BOIERII MIHULEŢ DE LA ORHEI: UN NEAM DE CĂRTURARI ŞI MILITARI

Share

Neamul Mihuleţ este unul din neamurile boiereşti care au avut în a doua jumătate a secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea o importanţă relativ mare la nivel regional, fiind unul din cele mai influente familii orheiene. Originea neamului Mihuleţ (Mihul) este destul de confuză. Putem presupune o ascendenţă din Mihul portar de Suceava1, dregător în prima jumătate a secolului al XVI-lea, sau din Mihul medelnicerul2 ce a activat în secolul al XVI-lea. Însă pe baza documentelor ce se referă la moşiile şi cumpărăturile Mihuleţeştilor, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, nu atestăm nicio coincidenţă de moşii care ne-ar permite să presupunem existenţa unei relaţii de rudenie între Mihul medelnicerul şi neamul Mihuleţ (Mihul). Admitem provizoriu însă existenţa acesteia în cazul lui Dumitraşco Mihul, diac în prima treime al secolului al XVII-lea. Ultimul este menţionat la 11 august 1628 într-un act prin care domnul Miron vodă Barnovschi întăreşte Aftimiei, fiica lui Gavrilaş, mare vornic al Ţării de Sus, părţi din moşiile Tureatca şi Năhoreni aflate în ţinutul Sucevii, vândute de Antemia, soţia lui Dumitraşco Mihul diac şi mama sa, Salomia3.

 

Între 1 septembrie 1632 şi 31 august 1633, Dumitraşco Mihul diac scrie la Iaşi, în cancelaria domnească, un document prin care Tudor pârcălab de Hotin vinde lui Gavrilaş vornic, posibil cel menţionat în documentul anterior, satele Cotela şi Păltinişul din ţinutul Dorohoi şi părţi din satul Budina4. La 18 februarie 1633, Dumitraşco Mihul îşi scrie şi semnează testamentul, prin care îşi lasă întreaga sa avere soţiei sale, Antimia5. Din document reiese clar că Dumitraşco Mihul avea fraţi şi alte rude, însă nu ne permite să presupunem că ar fi avut şi copii. La 2 martie 1633, la Iaşi, marii boieri confirmă că Dumitraşco Mihul s-a învoit cu soţia sa, Antimia, să se moştenească reciproc după moartea unuia dintre ei6.

 

Moşiile lui Dumitraşco Mihul constau din părţi în satele Sinăuţi, ţinutul Suceava, Bălăciani şi în Meleşeuţi. Iar ale Antimiei reprezentau jumătate din satul Lencăuţi, ţinutul Soroca, şi întregul sat Moscova din acelaşi ţinut. Deşi nu există niciun punct de tangenţă între moşiile stăpânite de către diacul Dumitraşco Mihul şi cele ale Mihuleţeştilor, doar faptul că Dumitraşco fusese diac în cancelaria domnească ne permite totuşi să admitem existenţa unor legături cu neamul Mihuleţ, deoarece în al treilea sfert al secolului al XVII-lea, în cancelaria domnească, activează încă un Mihul – Andrei Mihul (numit şi Mihuleţ). Nu excludem în acest caz existenţa unei dinastii de dieci.

 

Ştim cu siguranţă că tatăl lui Andrei Mihul (Mihuleţ) era Simion Mihul (Mihuleţ), ce stăpânea moşii în ţinutul Orheiului, însă presupunem că Dumitraşco Mihul era fratele lui Simion şi respectiv unchi al lui Andrei, fapt ce a determinat, în mare măsură, ca ultimul să îmbrăţişeze pe parcursul a aproape 15 ani activitatea de diac.

 

1. Simion Mihuleţ

Despre Simion Mihul (Mihuleţ) ştim foarte puţin. A fost o persoană influentă în ţinutul Orheiului şi cunoscător al problemelor din regiune7. Într-un act din 29 mai 1660, emis la Iaşi, Ştefan vodă Lupu întăreşte lui Andrei Mihuleţ stăpânire peste valea Burhuta, cu loc de prisacă şi cu pomet, ce a fost dată danie tatălui său, Simion, de către Radu vodă (Radu vodă Mihnea) şi Alexandru vodă, pentru care Andrei Mihuleţ avuse pricină cu tâgoveţii din Orhei care pretindeau că această vale ar fi ţinut de hotarul târgului8. Doi ani mai târziu, Eustratie vodă Dabija întăreşte aceluiaşi Andrei Mihuleţ stăpânirea peste valea Burhuta, cu pomet, prisăci, loc de grădini, loc de arături, fâneaţă, ce ţinuse de hotarul târgului Orhei şi care fusese dăruită lui Simion, tatăl lui Andrei Mihuleţ de către Radu vodă Mihnea şi pentru care avuse şi zapise de la Alexandru vodă, Vasile vodă Lupul şi hotărnicie din timpul lui Gheorghe vodă Ghica9. Simion Mihuleţ, în mai 1645, împreună cu alţi oameni buni din târgul Orhei, Gligori, fost şoltuz, şi Vasile Drăghinici, au ales împreună cu Gheorghe Ştefan, sulger şi Apostol, pârcălab de Orhei, hotarul satului Isacova de cel al târgului Orhei, la porunca domnului.

 

Încă o mărturie indirectă ce se referă la Simion Mihul provine dintr-un document de la 10 martie 1680, prin care Balş, fost mare vornic, dă mărturie pentru părţile de moşie ce le are Andrei Mihuleţ, fost pârcălab, în satele Spârcoceani şi Ceucani. Mihuleţ stăpânea în Spârcoceani a treia parte, cumpărătură făcută de unchiul său, Mihul, şi în Ceucani, de asemenea, a treia parte „plătită de Simion Mihul lui Şoldan, vornicul pentru o moarte de om”10. Ambele moşii, fiind de cumpărătură, ca şi dania din valea Burhuta, arată că Mihuliteştii nu sunt de baştină din ţinutul Orheiului. Apare în context şi problema referitoare la Mihul ca „moş” al lui Andrei Mihuleţ şi, cu toate că este ademenitor de a interpreta în sensul de „bunic”, totuşi nu avem toate temeiurile pentru a admite această idee, dar nici n-o putem nega. Nu ştim dacă prenumele tatălui lui Simion Mihuleţ (Mihul) era Mihul sau dacă în document s-a utilizat numele de familie (neam). Probabil că Mihul era numele unui mare dregător, fondator al neamului, deoarece Dimitrie vodă Cantemir include acest neam în rândurile celor mai vechi şi mai nobile neamuri boiereşti moldoveneşti. De aceea, nu suntem de acord cu opinia lui Flavius Solomon în ceea ce priveşte obârşia Mihuleţeştilor din mica boierime orheiană11, fără deţinerea a vreunei dregătorii de către predecesorii lui Andrei Mihuleţ.

 

2. Andrei şi Apostol Mihuleţ

Simion Mihuleţ a avut doi fii, Andrei şi Vasile12. Vasile Mihuleţ apare destul de rar în documentele vremii. Într-un act din 1632–1633, Andrei şi fratele său, Vasile, fiii lui Mihul, vând lui Dumitraşco stolnicul un răzor din satul Fiţingheşti, cu loc de vie şi pomet, şi o selişte „din apa Putnii până la hotarul Milcovului”13. Documentul pledează pentru originea putneană a Mihuleştilor, care, cu timpul, s-au inclus stabil în rândul boierimii orheiene. Vasile mai este menţionat ca martor la 21 martie 1673, cu numele Vasilie Mihuleţ din Curileni. Mult mai reprezentativ a fost fratele său, posibil mai mare, Andrei Mihuleţ, care a deţinut dregătorii relativ importante. Între anii 1632 şi 1633, când apare prima dată în documente14, şi până în 1661, Andrei Mihuleţ nu se află în vreo dregătorie.

 

În perioada 1661–1673, Andrei Mihuleţ este diac (uricar) în cancelaria domnească de la Iaşi15. De câteva ori a fost pârcălab de Orhei, dregătorie în care îl menţionează documentele din 25 aprilie 1670, 20 iulie 167516, 1680. Apoi, din nou, un timp deţine funcţia de diac, cum demonstrează un act din 10 februarie 1680 şi altul din 21 februarie 1680, când apare ca fost pârcălab, iar la 16 iunie 1681, este atestat iarăşi uricar, funcţie exercitată până în 168217. În 1683 martie 30, se află în postură de vornic de poartă18. Şi la 27 mai 1687 se ştia despre giupâneasa răposatului Mihuleţ ce-au fost vornic”19.

 

Andrei Mihuleţ s-a căsătorit cu Fendea, o reprezentantă a unuia dintre cele mai însemnate neamuri boiereşti orheiene – Durăceştii, fapt care i-a sporit foarte mult numărul moşiilor şi i-a consolidat poziţia socială. Fendea era fiica lui Mihalcea Durac şi a Axeniei, fiica lui Ionaşco Bosiioc spătar şi nepoata lui Nadăbaico, mare vornic20. Au avut împreună patru copii: Apostol Mihuleţ21, Gligoraş22, Alexandru23 şi Maria24, căsătorită cu Vârlan Uşirelul25. Dintre aceştia un statut mai însemnat a reuşit să obţină Apostol Mihuleţ, devenit căpitan, apoi mare căpitan de Iaşi.

 

Neamului Mihuleţ este un caz tipic de ascensiune rapidă a unui neam nobil sărăcit, prin intermediul unei căsătorii avantajoase, fapt care a sporit esenţial posibilităţile financiare ale lui Andrei Mihuleţ şi a reconsolidat poziţia neamului în Ţara Moldovei, de această dată, în ţinutul Orheiului. Pe cât de rapidă a fost creşterea domeniului familiar, tot atât de rapidă a fost şi ruinarea.

