obicei de conducătorii unităţilor era războiul din Transnistria; aceştia încercau să-i împiedice pe subordonaţii lor moldoveni să se înscrie în unităţile naţionale şi să se implice în cursul conflictului. În aceste luni, comandanţilor unităţilor militare sovietice li s-au adresat constant scrisori prin care li se cerea să accepte transferul militarilor originari din Moldova. Majoritatea cererilor aveau un text tipizat: „În legătură cu completarea Forţelor Armate ale Republicii Moldova, Vă rugăm să delegaţi în dispoziţia Ministerului Apărării al Republicii Moldova, pentru continuarea pe viitor a serviciului militar, pe militarul ...... al unităţii militare ...... Vă rugăm să ne expediaţi şi dosarul personal” (fond. Muzeu, inventar 1, dos. 1, pag. 4-8)

Fără a ţine cont de situaţia de pe Nistru, conducerea unităţilor militare sovietice, la începutul lunii aprilie 1992, tensiona intenţionat relaţia cu autorităţile din Moldova, înaintând un proiect de lege prin care solicita să fie informată cu privire la cantitatea şi modul de transferare a alocaţiilor în bugetul militar unic comunitar pentru finanţarea Forţelor Armate Unice ale CSI. În aceeaşi ordine de idei, unii membri ai efectivului unităţilor militare sovietice din teritoriu refuzau să depună jurământul de credinţă faţă de statul nostru, cerând să fie transferaţi în alte state ex-sovietice, dar, în acelaşi timp, încercau să profite de facilităţile pe care le avuseseră până atunci.

Tragedia de la Tighina. Unităţile Armatei Naţionale au participat nemijlocit la luptele din anul 1992 doar la 19 iunie, când au avut loc tragicele evenimente de la Tighina. Din cauza acţiunilor şi ordinelor necugetate ale unor comandanţi militari, pe pământurile Tighinei au rămas să zacă tineri ostaşi abia încorporaţi în armată.

Poate nu e necesar să-i evaluăm negativ pe unii militari, dar ne vom permite să menţionăm că, de multe ori, acţiunile generalului Dabija-Cazarov, atât în timpul manevrelor de luptă, cât şi pe timp de pace au condus la pierderi de vieţi omeneşti sau la unele fapte denigratoare pentru Armata Naţională.

Forţele separatiste, cooperând cu armata a 14-a rusă, au declanşat o operaţiune militară de amploare împotriva secţiei orăşeneşti de poliţie Tighina, în vederea lichidării acesteia.

Deoarece persoanele ce atacau trupele de poliţie foloseau tehnica blindată, s-a permis includerea unei unităţi şi a maşinilor de luptă sub comanda colonelului Karasiov. Partea moldovenească a început să utilizeze mijloacele din infrastructură şi mijloacele de legătură cu destinaţie militară, care au oferit posibilitatea de a crea puncte de comandă ale unităţilor şi subunităţilor până la nivel de companie. Mărturiile pe care le vom prezenta în continuare sunt selectate din nota explicativă dată de coloneii Karasiov şi Cihodari conducerii armatei după aceste acţiuni.

La 19 iunie 1992, la orele 1900, din incinta Ministerului Apărării domnul Ion Costaş i-a ordonat telefonic colonelului Cihodari, care în absenţa colonelului Karasiov îndeplinea funcţia de conducere a batalionului staţionat în localitatea Hulboaca, ca unitatea să treacă la pregătire de luptă. În scurt timp, starea de alarmă fiind anunţată, batalionul era gata să îndeplinească orice dispoziţie104.

Planul prevedea intrarea batalionului în oraşul Tighina şi atacarea duşmanului ce se găsea în regiunea podului de peste Nistru, apoi ocuparea poziţiei de apărare pe capul de pod, inclusiv la 500 m spre vest. Pentru realizarea sarcinii de luptă, prima şi a doua companie, sub conducerea colonelului Cihodari, trebuia să înainteze în direcţia Bulboaca-Gura Bâcului-Varniţa. A treia companie, sub comanda locţiitorului comandantului, maiorului Cojocaru, trebuia să asigure deplasarea pe traseul Bulboaca-Hârbovăţ, să intre în oraş din partea de vest şi să dezangajeze trupele de gardişti şi mercenari.

La 20 iunie 1992, la orele 500, forţele ostile integrităţii Republicii Moldova au desfăşurat primul atac, folosind tancurile Armatei a 14-a. Tancurile au trecut podul, îndreptându-se direct spre poziţiile noastre, ca mai apoi să intre în oraş. În rândurile ostaşilor fără experienţă de luptă se crease panică. Experienţa ofiţerilor ce se aflau pe poziţii a condus la distrugerea tehnicii inamicului, dar nu şi la mobilizarea efectivului şi la menţinerea lui pe câmpul de luptă.

În jurul orelor 1000, duşmanul a început un nou atac cu tancuri. Pentru a se informa cu privire la situaţia echipajelor ce se aflau în cele două tancuri distruse, tancurile ruseşti se mişcau în cerc, înaintând din două părţi. Atacurile s-au prelungit încontinuu, forţele moldoveneşti erau practic încercuite. Deoarece unităţile militare ruse încartiruite în oraş se aflau sub conducerea armatei ruse, rămânerea pe poziţiile ocupate era inutilă, aducând pierderea a zeci de vieţi omeneşti.

În luptele de stradă s-a evidenţiat prin capacitatea sa de comandă căpitanul Iurie Neghina, care acţiona în paralel cu Detaşamentul de poliţie cu destinaţie specială. Acest brav ostaş a fost rănit în timpul luptelor.