 

Deja în timpul vieţii sale, Andrei Mihuleţ, din motive care rămân deocamdată necunoscute, pierde o parte însemnată din moşiile sale. În anumite împrejurări favorabile, Andrei Mihuleţ, iar ulterior şi fiul său Apostol, îndeosebi în timpul domniilor protectoare, fac încercări disperate de a-şi recupera fostele stăpâniri, încăpute în mâinile neamului Zugrăveştilor. Acest fapt a pus începutul unui îndelungat proces judiciar între două neamuri de boieri moldoveni. Cazul este elocvent, deoarece arată cât de şubredă era poziţia economică a boierimii autohtone în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

 

Despre ocinele directe ale Mihuleştilor ştim doar câteva moşii aflate în ţinutul Orheiului (şi Lăpuşnei). Acestea sunt: satul Spărcoceani; aici stăpânea un bătrân – bătrânul Jidan, pentru care Andrei Mihuleţ avuse pâră cu Gligorie şi Ionaşco, răzăşi de Spârcoceani, ce rămân de judecată, după cum arată documentul de întărire a moşiei emis la 22 mai 1656, la Iaşi, în domnia lui Gheorghe vodă Ştefan26. Un act fără dată, emis probabil înainte de 22 mai 1656, arată că bătrânul Jidan din Sârcoceani este de cumpărătură a lui Mihuleţ (fără a preciza de cine: Simion sau Andrei), pentru care au jurat 24 de oameni şi a mărturisit Apostol, pârcălabul de Orhei27. Mai multă lumină face actul din 10 martie 1680, când Balş, fost mare vornic, hotărniceşte la porunca domnească părţile lui Andrei Mihuleţ, fost pârcălab din Spârcoceani – a treia parte din sat, în care se specifică că fusese cumpărată de moşul său Mihul” situată în sus spre Holboca”28.

 

Şi Ceucanii, un sat în ţinutul Orheiului, în care Andrei Mihuleţ stăpânea a treia parte din el. Moşia este aleasă şi hotărnicită împreună cu părţile din Spărcoceani, de către Balş, fost mare vornic. În actul din 10 martie 1680 se menţionează că moşia din Ceucani fusese plătită de Simion Mihul, tatăl lui Andrei, lui Şoldan vornicul pentru o moarte de om29. Acelaşi act arată că Spărcoceanii şi Ceucani sunt moşii drepte ale lui Andrei Mihuleţ. Mai dispunem de un act din 27 ianuarie 1680 despre moşiile Spârcoceani şi Ceucanii, din care reiese că Duca vodă îi trimite pe Nastasia vistier şi pârcălab de Chişinău şi pe sluga domnească Frăţiman, fost căpitan, la moşiile Spârcoceani şi Ceucani să întrebe de răzăşii de acolo şi de megieşii de pe moşiile învecinate care este partea de ocină a bătrânului Mihul din Spârcoceani, a bătrânului Mihul din Ceucani şi preţul acestor bătrâni, să calculeze şi preţul părţilor de ocină pe care le-a cumpărat Andrei Mihuleţ, pârcălab în Spârcoceani. Iar dacă vor vrea să le cumpere răzăşii, nimeni să nu-i împiedice, iar în cazul în care vor refuza, Mihuleţ le poate vinde oricui va vrea. Documentul demonstrează că moşiile neamului Mihuleştilor din ţinutul Orheiului sunt de cumpărătură fapt ce ne îndreptăţeşte să nu-l considerăm originar din această regiune30.

        Asemenea şi moşia Burhuta este obţinută de către Simion Mihuleţ ca danie de la domnul Radu vodă Mihnea şi întărită de fiul ultimului, Alexandru vodă Coconul. După cum reiese din documentul de întăritură al lui Ştefan vodă Lupu, prin care domnul confirmă lui Andrei Mihuleţ stăpânirea asupra văii Burhuta, cu loc de prisacă şi pomet, pentru care avuse pâră cu târgoveţii din Orhei31. La 3 iulie 1662, Eustratie Dabija întăreşte aceeaşi moşie lui Andrei Mihuleţ cu pomet, prisăci, loc de grădini, loc de arături şi fâneaţă, indicându-se şi hotarele moşiei: drumul Prisăceni, podul lui Matei, vârtoapele şi obârşia Burhuta32.

 

La 20 noiembrie 1662, Andrei Mihuleţ zălogeşte satele Burhuta şi Isacova lui Mihai Zugravul, de la care împrumutase 300 de bezmene de ceară în valoare de 200 de lei bătuţi şi care ceară a fost dată de Mihuleţ „la săoria domnească” (căruia posibil că-i datorase de când fusese uricar)33. De la 1682, februarie 5, datează actul prin care Andrei Mihuleţ, soţia sa, Fendea, şi copiii lor Maria, Postolache, Gligoraş şi Alexandru zălogiseră Burhuta, Ohrincea, Isacova şi alte câteva moşii ale lor, pentru 300 de lei bătuţi, căci „căzuse la un greu şi la o nevoie mare, care nevoie ne trebuie nişte bani a da domniei şi noi nu putem afla la nici un prieten”. Şi s-a întâmplat că Andrei Mihuleţ şi fraţii săi „care trăiesc în ţară” n-au putut să restituie banii la timp lui Mihai Zugravul şi „vorovitu-ne-am cu toată casa noastră şi cu ai noştri oameni” şi i-au dat moşiile de mai sus „în veci”34. Iar la 5 mai 1682, Duca vodă întăreşte moşia Burhuta şi celelalte (Ohrincea, Isacova cu Vaticiul etc.) lui Mihai Zugravul35. Anume pentru aceste moşii vor avea loc în decurs de câteva decenii neînţelegeri dintre neamul Mihuleştilor şi cel al Zugrăveştilor.

 

La Highidaşi, Mihuleţ stăpânea ocina lui Vasile, fiul lui Ştefan, şi partea unchiului lui Vasile – Loghin, zălogite pârcălabului de Orhei pentru şase boi de negoţ „ce au dat de l-au scos de la nevoie”. Nastase, pârcălab de Chişinău, şi Frăţiman, fost căpitan, hotărăsc că dacă răzeşii din Highidaşi nu vor dori să răscumpere aceste părţi de moşie pentru şase boi, să rămână în continuare ale lui Mihuleţ36.

 

La moşia Veprova, Mihuleţeştii stăpâneau partea Fetinei, fiică a Maricuţei şi nepoată a lui Nestor din Veprova. Fetina o zălogeşte lui Andrei Mihuleţ, precum arată documentul din 9 mai 1658, scris chiar în satul mai sus amintit, pentru datoria de 5 ughi ce o avea fiul său, Istratie, la Mihuleţ. Partea lui Istratie consta din a şasea parte, din vatra de sat, câmp, pădure şi ţarină37. Peste doi ani, are loc procesul dintre Andrei Mihuleţ şi Fetina, pentru această parte de sat, acum numită Puţintei. Ştefan Lupu porunceşte pârcălabilor de Orhei să aducă la îndeplinire hotărârea judecăţii domneşti: Fentea să întoarcă lui Mihuleţ cei cinci galbeni (în primul document – ughi) pentru care zălogise moşia. Documentul datează din 31 mai 166038. Până la 28 ianuarie 1661, Andrei Mihuleţ stăpânise la Veprova o altă parte de moşie ce se numea Puţintei, obţinută ca danie de la Gavril croitorul din Puţintei. Această parte de moşie Andrei Mihuleţ o dăruieşte, din motive pe moment necunoscute, lui Apostol Catargiul postelnicul39. Tot lui Apostol Catargiul, postelnic, Mihuleţ dăruieşte şi partea de moşie din Veprova pe care o căpătase de la Fetina, fiica Maricuţei, cu care se judecase în 1660, deoarece Fetina n-a mai întors banii pentru care zălogise moşia40. La aceeaşi dată, la Veprova, Mihuleţ îi mai vinde lui Apostol Catargiul postelnicul „nişte case şi o vie cu râmnic” pentru 80 de lei „şi un cal bun”.

 

În satul Crivuleni, la 23 martie 1675, Andrei Mihuleţ obţine o danie, partea lui Roman, din câmp, pomet, apă cu loc de moară. Dania este făcută de Platon şi mama sa, Axana, fiica lui Mordas şi nepoata lui Roman, şi de Prodan, fiul lui Simion, nepot al Axanei şi strănepot al lui Roman. Actul prin care este făcută dania este semnat de o pleiadă întreagă de mici boieri de ţară, răzăşi şi megieşi, rude şi prieteni ai lui Andrei Mihuleţ, floarea micii boierimi dintre Răut şi Ichel: Zlotie vătavul, Iordachie vornicul de Izbişte, Lupul Ciupag, Vlasie din Cotelnici, Creţul vătav din Crivuleni, Matvei din Crivuleni, Costin din <...>, Nuoar chihae din Ciumeşti, Mirăuţi Danul iuzbaş din Ohrincea, Donosie din Trebujeni41.

 

Donosie din Trebujeni, face danie la 20 martie 1677 lui Andrei Mihuleţ o parte din moşia satului Trebujeni. Donosie era fiul lui Dumitraşcu Portărescul din Trebujeni, nepot al lui Irimia medelnicer şi strănepot al logofătului Golie. Donosie face danie lui Mihuleţ partea fratelui său Criciun (a şaptea parte din sat), pe care primul o cumpărase cu 20 de lei, plus un cal preţuit drept 20 de lei şi partea de ocină din Trebujeni, a patra parte, pe care Donosie şi surorile lui, Arsenia şi Gheorghina, o cumpăraseră de la Antemia, fiica lui Constantin, frate cu Dimitrie Portărescul. Părţile făcute danie cuprindeau din ţarină, fâneaţă, peştere, mori pe Răut şi stânci în jurul satului Trebujeni. Donosie face dania lui Andrei Mihuleţ, care l-a botezat şi cununat (şi părinţii săi au fost cununaţi de cei ai lui Mihuleţ), o parte din Trebujeni pentru a-l face frate în locul lui Criciun”, adică răzăş42.

 

Dania avuse loc la Peştere, la ea au participat toată boierimea orheiană din apropiere, prietenă Mihuliţeştilor şi Portăreştilor: Nicolae Donici, mare clucer, Constantin, fost mare clucer, şi fiii săi, Loghin, fost pârcălab, Ştefan spătarul şi Nicolae postelnicul, alături de ei au fost şi Gavriil Donici, pârcălab de Orhei, Dorofei Tăutul din Peştera, Tanasii, şoltuzul oraşului Orhei, Ursul, vornic din Peştera, Seşa, fost vornic, Grigoraş, fiul lui Artemie din Fălciu, Albul Eremance din Peştera, Grigoraş Iavca din Peştera, Maftei Pârţul din Zamcioci, Vasile Hodorogea, fost vătaf, Lupul Ciuprag, fost vătaf, Iordachie din Pocrişeni, Savin din Pocrişeni, Arsenie din Pocrişeni, Bobeica din Cotelnici, Vlasie din Cotelnici, Ştefan Gurlenco din Peştera şi alţi mulţi oameni buni”. La 5 iunie 1679, Andrei Mihuleţ, fiind pârcălab de Orhei, dăruieşte partea de Trebujeni obţinută de la Donosie, strănepotul lui Golăi, mănăstirii Golia făcută în Iaşi de strănepotul lui Donosie43.

 

Satul Fiţigăneşti, ţinutul Putnei, din care Andrei Mihuleţ şi fratele său, Vasile, vânduse o parte încă în 1632-163344.

 

În Pocrişani, Mihuleţ stăpânea o parte din moşia Pocrişanilor, înspre hotarul cu Ohrincea, în zona aşa-numitului „Izvor al lui Pocriş”. O hotărnicie din <1662 iunie 28> a lui Constantin, fost pârcălab de Orhei, arată hotarele dintre Ustia şi Zaluceni de Pocrişani şi Ohrincea ale lui Andrei Mihuleţ. Pârcălabul de Orhei raportează hatmanului despre măsurile întreprinse pentru a înlătura cauza pricinei dintre stăpânii moşiilor, o hotărnicie strâmbă” a Ohrincei de Zăluceni făcută de Vasile Beldine în timpul lui Ştefan vodă Lupul în detrimentul Ustiei. Andrei Mihuleţ este obligat ca, în decursul a două săptămâni să aducă actele, dresele” la Iaşi, pe care zicea că le are la Putna, pentru a stâlpi din nou moşiile şi să nu peardă zeciuiala”45. Din cauza acestei părţi din moşia Pocrişanilor, Andrei Mihuleţ a avut câteva conflicte cu răzeşii din Pocrişani. Astfel, într-un act de la Duca vodă datat cu 8 iunie 1671 se precizează cauzele conflictului: Andrei Mihuleţ, uricar la acea vreme, îi pârâse la domnie pe răzăşii din Pocrişani Iordache Purcarenco de Pocrişani şi fratele său, Enache, şi Nuor cu fraţii lor, şi fiii lui Crăciun numiţi Crăciuneştii, pe răzăşi, cine sunt moşeani la sat la Pocrişani”, deoarece ei îi împresoară hotarul satului său Ohrincea, cu hotarul Pocrişanilor” şi că i-au stricat plugul şi au pus garduri de peşte pe locul lui”, s-au făcut grădini pe locul lui şi încă au mai pus şi trei case pe locul lui”. Andrei Mihuleţ susţinea că hotarul satului său este până la un izvor ce se numeşte Izvorul lui Pocriş”, iar Iordache Purcarenco şi răzăşii lui considerau că locul în care a fost stricat plugul şi au fost puse grădinile şi cele trei case aparţinea moşiei Pocrişanilor. Andrei Mihuleţ, dispunând de acte de hotărnicii de la Radu vodă Mihnea, făcute încă de buneii soţiei sale, Fentea, Năbădaco vornicul şi Ionaşco Busuioc spătarul, referitoare la hotarele satului Ohrincea pe care îl ţinea, obţinut prin căsătorie, obţine recunoaşterea şi întărirea de către domn a părţii de moşie cu care s-a aflat în litigiu cu Pocrişanii46.

 

Comparând datele celor două documente examinate mai sus care, la prima vedere, par contradictorii, putem conchide că Mihuleţ era răzăş în Pocrişani, necunoscând însă pe ce cale a devenit – danie sau cumpărătură – a inclus această parte de moşie la Ohrincea. Nu-i exclus că devenise răzăş în Pocrişani tot datorită căsătoriei cu Fentea şi alipirea la Ohrincea fusese făcută încă de moşii” soţiei sale.

 

După o perioadă de acalmie, reîncepe conflictul dintre Mihuleţ şi Pocrişanii. Un document din 21 februarie 1680, de la Gheorghe vodă Duca, arată etapele şi modul în care a decurs acest litigiu. După evenimentele din 1671, când Iordache, numit acum Porcul, şi nepoţii săi Savin, Vasilie, Hodorogea şi Arsenie au împresurat hotarul Ohrincei stricându-i un plug etc., judecata i-a arătat vinovaţi pe pocrişeni, care au plătit 12 boi. Peste nouă ani, conflictul reizbucneşte din cauza că pocrişanii împresoară iarăşi hotarul Ohrincei lui Mihuleţ, vânând în bălţile cu peşte”. Gheorghe vodă Duca porunceşte marelui logofăt Miron Costin să vină la Ohrincea împreună cu Leca uricarul şi să cerceteze hotarul după dresele” lui Andrei Mihuleţ şi să ia gloaba 24 de boi de la cei ce i-au împresurat hotarul şi au vrut să-l ucidă pe Mihuleţ şi i-au bătut copiii”47.

 

După căsătoria cu Fentea, o reprezentantă a neamului Durăcesc care avea răzăşii în multe sate orheiene, Mihuleţ a obţinut şi părţile ce i se cuveneau soţiei sale, iar pe altele le-a cumpărat sau obţinut ca danie de la rudele soţiei sale, prin care el devenise răzăş pe moşiile Durăceştilor şi Năbădăiceştilor.

 

Cea mai importantă moşie a lui Andrei Mihuleţ era Ohrincea (numită iniţial Horincea), situată în apropierea Răutului, pentru care avuse multă discordie cu Zugrăveştii, apoi cu rudele sale, Loghineştii (Clucereştii). Ohrincea aparţinuse vornicului Nădăbaico şi soţiei sale, Nastasia, care, la 20 august 1612, o dăruiesc fiicei lor, Gaftona, şi ginerelui, Ionaşco Busuioc, viitor spătar48, danie întărită la 8 octombrie 1618 de domnul Radu vodă Mihnea49 şi la 17 mai 1619 de Gaspar vodă Graţiani50. Nepoata lui Nădăbaico, fiica Gaftonei şi a lui Ionaşco Busuioc, spătar, Aximia, se căsătoreşte cu Mihalcea Durac, fiul lui Stahor Durac, şi primeşte ca zestre o parte din moşia Ohrincea, cum arată documentele din 2 februarie 1652 şi 9 noiembrie 165351. Mihalcea Durac căpitanul, la acea vreme, era deja răposat, iar Axinia se recăsătorise cu Alexandrinco sotnicul. Copiii lui Mihalcea Durac şi ai Aximiei moştenesc Ohrincea, iar prin căsătorirea lui Andrei Mihuleţ cu o fiică a Axiniei, Fendea, devine şi răzeş de Ohrincea, cumpărând de la rudele soţiei sale, răzeşii de Ohrincea, părţi de moşie. Ohrincea devine treptat aproape în întregime moşie a lui Andrei Mihuleţ şi a Fendei.

 

La 5 august 1659 s-au pârât înaintea domnului Gheorghe vodă Ghica Andreiu Mihuleţ cu Tofana fata lui Busiioc ce au fost pârcălab şi cu ginerele Tofanei, cu Vlasie” pentru nişte părţi de ocină din Ohrincea52. Tofana era sora Axiniei, soacra lui Andrei Mihuleţ. Părţile de moşie din Ohrincea, pentru care se pârăsc rudele, fusese ale Tofanei şi au intrat în stăpânirea lui Mihuleţ pe două căi: 1) o parte (a treia parte din jumătate din sat) ca danie pentru o datorie; 2) o altă parte (tot o treime din jumătate de sat) a vândut-o benevol. Motivul pârei a fost explicat de Tofana la judecata domnească: că iaste mai bună moşia decât preţul ce i-au dat Andrei”. Domnul a hotărât ca Mihuleţ să reîntoarcă părţile de moşie Tofanei, iar ultima să restituie banii luaţi de la Mihuleţ în decursul a două săptămâni. Mihuleţ, deşi a jurat pe Evanghelie despre suma plătită pentru acele părţi de ocină, însă n-a mai primit de la Tofana şi de la Vlasie banii pentru părţile de Ohrincea53.

 

Mai târziu, Tofana şi Vlasie, prin intermedierea marelui logofăt Racoviţă Cehan, s-au învoit şi i-au dat lui Mihuleţ în stăpânire cele două treimi din jumătatea de Ohrince ce aparţinea Tofanei, iar a treia parte din această jumătate a rămas, cu vatra de sat, vaduri de mori, pomeţi, bălţi cu peşte, ţarină, fâneaţă în stăpânirea fetelor Tofanei – Ghinia şi Anastasia54.

 

Câţiva ani mai târziu, la 1666, Gheorghe vodă Duca a întărit lui Andrei Mihuleţ întreaga jumătate de sat Ohrincea ce fusese a Tofanei, pe care a cumpărat-o de la ultima cu 180 de lei. Apoi venise Vlasie, soţul Ghiniei şi Nastasia, fiica Tofanei, şi au pârât zicând că moşia e mai bună decât acel preţ”. Mihuleţ a fost nevoit să le mai plătească încă 40 de lei. În total, 220 de lei pe jumătatea Tofanei din Ohrincea55.

 

Din 25 iulie 1661 datează o mărturie hotarnică a Ohrincei ce a fost făcută la rugămintea lui Andrei Mihuleţ şi a fraţilor săi (Durăceştii – n.n.), prin care s-au stabilit hotarele Ohrincei de alte sate şi, în particular, a părţilor ce i se cuveneau lui Mihuleţ. Satul se împărţea în două jumătăţi:  1) jumătate de sat din gios dinspre răsărit am ales lui Andrei Mihuleţ, care jiumătate de sat au cumpărat de la Tofana, fata lui Busiioc pârcălabul, nepoata lui Nădăbaicu vornicul”; 2) partea din sus a Ohrincii a revenit Axiniei şi copiilor săi: Gheorghe, Sălmaşe, Boţii, Fentii, Ghinii şi Ilinii şi cu moara cea nouă ce-au făcut Durăceasa în coada iazului din sus” şi cu 6 vicini”. Jumătatea Axeniei a fost împărţită în şase părţi, după numărul copiilor. Din această jumătate Andrei Mihuleţ, prin căsătorie cu Fentea, stăpânea a şasea parte – partea Fentii56.