În acest context, Serviciul de presă al Ministerului Apărării avea să informase: „…în cursul nopţii ostaşii Armatei Naţionale şi reprezentanţii organelor de drept ale Republicii Moldova au întreprins acţiuni pentru dezangajarea formaţiunilor banditeşti”.

La 20 iunie, Ministerul Apărării a făcut un apel către locuitorii oraşului Tiraspol, ofiţeri şi subofiţeri, soldaţii Armatei a 14-a: „Forţele Armate ale Republicii Moldova n-au de gând să atace oraşul în care locuiţi, nici nu vă ameninţă … noi aspirăm la existenţa unei Moldove democratice, independente, unice şi indivizibile, în care să fie respectate drepturile omului, fără deosebire de naţionalitate”. Pentru informarea combatanţilor cu privire la situaţia reală, a apărut foaia volantă „Oastea Moldovei”.

La 24 iunie, preşedintele Republicii Moldova a adresat un apel către popoarele, parlamentele şi guvernele statelor lumii: „…în acest moment tragic pentru destinul statului nostru ne adresăm popoarelor lumii să intervină prin toate mijloacele de care dispun pentru curmarea agresiunii dezlănţuite de Forţele Armate ale Federaţiei Ruse”.

La 7 iulie, a fost semnat acordul de la Limanskoe. La 21 iulie, la Moscova, preşedintele Republicii Moldova şi preşedintele Federaţiei Ruse au semnat convenţia cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană108. Un efect direct al convenţiei a fost şi demiterea din postul de Ministru al Apărării, prin decretul prezidenţial nr. 159 din 16 iunie 1992, a generalului Ion Costaş, fapt recunoscut deschis de către generalul Creangă în lucrarea sa de memorii Hociu Rascazati (Vreau să povestesc). La 2 iulie 1992, conform hotărârii Parlmentului nr. 1089-XII, în funcţia de Ministru al Apărării a fost numit generalul Pavel Creangă.

31 iulie 1992, era data stabilită pentru introducerea forţelor de menţinere a păcii; conform protocolului adiţional al comisiei unificate de control din 28 iunie 1992 era vorba de 24 posturi bipartite, 5 posturi comune, 2 posturi ruse.

Pe aceste baze a început dezangajarea forţelor aflate în conflict. În acest context, la 28 iulie 1992, în componenţa Batalionului de menţinere a păcii a intrat şi o companie de deminare sub conducerea colonelului Gurulea. Au fost deminaţi în total 71,9 km2 şi distruse 4.080 obiecte explozibile. O contribuţie deosebită la aceste operaţii au avut-o ofiţerii P. Casapciuc, A. Ţugui, A. Chiperi şi ostaşii I. Frunze, V. Movilă, P. Ciobanu ş.a.

Imediat după stoparea acţiunilor militare, şeful Secţiei medicale a Ministerului Apărării al Republicii Moldova, colonelul Scudilenco, adresa Ministrului Ocrotirii Sănătăţii, Gheorghe Ghidirim, o scrisoare prin care cerea ca militarii care au luat parte la acţiunile militare, aflaţi la acea etapă pentru tratament în instituţiile curative civile, să fie transferaţi în Spitalul central militar al Ministerului Apărării al Republicii Moldova, cu sediul pe strada Vasile Lupu.

Conform statisticii oficiale prezentate la sfârşitul lunii august de către conducerea militară cu privire la militarii în cadru, rezervişti, voluntari participanţi la război, conflictul provocase 109 morţi; 560 răniţi; 55 persoane rămase cu handicap. Aceste cifre prezintă tabloul victimelor din rândul persoanelor încorporate în armată prin intermediul comisariatelor militare şi celor încorporate prin contract.

Mai multor militari participanţi la războiul de la Nistru conducerea ţării le-a decernat la acea etapă ordine speciale: Ordinul „Ştefan cel Mare” (22 persoane); medalia „Meritul Militar” (66 persoane); medalia „Pentru vitejie” (10 persoane).

 

NOTE:

1. Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 73 din 18 martie 1992.

2. Decretul Prezidiului Parlamentului Republicii Moldova, nr. 1009-XII, din 8 aprilie 1992.

 

SUMMARY

When the war started on the Nistru, Moldova did not have its own army. The degree of organization and legislative drafting in the first period of 1992 announced declaratively the military organization. At the institution level was created only the Ministry of Defense, which quartered in the former South-West Department and security unit, the remaining military units still being under the Russian army´s control. The state of the military units transition process under the Republic of Moldova´s jurisdiction began practically in parallel with military actions on the Nistru, which did not allow these units being involved in the war. In a sense, the war was the catalyst that hastened military units´ transition under the Republic of Moldova´s jurisdiction and devising their structure.

Bessarabian soldiers, who return home participated actively in military actions, but based more on personal involvement, being employed as commanders at control points, at the General Staff or directive in combat positions. In parallel, reservists concentrated on the basis of military units, along with police and volunteers have been the main force of action. National Army units participated directly in the battles of 1992 only on 19 June, when there were tragic events in Tijuana, considering that, since the separatist forces, cooperating with the Russian 14th army, using armored equipment, has launched a major military operation against the city police department in Tijuana for its liquidation.

According to official statistics presented in late august by the military leadership on soldiers, reservists and volunteers participating in the war, the conflict caused 109 deaths, 560 injured, 55 people with disabilities.

The Convention on the principles of peaceful settlement of the armed conflict in the Transnistrian region provides for peacekeeping force´s introduction under the Additional Protocol of the Joint Control Commission on June 28, 1992.  It was about 24 bipartite posts, 5 joint posts, 2 Russian posts.

Autor: Vitalie CIOBANU,

colonel, doctor în istorie