 

La 2 martie 1662, domnul Gheorghe vodă Duca a dat cartea domniei mele slugii noastre lui Andreiu Mihuleţ ca să fie tare şi puternic cu cartea domniei mele a ţinea şi a opri tot hotarul satului Ohrincea despre sat, despre Ustia şi despre alte hotară altor sate”, indicând ca nime să nu aibă a intra în hotarul satului lui, Ohrincei, nici cu plugul, nici la fâneaţe” fără voia lui”. Şi în cazul în care cineva ar îndrăzni să are sau să cosească pe pământul Ohrincii, domnul îi permite lui Mihuleţ să ia arăturile şi semănăturile lor”57.

 

Treptat şi celelalte părţi din Ohrincea au încăput în mâinile Mihuleştilor. Un act de întăritură, emis de Mihai vodă Racoviţă şi datat cu 30 iulie 1716, aminteşte de părţile din Ohrincea ale Ilenii şi ale Botii, surorile Fendii, pe care Ileana le făcuse danie lui Apostol Mihuleţ, fiul lui Andrei Mihuleţ58. Deşi o lună mai târziu, la 16 august 1716, Sanda, soţia lui Ursu, fiu al Botii şi fiii săi, Zinica, Alexandru şi Măriuţa vând lui Gheorghe Zugravul partea Botii din Ohrincea, a cincea parte din jumătatea de sus (ce fusese a Axiniei) a moşiei Ohrincea59.

 

Neînţelegerile pentru Ohrincea au început odată cu zălogirea părţilor stăpânite de Andrei Mihuleţ din acest sat, din Isacova, Burhuta şi seliştile de pe Vatici lui Mihai Zugravul pentru 300 de lei bătuţi. La 1672, Mihuleţ, nerestituind banii la timp, a pierdut moşiile zălogite în favoarea Zugravului. De aceea, zece ani mai târziu, Gheorghe vodă Duca a întărit aceste moşii lui Mihai Zugravul, care prezentase zapisul de zălogire al lui Andrei Mihuleţ, al soţiei sale, Fendea, şi al copiilor lor, Maria Postolache, Gligoraş şi Alexandru, din 6 februarie 167260. La 27 aprilie 1683, Duca vodă i-a permis lui Mihai Zugravul să aducă oameni străini pe seliştea sa Ohrincea61. La 17 decembrie 1683, marii boieri, printre care Miron Costin, mare logofăt, Neculai Racoviţă, logofăt, Gavril Costache, mare vornic al Ţării de Jos, Gligorie Ghenghe, mare vornic al Ţării de Sus, Ionaşco Balş, fost vornic, Alexandru Buhuş, hatman, şi alţii mărturisesc62 că pentru datoria ce o avea la Mihai Zugravul, Andrei Mihuleţ cu toată casa lui”, neavând posibilitate pentru a reîntoarce banii au dat pentru acei bani” satul Ohrince cu mori cu tot” şi Burhuta şi Isacova cu Vaticiul, cu vadurile morilor din selişte…”63. Aceste moşii, la 24 ianuarie 1687, le întăreşte şi Constantin vodă Cantemir64.

 

Deşi la prima vedere se pare că Mihuleştii au acceptat cedarea moşiilor, relaţiile dintre Mihuleşti şi Zugrav deja la 1685 devin încordate. Despre aceasta ne mărturiseşte o scrisoare a lui Dumitraşco vodă Cantacuzino din 13 mai 1685, în care domnul scria: la credincios boiarinul nostru dumnealui Ilii Drăguţăscul sărdarul”, pe care îl trimite la Ohrincea să cerceteze cine a ars astă iarnă” moara ce o avea cumpărată Mihai Zugravul de la Andrei Mihuleţ, vornicul de poartă. Deci unii zic c-au ars-o tătarii, alţii zic c-au ars-o oamenii de prin-prejur”. Dumitraşco vodă Cantacuzino indică serdarului să strângi pre toţi oamenii carii sântu împregiururi şi să le iai sama, că de or hi arsu tătarăi moara pietrile n-ar hi sfărâmat”. În cazul în care cercetarea ar arăta că moara n-a fost incendiată de tătari, ci ar hi ars-o pizmaşii”, Ilie Drăguţescu urma să-i afle şi să despăgubească pe Mihai Zugravul.

 

În aceeaşi scrisoare, domnul poruncea să cerceteze şi cazul vânatului peştelui din bălţile lui Zugravul de la Ohrincea, căci s-au sculat unii şi alţii şi i-au vânat peştele de l-au vândut”. Incendierea morii de la Ohrincea a provocat pagube serioase lui Mihai Zugravul, afectând resursele sale economice. Iar Mihuleştii şi răzăşii lor de la Ohrincea sau din moşiile învecinate, Pocrişani şi Oniţcani, aveau multe motive de a acţiona în acest mod. Pentru această moară Andrei Mihuleţ avuse multă pâră, aşadar prezenta un interes economic important65.

 

La 28 iunie 1662, Dosoftei, egumenul, stareţul Arsenie şi călugării de la mănăstirea Râşca vând lui Andrei Mihuleţ, cu care s-au judecat ceva mai înainte, o moară cu pietre, un iaz, 20 de stânjeni de loc în sus de iaz şi 10 stânjeni de la moară în jos, toate situate în locul în care se uneşte hotarul moşiei Ustiei, a mănăstirii Râşca, cu al Ohrincei, a lui Andrei Mihuleţ, pentru doi telegari ce preţuiau 100 de taleri bătuţi66. Un alt act din timpul lui Gheorghe vodă Duca, din 15 ianuarie 1666, prin care domnul întărea lui Andrei Mihuleţ, printre altele şi moara numită moara Ustiei” se menţiona că în timpul lui Dabija vodă a avut Andrei Mihuleţ pâră cu călugării mănăstirii Râşca pentru această moară. Constantin pârcălabul a hotărnicit porţiunea de loc aflată la hotarul celor două moşii, a Ohrincii şi a Ustiei, stabilind ca moara, casa cu jumătate de iaz şi cu jumătate de apă în lungu cât ţine 16 stânjeni, o procică de săgeată a aflat pe hotarul Ustiei”, iar giumătate de iaz din hotar în sus sântu amândoi ţărmuri a lui Mihuleţ”. Mai târziu, s-au tocmit” călugării cu Mihuleţ şi i-au vândut moara67.

 

În 1680, din nou este pusă problema morii de la Ohrincea, căci mănăstirea Râşca, fiind mănăstirea săracă”, vânduse satul Ustia, Catrinei, doamna lui Eustratie vodă Dabija. Ea mai cumpărase şi moara lui Andrei Mihuleţ din hotarul satului Ustia, la hotar cu satul Ohrincea” de la nişte călugări, în lipsa lui Andrei Mihuleţ şi fără ştirea soborului mănăstiresc68. Judecata i-a stabilit platnici pe călugări, cărora doamna Ecaterina le va da încă 100 de lei pentru a-l despăgubi de Andrei Mihuleţ. Documentele arată că moara lui Mihai Zugravul a fost deseori în centrul atenţiei judecăţii domneşti şi mărul discordiei dintre Mihuleţ şi megieşi. De aceea, nu este exclus că oamenii Mihuleştilor şi-au adus şi ei aportul conştient la lichidarea morii.

 

Acesta a fost doar unul din primii paşi spre marea pâră pe care se pare că au avut-o Mihuleştii cu Zugrăveştii, în care rolul principal urma să-l joace fiul lui Andrei Mihuleţ – Apostol, mare căpitan, o personalitate nelipsită de spiritul aventurismului.

 

La 15 mai 1707, domnul Antioh vodă Cantemir, aflându-se la Tighina, judecă pricina dintre marele căpitan Apostol Mihuleţ cu Mihai Zugravul şi Loghin pârcălabul pentru Ohrincea. Procesul a început la cererea lui Apostol Mihuleţ, care a încearcat să prezinte înaintea domnului alt punct de vedere despre zălogirea făcută de către tatăl său lui Mihai Zugravul şi să macine fundamentul apărării Zugravului. Apostol Mihuleţ, mare căpitan, considera că tatăl său nu avuse dreptul să zălogească şi moşiile ce aparţineau mamei sale, Fendea, Ohrincea şi Isacova, deoarece Fendea, după spusele lui Apostol Mihuleţ, nu cunoştea de acea datorie de 300 de bezmene de ceară (în valoare de 200 lei)69, iar el, deşi figura în documentul de zălogire alături de părinţii şi fraţii săi, pretindea că era copil şi nu ştiuse de acea datorie. În sprijinul celor menţionate, Apostol aduce diiata” de la moartea tatălui său, Mihuleţ vornicul, iscălită de duhovnicul lui şi de egumen şi de preoţi şi de oameni buni, scriind precum pentru ace datorie a lui Mihuleţ giupâneasa lui nimică n-au ştiut, nici cuconii lui”. Antioh vodă Cantemir a dispus, în baza acestei diiate”, ca Mihai Zugravul să restituie lui Apostol Mihuleţ Ohrincea şi Isacova, iar în locul lor Mihuleţ să-i dea din moşiile tatălui său70.

 

Această luare de atitudine a lui Antioh vodă Cantemir l-a făcut pe Apostol Mihuleţ să devină unul dintre boierii cei mai fideli ai Cantemireştilor, ulterior urmându-l pe fratele lui Antioh vodă, Dimitrie, în pribegia sa în Rusia, după bătălia de la Stănileşti din 171171. Apostol părăsise ţara nu pentru mult timp, deoarece, la 1716, îl aflăm din nou în ţară, certându-se cu Zugrăveştii pentru Ohrincea. La 30 iulie 1716, Mihai Racoviţă i-a întărit lui Apostol Mihuleţ, fost căpitan, părţile de moşii din diferite sate, inclusiv Ohrincea, care aparţinuse Ilenii, mătuşa lui Apostol, „pentru că eu l-am luat fecior de suflet şi i-am dat tot ci-am avut şi moşiile toate ci-au fost partea ei”, el având „diiată di la mătuşă-sa iscălită de duhovnici şi boieri şi oameni buni şi zapis de la fraţi”. De asemenea, Mihai vodă Racoviţă i-a întărit şi părţile Botii, altă mătuşă al lui Apostol care „au fost zălog la Ileana”72. În contradicţie cu această întăritură vine un zapis datat cu 16 august 1716, prin care Sanda, soţia lui Ursu Murguleţ, şi noră Botii, care vând părţile ultimii din Ohrincea lui Gheorghe Zugravul, fratele lui Mihai Zugravul73.

 

În 1719, la 25 iulie, Mihai vodă Racoviţă a întărit lui Apostol doar părţile din Ohrincea, pe care le-a întărit anterior Antioh vodă Cantemir. A fost nevoie de o nouă întărire a moşiilor, deoarece reizbucnise vechiul conflict cu Zugrăveştii. În condiţiile în care murise Mihai Zugravul „şi rămânându-i numai o fată carii au luat-o tătarii, a venit Gheorghe Zugravul, fratele lui Mihai Zugravul, având cu el zapisul de zălogire al lui Andrei Mihuleţ din 1672, la Ohrincea şi a luat de acolo „toată pâinea dintr-acele 4 gropi şi-o adus la casa lui”, pâine ce fusese „strânsă de Apostol Mihuleţ” de pe părţile de moşie ale Fentii, Ilenii, Botii, care n-au fost implicate în zălogirea din 1672 (după cum reieşea din judecata lui Antioh Cantemir din 1707) şi partea unchiului său Gheorghe Durac.

 

Gheorghe Zugravul, fiind chemat de Apostol Mihuleţ la judecata lui Ilie Catargiul, mare logofăt, a refuzat să se prezinte, neţinând seama nici de scrisorile logofătului, nici de cele ale domnului. Nu cunoaştem motivele ce l-au îndemnat pe Gheorghe Zugravul să iasă de sub ascultarea poruncii domneşti, posibil că era conştient de faptul că Apostol Murguleţ se bucura de favoarea lui Mihai vodă Racoviţă ca şi de cea a lui Antioh vodă Cantemir, când ultimul a trecut cu vederea documentul de zălogire din 1672. În fine, domnul a întărit şi de această dată părţile de moşie din Ohrincea ce le avea dinspre mamă, mătuşi şi unchi, împuternicindu-l de „a lua de a zecea ce ar fi venitul de pe acele părţi de loc din câmp, din pâine, din păduri, cu legume, din pomeţi, din prisăci cu stupi după obiceiu şi din grădini cu tiutiun şi din tot locul cu tot venitul”74.

 

Peste jumătate de an, au apărut neînţelegeri între Apostol Mihuleţ şi unii răzeşi pentru nişte părţi de moşie din Ohrincea, iar domnul Mihai vodă Racoviţă a scris la 18 ianuarie 1720 „la boiarii noştri” Ştefan Căpotici, pârcălab de Orhei, şi la Toderaşco Clucerescu, fost mare căpitan, să plece la Ohrincea şi să cerceteze cauzele conflictului dintre Mihuleţ Apostol, fost mare căpitan, cu vornicelul de Ohrincea Ion Mârcă, deoarece Apostol trimisese oameni „să-i strângă de a zecea ce ar hi” de pe trei părţi de moşie ale lui din Ohrincea, iar Ion Mârcă nu a permis şi a stat împotrivă. Ştefan Capotici, pârcălab de Orhei, şi Toderaşco Clucerescu, fost mare căpitan, urmau să stabilească adevărul încă într-o neînţelegere dintre Apostol Mihuleţ şi Ion Mârcă, vornicul de Ohrincea. Mihuleţ îi dase ultimului „doaă măscuroae ca să i le ţie cu mascurii lui şi Ion dă seama că una au mâncat-o lupii”, iar cealaltă o luase Vârlan, cumnatul lui Apostol, fost mare căpitan75.

 

În vara anului 1720, neînţelegerile dintre Apostol Mihuleţ şi Gheorghe Zugravul au atins punctul maxim. Între timp, din motive necunoscute, s-a schimbat şi atitudinea domnului Mihai vodă Racoviţă faţă de Apostol Mihuleţ. La 18 iulie 1720, domnul a întărit moşia Ohrincei şi anume jumătatea din sus de sat lui Gheorghe Zugravul, ceea ce contravine actelor emise de acelaşi domn la 30 iulie 1716 şi 25 iulie 1719. Acum domnul hotărăşte că părţile de Ohrincea pe care le pretindea Mihuleţ, anume părţile Fendii, Ilenii, Botii şi ale lui Ion Mârcă şi a Mirăuţoaei, aparţineau lui Gheorghe Zugravul în baza documentului pe care îl prezentse domnului, prin care Andrei Mihuleţ, Fendea şi copiii lor zălogiseră Ohrincea şi alte câteva moşii lui Mihai Zugravul. Gheorghe a mai prezentat şi întăritura de moşie de la Duca vodă şi mărturia marilor boieri din Sfatul Domnesc. Mihai vodă Racoviţă a considerat convingătoare documentele prezentate de Gheorghe Zugravul, spre deosebire de situaţia ce exista cu un an în urmă, şi a întărit în aceleaşi împrejurări moşia Ohrincea lui Apostol Mihuleţ. Iar dacă Mihuleţ va dori părţile Ilenii şi ale Botei, domnul a recomandat ca să-i ofere lui Gheorghe Zugravul recompensă din alte moşii ale tatălui său, Andrei, de asemenea şi în cazul părţii lui Ion Mârcă şi a Micăuţoaei, „şi ci-au luat Mihuleţ din venitul acelor moşii din stupi ci-au fost strânsu Gheorghe şi din pâine şi dintr-altele să aibă a-i da înapoi, căci au luat făr de ispravă peste vânzare tătâne-său şi peste ispisoacele domneşti de au întrat peste ispisoacele domneşti, făr de nici o giudecată de s-au făcut moşinaş neavând nici o triabă”, căci s-a aflat că Apostol Mihuleţ, fost mare căpitan „au umblat fără cali”76.

 

Treptat, relaţiile lui Apostol Mihuleţ cu Gheorghe Zugravul devin tot mai încordate, chiar duşmănoase. La 30 martie 1724 domnul, scrie din Iaşi lui Apostol Mihuleţ să nu se amestece la moşia şi moara de la Ohrincea ale lui Gheorghe Zugravul: „Iată că-ţi scriem să dai pace şi morii şi moşiei, să nu te atingi de dânsa” „ce să cauţi să nu mai îmbli, făcând mestecără, că apoi vii petreci ruşine”77. Cel care a rezolvat definitiv problema Ohrincii şi a puns capăt conflictului dintre Apostol Mihuleţ şi Zugrăveşti a fost Grigorie vodă Ghica. Acesta, la 4 iulie 1736, a emis carte de întăritură pentru satul Ohrincea, Burhuta şi Isacova cu Vaticiul lui Ilie Zugravul, fiul lui Gheorghe Zugravul, pentru care moşii avuse multă pâră cu Apostol Mihuleţ. La judecată domnul a decis: „Câteva scrisori şi ispisoace domneşti încă şi de la însumi domnia me, de întăritură pe aceste moşii făcute după jaloba lui [Apostol Mihuleţ – n.n.], zicând că-s moşiile lui di pe mumă sa. Pentru care domnia mea i-am orânduit de li-au luat sama boiarii domnii mele”, anume Darie Donici, mare logofăt, Iordache Cantacuzino, mare vornic, Sandul Sturzea, mare vornic, şi Constantin Ipsilanti, hatman, care, cercetându-le „s-au dovedit că sântu mincinoase”, deoarece de 50 de ani moşiile fuseseră vândute de Andrei Mihuleţ „şi Mihuleţ măcari că triabă nu mai ave cu moşiile aceste dară a tot făcut ispisoace de întăritură şi li-au ţinut tot ascunse socotind că cu o vremi va întuneca dreptate, care lucru s-au cunoscut aeve meşteşugul lui Mihuleţ”. Domnul a considerat că moşiile fuseseră vândute bine, fiind şi semnătura lui Apostol pe documentul de vânzare şi a întărit moşiile lui Ilie Zugravul, iar Mihuleţ Apostol „să nu se atingă de dânsele, că s-au acolisit rău şi s-au luat şi toate scrisorile din mâna lui, şi s-au ruptu fiind făcute cu meşteşug”. Deşi domnul declară că „această pâră să nu să pârască peste carte domnii mele”, anul următor asistăm la o altă judecată domnească între Zugrăveşti şi Apostol Mihuleţ pentru Ohrincea78. La 1 februarie 1737, Grigorie vodă Ghica a întărit definitiv această moşie Zugrăveştilor. Iar pe Apostol Mihuleţ, care apare din nou cu o serie de acte, pe care domnul şi boierii le considerau false, prin care pretindea că datoria de 200 de lei a lui Mihai Zugravul fusese plătită valoare de 120 de lei de taică-său, iar restul, 14 boi şi 8 vaci, a plătit maică-sa, pe care le-a dat vameşilor de Chişinău, ca să fie lăsate lui Mihai Zugravul. Însă, şi de acestă dată este găsit că a venit cu mărturii rele. Apostol Mihuleţ nu s-a pierdut cu firea şi a pretins cele două părţi de Ohrincea ale mătuşelor sale, Bote şi Ileana, ca să dea Zugrăveştilor pentru ele din alte moşii. Domnul însă a hotărât că dacă de atâta timp n-au făcut schimb, precum se scria în ispisoacele domneşti, să i se ia dreptul lui Apostol şi asupra acestor două părţi de Ohrincea. Moşia Ohrincea să rămână „stătătoare în veci” a Zugrăveştilor79.

 

Ultima parte de Ohrincea pe care o stăpâneau Mihuleţeştii a fost vândută la 25 ianuarie 1746 de Zoiţa, soţia lui Sandu Vârlan, fiu al Mariei, fiica lui Andrei Mihuleţ şi sora lui Apostol, lui Coste Zugravul, alt fiu al lui Gheorghe Zugravul80.

 

Oniţcanii au fost o altă moşie obţinută de Andrei Mihuleţ în urma căsătoriei cu fiica lui Mihalcea Durac. La porunca domnească, Gheorghe Catargiul şi Postolachi, foşti pârcălabi, au împărţit satul Oniţcani între Andrei Mihuleţ, uricar, şi cumnaţii lui, fiii lui Mihalcea Durac cu răzăşii „feciori ce vor hi din Durac cel Bătrân ş-apoi să le alegem parte Mihalcei lui Durac din tot locul şi din vecini despre alţi fraţi”. Lui Mihalcea Durac i-a revenit a şaptea parte din Oniţcani. Din această parte a ales partea lui Andrei Mihuleţ dinspre ceilalţi fraţi, doar din vatră de sat, „căci din câmp încă n-au hotărât cu satele megieşe”. Dintre vecinii satului Oniţcani lui Mihalcea Durac au revenit şase: Samoilă, Macarii, Ionaşcu, Rădicescul, Moldovan, Lazăr, Constantin. Dintre aceşti vecini „lui Mihuleţ uricarul i s-a venit Măcarii cu doi feciori neînsuraţi, anume şi Nencec”, iar lui Sălmaşi – Ionaşco Rădicescul şi Constantin, iar Botii – Samoilă, Ilenii – Moldovan, Ghiner – Lazăr81.

 

La 20 iulie 1675, i s-a întărit lui Andrei Mihuleţ pârcălab stăpânirea peste partea lui Grăjdian (soţul unei surori de-a lui Mihalcea Durac) cu vecini din satul Oniţcani, pentru paguba făcută de Grăjdian şi fiii săi, deoarece au luat cinci cai de la Mihuleţ, estimaţi la 100 de lei, şi din mâna lor au fost luaţi de tătari. Pentru aceşti cai, Grăjdian i-a dat lui Andrei Mihuleţ partea sa de moşie de Oniţcani82.

 

Din 14 aprilie 1678, Andrei Mihuleţ a cumpărat partea lui Sălmaş, fiul lui Mihalcea Durac din Oniţcani, de la soţia lui Chilia şi fiii lor. Partea lui Grăjdian din Oniţcani nu s-a aflat multă vreme în stăpânirea lui Mihuleţ, deoarece la 15 decembrie 1678 Maria, fata Ţopii (o altă soră a lui Mihalcea Durac, socrul lui Mihuleţ) a vândut această parte lui Loghin pârcălab pentru 55 de lei. Mihuleţ urma să-şi recupereze paguba din alte moşii ale Mariei83. Şi pentru partea Fentei din moşia Oniţcanilor, dacă se vor isca neînţelegeri între Mihuleşti şi alţi răzăşi. Astfel, la 15 mai 1707, Antioh vodă Cantemir, ca urmare a jalbei făcute de Apostol Mihuleţ pe Loghin pârcălabul, care-i luase „moşia din Oniţcani”, partea Fentei, a mamei sale, a hotărât ca Loghin să nu se atingă de moşia din Oniţcani „iar pentru datoria de la Andrei Mihuleţ să ia din moşiile lui de lângă Chişinău84.

 

Satul Isacova era o veche moşie a Durăceştilor, în care Andrei Mihuleţ a devinit răzăş prin intermediul soţiei sale, Fentea. Flavius Solomon greşeşte atunci când afirmă că partea de moşia stăpânită aici a fost la origine Mihulească, deoarece documentul pe care se bazează îl prezintă pe Simion Mihul ca megieş al Isacovei. Acesta, locuind la Orhei şi fiind cunoscător de cauză, a hotărnicit moşia Isacovei de hotarul Orheiului85. Nu avem niciun indiciu ce ne-ar permite să presupunem că este vorba de o moşie de baştină a Mihuliţeştilor.

 

Partea Fendei din Isacova a fost zălogită lui Mihai Zugravul pentru 300 de bezmene de ceară de Andrei Mihuleţ la 1672, şi de atunci Isacova, alături de Ohrincea, Burhuta şi locul pe Vatici a fost mereu cauza conflictului dintre Mihuleţeşti şi Zugrăveşti86. Aici aveau şi cumpărătură de la rudele lor o parte de moşie situată pe pârâul Vatici, moştenire Durăcească. La 29 mai 1660, Ştefan vodă Lupu porunceşte lui Gheorghe Catargiul şi lui Apostol, pârcălab de Orhei, să stabilească hotarele poenii Mana, de pe Vatici, a lui Mihuleţ uricarul, ginerele lui Mihalcea Durac, dinspre târgul Orhei, din cauza conflictului ce l-au avut cu Dumitraşco Chebac, dregător din Slobozia domnească, şi cu târgoveţii din Orhei, care pretindeau poiana Mana susţinând că ţine la hotarul târgului Orhei87.

 

Iar la 28 iulie 1724, Mihai vodă Racoviţă, hotărnicind târgul Orhei, a cerut ca Apostol Mihuleţ să-şi prezinte actele pentru această poiană şi să le prezinte la divan, însă Mihuleţ nu s-a mai prezentat, ca şi în cazul Burhutei şi Isacovei. Aceste moşii au fost incluse în hotarul târgului, deoarece Mihuleţ „umbla fără ispravă şi cu cărţi răle şi viclene”88.

 

Moşia Ochiani a fost obţinută prin căsătorie cu Fendea, fiind de la bunelul său Ionaşco Busiioc, acesta, la rândul său, care o obţinuse de la fraţii soţiei sale, Gaftona. Moşia era situată în ţinutul Putnii. Măgireşti este o altă moşie în care Mihuleţ stăpânea părţi pe linia Durăceştilor. Era situată în ţinutul Orheiului între Roşcani, Pripiceni şi Pecişte89. Hilipeşti (Filipeşti), moşie mihuleţească în ţinutul Sucevii, pe care, la 20 mai 1704, Apostol Mihuleţ a dăruit-o „pentru un mare bine” făcut lui de către Manolache Ruset, când acesta a vorbit cu domnul şi i-a „ridicat câţiva bani domneşti”. Moşia o avea de la strămoşul său, Bosiioc, fost mare spătar, care o cumpărase de la Mihăilă, pârcălab de Cotnari90. Despre moşia Negreşti91 aflăm dintr-un document de la Constantin vodă Cantemir, datat cu 27 mai 1687, prin care domnul se adresa „la boierii noştri starostii de la Putna” că i se jeluise Fentea, giupâneasa răposatului Mihuleţ, ce-au fost vornic” pe Anuşca, nora Bârlădeanului. Fentea pretindea că avuse nişte vii la Negreşti (Păţăşti) pe Milcov „a moaşă-sa Gaftona”. Iar Bârlădeanul a vândut „fără ispravă” aceste vii lui Pruncul pitarul. Domnul a cerut ca Bârlădeanul să dea Fentei viile sale de la Cruce, chiar şi în cazul în care ele ar fi vândute. Moşiile din ţinutul Cernăuţilor, la 7 martie 1716, erau menţionate ca selişti: Berbiaşti, Costeşti, Presinţi şi Botăşinţi. La această dată, Mihai Racoviţă scria starostilor de Cernăuţi să cerceteze jaloba lui Mihuleţ Apostol, fost căpitan, care pâra pe Cerbul jidovul că ultimul „iau prăpădit nişte moşii de acolo pentru nişte datorii ce-au avut Cerbul la Mihuleţ”. Din aceste sate doar unul încăpuse în mâinile lui Cerbul jidovul. „Şi mai jelui Mihuleţ, cum i-au luat jidovul pojijile casăi, cum au fost cu păsări cu tot şi s-au pierit şi vro 40 de mascuri de iarnî, neavând starostii de Cernăuţi urmau să cheme de faţa locului pe Cerbul şi pe Mihuleţ şi pe megieşii Gheorghiţî Goian, Gavril Goian, Vasile Tăutul, Ion Tăutul, Sima Coşila, Ursul căpitanul, Strijca cel Bătrân, Ştefan căpitanul, Gligorie de Călineşti şi alţii, care sunt împregiuraşi”.

 

Originile conflictului cu Cerbul jidovul sunt mult mai vechi. Apostol Mihuleţ căpitanul, împreună cu Matei Sturza, fost mare cămăraş, a împrumutat bani de la Cerbul jidovul din Polonia „ca să plătească la vistierie slujbele luate în ţinutul Cernăuţi” în timpul lui Constantin vodă Duca. Datoria a fost achitată parţial, restul urmând să-l plătească Matei Sturza. Matei Sturza, aflându-se în pribegie în Polonia, a fost obligat de Cerbul jidovul să-i plătească şi restul datoriei. Venit în Moldova, Cerbul jidovul n-a recunoscut că i s-a plătit datoria şi „l-a tras la judecată pe Mihuleţ căpitanul ca părtaş la datorie”. Cazul fiind judecat în timpul domniei lui Antioh vodă Cantemir, şi Ioan Neculce, fost mare spătar, i-a permis căpitanului Mihuleţ să vândă moşiile lui Matei Sturza, spre a-şi scoate paguba”92.

 

La 26 mai 1708, Apostol Mihuleţ, fost mare căpitan, i-a vândut lui Ioan Sturza, mare paharnic, frate al lui Matei Sturza, casele sale din Iaşi. „Casele au fost ale lui Matei Sturza” responsabil „cu el la văcărit în ţinutul Cernăuţi în zilele lui” Constantin vodă Duca şi fugind el cu banii domniei în Ţara Leşască, le-a dat ca să se plătească pentru banii luaţi de Matei Sturza. Posibil, fiind obligat să plătească banii lui Cerbul jidovul, Apostol Mihuleţ a profitat de prietenia cu Manolache Ruset, care influenţat domnul în cazul acelei datorii, pentru care Mihuleţ i-a dăruit ultimului satul Hilipeşti din ţinutul Sucevii93.

 

În acest mod, vedem că Apostol Mihuleţ, mare căpitan, a încearcat cu disperare să-şi păstreze frânturile din multiplele moşii pe care le stăpânise cândva predecesorii săi, întruchipând eforturile fără succes ale micii boierimi de a-şi menţine vechile poziţii în condiţiile pătrunderii în mediul boierimii din Ţara Moldovei a noilor elemente, cu o diferită origine socială, ce pretindeau locul vechii elite.

 

Neamul Mihuliţeştilor constituie un caz reprezentativ pentru mica boierime, de importanţă regională, care, în împrejurări favorabile, a reuşit, izolat şi pentru scurt timp, să iasă din anonimat şi să influenţeze într-o măsură mai mare sau mai mică istoria Ţării Moldovei, inclusiv prin deţinerea unor dregătorii relativ importante.

 

Plasarea de către Dimitrie vodă Cantemir a Mihuliţeştilor printre cele mai vechi şi nobile neamuri boiereşti ale Ţării Moldovei contravine mărturiilor puse la dispoziţie de documentele epocii. Acestea demonstrează, cel puţin pentru prima parte a secolului al XVII-lea, că Mihuleţeştii au avut o origine modestă, fără a exclude totalmente descendenţa lor dintr-un mare dregător din secolele XV-XVI.

 

Pentru a doua jumătate a secolului al XVII-lea, neamul Mihuliţeştilor este unul de importanţă regională, orheieană, fără a fi originar din această parte a Ţării Moldovei. Ascensiunea  temporară a Mihuliţeştilor, în opinia noastră, a fost determinată de faptul că principalul reprezentant al neamului, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, a fost cărturar, fapt ce i-a permis, în calitate de diac, să se afle în preajma domnilor şi a elitei moldovene, calitate ce i-a garantat ascensiunea în dregătorii de o relativă importanţă (pârcălab de Orhei, vornic de poartă etc.). Ascensiunea Mihuliţeştilor pe scară regională a fost favorizată şi de căsătoria lui Andrei Mihuleţ cu Fendea, fiica lui Mihalcea Durac, pârcălab de Orhei, reprezentant al celui mai important, la etapa studiată de noi, neam boieresc orheiean. Pe aceeaşi cale, Andrei Mihuleţ şi-a dublat numărul moşiilor. Probabil că anume legăturile strânse cu Durăceştii au provocat decăderea Mihuliţeştilor. În 1672, după rebeliunea Durăceştilor şi a Hânceştilor, Andrei Mihuleţ a fost obligat sa-şi zălogească o mare parte din moşiile sale pentru plata unor datorii, situaţie ce va genera un mare conflict dintre Mihuliţeşti şi Zugrăveşti, care deveniseră noii stăpâni, graţie lui Duca vodă, ai multor moşii ai primilor, cum ar fi Ohrincea, Isacova, Mana, Vatici şi Burhuta. Conflictul va dura aproape 50 de ani, perioadă cuprinsă de ultimul sfert al secolului la XVII-lea şi primul sfert al secolului al XVIII-lea. Figura centrală a conflctului este Apostol Mihuleţ, care va recurge la cele mai diverse metode pentru a reîntoarce moşiile sus-numite în stăpânirea neamului. Însă eforturile sale s-au soldat cu succes temporar, în special în domniile Cantemireştilor, pe care i-a slujit cu mare credinţă.

 

Sprijinul acordat neamului Mihuleţ de Cantemireşti poate fi explicat prin existenţa unor legături de rudenie94. Mult mai probabilă ar fi explicaţia că neamul Mihuleţ este unul dintre „neamuri proaste” promovate de Constantin vodă Cantemir, deoarece şi acesta din urmă îşi avea originea într-un asemenea neam.

 

Victoria Zugrăveştilor (probabil având origini greceşi) în conflictul cu Mihuliţeştii s-a datorat şi instaurarii, după 1711, a regimului fanariot, care a consolidat poziţiile boierilor greci şi ale partidei grecofile, ce a adoptat treptat comportamentul şi mentalitatea de tip oriental, contribuind astfel la îndepărtarea boierimii de ţară, tradiţionalistă şi adeptă ale vechilor valori, de pe arena social-politică şi economică a Ţării Moldovei.

 

 

 Mosiile cunoscute ale MIhulitestilor

Comentarii la hartă

Moşiile de baştină ale lui Andrei Mihuleţ: 1. Spârcoceani, sat aflat în ţinutul Orhei, pe valea Hulboacei, afluent de stânga al Bâcului, în apropiere de Chişinău. Actualmente, este dispărut sau cu numele modificat (poate fi Grătieştii sau Hulboaca); 2. Ceucani, sat în ţinutul Orhei,pe valea Holboca, în apropiere de Spărcoceni. Probabil, Ceucarii actuali, parte a Chişinăului; 3. Valea Burhuta, selişte în ţinutul Orhei, apare în documente numită „valea Burhuta”, situată în ţinutul Orhei, lângă Isacova şi Selişte. În prezent, Burhuta se numeşte un deal aflat pe teritoriul satului Selişte. Probabil, moşia satului actual Selişte, deoarece se menţionează frecvent seliştea din valea Burhuta; 4. Fiţingheşti, sat în ţinutul Putna, pe Putna până în Milcov, lângă satele Căpoteşti, Cofeşti, Târgoveţi, Porciuleşti. În zona gârlelor, la nord-est de Focşani, ne localizat cu precizie; 5. Curileni, sat în ţinutul Orhei, azi satul Podgoreni, raionul Orhei; 6. Highidaşi, sat în ţinutul Orhei, în preajma Spârcoceanilor şi a Ceucanilor, este actualul sat Ghidighici; 7. Crivuleni, ţinutul Orhei, actualmente oraşul Criuleni şi centrul raionului Criuleni, situat pe malul Nistrului; 8. Trebujeni, ţinutul Orhei, actualmente în raionul Orhei, lângă localităţile Brăneşti şi Butuceni;

Moşiile de zestre ale lui Andrei Mihuleţ (obţinute prin căsătorie cu Fente Durac): 9. Veprova, ţinutul Orhei, actualmente, raionul Orhei, R. Moldova, între localităţile Hulboaca, Puţintei, Dişcova; 10. Pocrişanii, sat dispărut, din ţinutul Orheiului, fusese situat între localităţile Ohrincea, Izbişte şi râul Răut; 11. Ohrincea, ţinutul Orhei, actualmente, raionul Criuleni, între satele Cruglic, Jevreni şi oraşul Criuleni; 12. Oniţcanii, ţinutul Orhei, actualmente, raionul Criuleni, lângă satul Slobozia Duşca; 13. Isacova, ţinutul Ohhei, actualmente, raionul Orhei, lângă Morozeni şi Neculăeuca; 14. Puţintei, ţinutul Orhei, actualmente, raionul Orhei, sat vecin cu Veprova; 15. Mana, ţinutul Orhei, actualmente, raionul Orhei, pe apa Vaticiului, între Curchi şi Selişte; 16. Măgireşti, moşie în ţinutul Orhriului, în apropirere de satul Pecişte; 17. Ochiani, în ţinutul Putna, nelocalizat cu precizie; 18. Negreşti (Păţăşti), ţinutul Putna, pe Milcov, nelocalizat cu precizie; 19. Hilipeşti (Filipeşti), ţinutul Suceava, pe apa Moldovei, localizarea nu este sigură, deoarece mai un singur indiciu: satul era situat din jos de satul Dumbrăveni. În judeţul Sucevei, în prezent, sunt două localităţi cu numele Dumbrăveni – una situată la est de oraşul Suceava şi alta la nord-vest de Târgu Neamţ, lângă mănăstirea Râşca;

Moşii de provenienţă necunoscută: 20. Berbiaşti, ţinutul Cernăuţilor, azi satul Barbeşti, regiunea Cernăuţi; 21. Costeşti, ţinutul Cernăuţilor, nelocalizat; 22. Presinţi, ţinutul Cernăuţilor, nelocalizat; 23. Botăşinţi, ţinutul Cernăuţilor, nelocalizat.

 Spita genealogica a neamului Mihuletestilor

 

 

 

 Note:

 

1. Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, 1971, p. 315-316. de origine albanez, pârcălab de Hotin între 1527 şi 1529, portar de Suceava între anii 1530 şi 1540. A participat la asasinarea domnului Ştefan Lăcustă.

2. Documenta Romaniae Historica, A., Moldova, vol. XXI, Bucureşti 1971, nr. 132, nr. 228, p. 284-285, (în continuare: DRH) Mihul medelnicerul care a avut un fiu, Ionaşco ce, la rândul său avuse o fiică Măgdălina, cea care vânduse înainte de 16 octombrie 1632 părţile sale de ocină din satele Bujoreni, Pipercani, Băxăneşti şi Măstatici, lui Ifrim vistier, împreună cu Gligorie şi Vasilie, fiii Anghelinei, sora Măgdălinei, nepoate ale lui Mihul medelnicerul.

3. Ibidem, vol. XIX, Bucureşti 1969, nr. 391, p. 537-539.

4. Ibidem, vol. XXI, Bucureşti 1971, nr. 188, p. 145-146.

5. Ibidem, nr. 291, p. 371-372.

6. Ibidem, nr. 299, p. 383-386.

7. DRH, vol. XIX, nr. 118, p. 141-142. La 10 septembrie 1626, Mihuleţ este la Orhei, alături de Bălan voit şi cei 12 pârgari din târgul Orhei şi alţi „oameni buni” dau mărturie că popa Gligorie din Orhei cumpără un vad de moară pe Răut de la Ileana Lelicoaia; Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului, Bucureşti 1944, nr. 79, p. 84, (în continuare: Aurel V. Sava, Doc. orh.), în mai 1645 fiind trimişi de domn, Gheorghe Ştefan sulger şi Apostol pârcălab de Orhei să aleagă hotarul satului Isacova de târgul Orhei, au socotit şi măsurat cu oameni buni din târg: Gligori fost şoltuz, Sămion Mihuleţi, Vasâle Drăghinici ş.a.

8. Catalogul Documentelor Moldoveneşti din Arhivele Istorice Centrale ale Statului, vol. 3, (1653-1675), Bucureşti 1968, volum întocmit de Mihai Regleanu, Doina Duca, Constanţa Neculescu, Veronica Vasiliu, Cornelia Crivăţ, nr. 543, p. 132, (în continuare: CDM).

9. Ibidem, vol. 3, nr. 846, p. 192.

10. Catalogul Documentelor Moldoveneşti din Arhivele Istorice Centrale ale Statului, vol. 4 (1676-1700), volum întocmit de Mihai Regleanu, Doina Duca-Tinculesc Veronica Vasiliu, Constanţa Neculescu, Bucureşti, 1970, nr. 471, p. 121.

11. Flavius Solomon, Ascensiunea şi decăderea neamului: cazul familiei Mihuleţ (Mihulescu) // Arhiva Genealogică, an. III (VIII), 1996, nr. 3-4, Iaşi, p. 275.

12. DRH, vol. XXI, nr. 53, p. 58-59.

13. DRH, vol. XXI, nr. 53, p. 58-59.

14. DRH, vol.XXI, nr. 53, p. 58-59.

15. Aurel V. Sava, Doc. orh., nr. 115, p. 123. La 19 mai 1668 semnează „Mihul”; Aurel V. Sava, Documenre privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, nr. 85, p. 107, (în continuare: Aurel V. Sava, Doc. lăp.). La 24 aprilie scrie un document, în care semnează „Andrei Mihul”; nr. 93, p. 122, la 23 septembrie 1669 semnează „Mihul”.

16. Aurel V. Sava, Doc. orh., nr. 137, p. 137. vezi şi nr. 145, p. 145, document de la 20 mai 1679, şi nr. 146, p. 146, document de la 5 iunie 1679.

17. CDM, vol. 4, nr. 456, p. 118, nr. 458, p. 119, CDM, vol. 4, nr. 640, p. 156, nr. 669, p. 162, nr. 689, p. 166.

18. Ibidem, vol. 4, nr. 780, p. 184,

19. Ghibănescu Gheorghe, Surete şi izvoade, vol. 11, Iaşi, 1922, nr. XXXI, p. 57-58.

20. Ibidem, vol. 11, Iaşi, 1922, nr. XXV, p. 53-54. La 6 iunie 1681, Duca vodă întăreşte „slugii noastre”Andrei Mihuleţ părţile de moşii aflate „la răsări de Orheiu”, ce le are de la soacră-sa Gaftona, iar ea de la tatăl său, Nădăbaico, fost vornic. De fapt, soacra lui Andrei Mihuleţ este Axinia, fiica Gaftonei, căsătorită cu Mihalcea Durac, iar Andrei Mihuleţ era căsătorit cu Fentea, nepoata Gaftonei şi fiica Axiniei. Vezi şi L.T. Boga, Documente basarabene, vol. 18, Chişinău, 1936, nr. IV, p. 3, nr. V, p. 4-5; MEF, vol. VI, nr. 9, p. 59-61, nr. 41, p. 132-133, nr. 97, p. 238-241.

21. MEF, vol. VI, nr. 9, p. 59-61,

22. Ibidem.

23. Ibidem.

24. Ibidem.

25. Ibidem.

26. CDM, vol. 3, nr. 192, p. 62.

27. Ibidem, nr. 191, p. 62.

28. CDM, vol. 4, nr. 471, p. 121.

29. Ibidem, nr. 471, p. 121.

30. MEF, vol. VI, Chişinău, 1992, nr. 36, p. 118-119. Vezi şi Aurel V. Sava, Doc. orh., nr. 205, p. 204-205, un act din 16 ianuarire 1735, prin care Apostol Donici dă mărturie pentru hotarul moşiei Ceucani a lui Apostol Mihuleţ.

31. CDM, vol. 3, nr. 543, p. 132.

32. Ibidem, vol. 3, nr. 846, p. 192.

33. Ibidem, vol. 3, nr. 903, p. 203.

34. MEF, vol. VI, nr. 41, p. 132-133.

35. Ibidem, vol. VI, nr. 42, p. 134-135.

36. Aurel V. Sava, Doc. lăp., Bucureşti, nr. 109, p. 133. MEF, vol. VI, Chişinău, 1992, nr. 36, p. 118-119.

37. CDM, vol. 3, nr. 303, p. 92.

38. CDM, vol. 3, nr. 544, p. 133.

39. Ibidem, vol. 3, nr. 635, p. 152-153.

40. Ibidem, vol. 3, nr. 631, p. 148.

41. MEF, vol. VI, Chişinău, 1992, nr. 25, p. 93-94.

42. Aurel V. Sava, Doc. orh., nr. 139, p. 138; MEF, Chişinău, 1992, nr. 27, p. 101-103.

43. Aurel V. Sava, Doc. orh., nr. 146, p. 146.

44. DRH, vol. XXI, nr. 53, p. 58-59.

45. CDM, vol. 3, nr. 839, p. 190-191.

46. MEF, vol. VI, Chişinău, 1992, nr. 9, p. 59-61. Vezi şi L.T. Boga, Documente basarabene, vol.18, Chişinău 1936, nr. XI, p. 15-18.

47. CDM, vol. 4, nr. 458, p. 119.

48. L.T. Boga, Documente basarabene, vol. 18, Chişinău, 1936, nr. I, p. 1.

49. Ibidem, nr. II, p. 1-2.

50. Ibidem, nr. III, p. 2-3.

51. Ibidem, nr. IV, p. 3, nr. V, p. 4-5.

52. L.T. Boga, Documente basarabene, vol. 18, Chişinău, 1936, nr. VI, p. 5-6.

53. Ibidem.

54. Ibidem.

55. L.T. Boga, Documente basarabene, vol. 18, Chişinău, 1936, nr. VIII, p. 7-11.

56. L.T. Boga, Documente basarabene, vol. 20, Chişinău, 1938, nr. VI, p. 21-23.

57. L.T. Boga, Documente basarabene, vol. 18, Chişinău, 1936, nr. VII, p. 6-7.

58. Ibidem, nr. XX, p. 28.

59. Ibidem, nr. XXI, p. 29-30.

60. Ibidem, nr. XIII, p. 19-20.

61. Ibidem, nr. XV, p. 22.

62. MEF, vol.VI, Chişinău, 1992, nr. 43, p. 136-137.

63. L.T. Boga, Documente basarabene, vol. 18, Chişinău, 1936, nr. XVI, p. 22-23

64. Ibidem, nr. XVIII, p. 25-26.

65. Ibidem, nr. XVII, p. 24.

66. CDM, vol. 3, nr. 840, p. 191.

67. L.T. Boga, Documente basarabene, vol. 18, Chişinău, 1936, nr. VIII, p. 7-11.

68. CDM, vol. 4, nr. 464, p. 121, nr. 465, p. 121.

69. Vezi în MEF, vol. VI, Chişinău, 1992, nr. 41, p. 132-133, nr. 42, p. 134-135, două zapise de la 5 februarie şi 5 mai 1682; nr. 43, p. 136-137, nr. 46, p. 142-143, altele de la 17 decembrie 1683 şi 17 iulie 1684.

70. L.T. Boga, Documente basarabene, vol. 18, Chişinău, 1936, nr. XIX, p. 26-27.

71. Ioan Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, p. 263 18. Apostol căpitan”

72. L.T. Boga, Documente basarabene, vol. 18, Chişinău, 1936, nr. XX, p. 28.

73. Ibidem, nr. XXI, p. 29-30.

74. Ibidem, nr. XXII, p. 30-32.

75. Ibidem, nr. XXIII, p. 32-33.

76. Ibidem, nr. XXIV, p. 33-35.

77. Ibidem, nr. XXV, p. 35.

78. Ibidem, nr. XXVI, p. 36-38.

79. Ibidem, nr. XXVII, p. 38-40.

80. Ibidem, nr. XXXI, p. 47-48.

81. L.T. Boga, Documente basarabene, vol. 20, Chişinău, 1938, nr. XIII, p. 35-36.

82. Aurel V. Sava, Doc. orh., nr. 137, p. 137.

83. Aurel V. Sava, Doc. orh., nr. 143, p. 144.

84. MEF, vol.VI, Chişinău, 1992, nr. 97, p. 238-241; Aurel V. Sava, Doc. orh., nr. 150, p. 150. La 15 aprilie 1681, Andrei Mihuleţ mărturiseşte ca a împrumutat 100 de lei, pentru un an (după alte documente pentru opt luni), de la Loghin pârcălabul pentru care pune zălog părţile de moşie din Oniţcani. Îi mai dăruieşte şi o parte de Oniţcani ce o avea de la vărul său, Ţigoe, fiul Marulei; nr. 151, p. 151; Peste o lună, la 15 mai 1681, acelaşi Andrei Mihuleţ împrumută de la Loghin pârcălabul 60 oca de ceară ce valora 30 de lei, pe care urma să o restituie împreună cu suta de lei împrumutată anterior.

85. Flavius Solomon, Ascensiunea şi decăderea a neamului: cazul familiei Mihuleţ (Mihulescu) // Arhiva Genealogică, an. III (VIII), Iaşi, 1996, nr. 3-4, p. 275-282. Vezi documentul la Aurel V. Sava, Doc. orh., nr. 79, p. 84.

86. vezi şi MEF, vol. VI, Chişinău, 1992, nr. 41, p. 132-133, nr. 42, p. 134-135, nr. 453, p. 138-139, nr. 46, p. 142-143, nr. 57, p. 161, nr. 97, p. 238-241.

87. CDM, vol. 3, nr. 542, p. 132.

88. Aurel V. Sava, Doc. orh., nr. 195, p. 189.

89. Aurel V. Sava, Doc. orh., nr. 268, p. 294-295, un act din 3 martie 1782 se referă la împărţirea bătrânului Mihuliţescu din moşia Măgirenilor, care s-a împărţit în două: partea lui Apostol Mihuleţ şi partea surorii sale, Maria, căsătorită cu Vârlan Uşirelul.

90. CDM, vol. 5, nr. 327, p. 83, nr. 346, p. 89.

91. Flavius Solomon, op.cit., p. 275-282.

92. CDM, vol. 5, nr. 737, p. 197.

93. CDM, vol. 5, nr. 750, p. 198.

94. Sever Zotta, Despre neamul Cantemireştilor // „Ioan Neculce”, Iaşi, fasc. IX, 1931, p.3-5.

 

Autor: Dr. Sergiu BACALOV