ORGANIZAREA DEPORTĂRII ÎN MASĂ DIN 5-6 IULIE 1949

Share

Organizarea deportării în masă din 5 - 6 iulie 1949 a fost un proces de durată,  strict secret, în care au fost implicaţi reprezentanţii puterii sovietice unionale şi locale. La baza acestei pregătiri au stat măsuri de ordin ideologic, conspirativ, decizional, militar, tehnic, operativ etc.

Pregătirea decizionalăa deportării masive a fost cea mai îndelungată şi mai dificilă perioadă, demarând mult mai activ din primăvara anului 1949.  La 17 martie 1949, V. Ivanov, preşedintele Biroului pentru RSSM şi N. Koval’, într-o scrisoare, adresată lui Stalin „rugau CC al PC (b) din toată Uniunea să permită deportarea din republică a 39 091 de persoane: chiaburi, activişti ai partidelor profasciste, etc.”.  Motivarea demersului era următoarea „elementele chiabureşti-naţionaliste au format dintotdeauna bastionul regimurilor reacţionare româneşti pe teritoriul Basarabiei; ei au fost membri ai partidelor burghezo-naţionaliste care au existat în România; au fost promotorii politicii antisovietice la sate, agenţi fideli ai serviciilor de spionaj împotriva maselor revoluţionare. În perioada marelui război pentru apărarea patriei, elementele chiabureşti-naţionaliste au trecut deschis de partea duşmanilor puterii sovietice şi au constituit sprijinul regimului de ocupaţie. După eliberarea RSSM, elementele chiabureşti-naţionaliste au desfăşurat o activitate ostilă pe calea creării bandelor şi formaţiunilor ilegale de răsculaţi”.

Conducerea de la Moscova nu s-a lăsat greu convinsă şi la 6 aprilie 1949 a fost luată decizia strict secretă a Biroului Politic al CC al PC cu privire la „deportarea de pe teritoriul RSSM a culacilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor activi ai ocupaţiei fasciste, persoanelor care au colaborat cu organele de poliţie fasciste şi române, participanţilor partidelor şi organizaţiilor profasciste, albgardiştilor, membrilor sectelor ilegale, precum şi a familiilor tuturor celor sus-numiţi”. Au fost programate  pentru deportare 11 280 familii, ceea ce constituiau 40 850 persoane. Decizia prevedea deportarea acestor persoane pentru totdeauna în regiunile Kazahstanului de Sud, Dzhambulsk, Aktyubinsk, Altaj, Kurgan, Tyumen’, Tomsk. Se stabilea că deportarea avea să aibă loc în luna iunie 1949, sub controlul şi răspunderea Ministerului Securităţii de Stat (KGB). Procedura conform căreia se triau deportaţii, consideraţi „culaci, foşti moşieri, mari comercianţi şi familiile lor”, se făcea conform listelor vizate de Sovietul Miniştrilor din RSSM, iar celelalte persoane – conform deciziei Consfătuirii Speciale (Osoboe Soveshanie) a Ministerului Securităţii de Stat a URSS. Ministerul de Interne al URSS, în special Kruglov, era împuternicit să organizeze escortarea şi transportarea deportaţilor din RSSM, păzirea strictă a lor pe parcursul drumului, controlul administrativ al acestora în teritoriile noi, conform regimului stabilit prealabil, pentru a evita posibilităţile evadării, angajarea lor în gospodăriile agricole (colhozuri şi sovhozuri) şi la întreprinderi. În locurile unde se stabileau deportaţii urmau să se organizeze comenduiri speciale ale Ministerului de Interne al URSS (MVD).

Evidenţiem punctul 5 din această hotărâre care prevedea „să se permită deportaţilor a-şi lua lucrurile personale de valoare, cele cotidiene (îmbrăcăminte, veselă, inventarul de uz casnic, agricol) şi rezervă alimentară pentru întreaga familie până la 1 500 kg. Cealaltă avere, viile, livezile şi animalele să fie confiscate”. Averea confiscată urma să acopere deficitul statului, iar ceea ce mai rămânea trecea definitiv în fondul colhozului. Grâul, furajul şi culturile tehnice aveau să fie predate statului. Ministerul Finanţelor al URSS era împuternicit să aloce sume adăugătoare Ministerului de Interne pentru organizarea şi întreţinerea comenduirilor speciale. La fel, acest minister urma să stabilească şi să gestioneze bugetul pentru acoperirea cheltuielilor alimentare şi medicale necesare în timpul deportării. Conform estimărilor, s-au alocat câte 5 ruble 50 copeici pentru persoană, în vederea satisfacerii acestor necesităţi. La fel, erau prevăzute sume pentru transportarea deportaţilor de la calea ferată până la locurile de aşezări. Punctul 8 se referea la procedura de transportare a deportaţilor pe calea ferată, şi anume în vagoane prevăzute pentru oameni care să se deplaseze ca cele militare. Ministerul Comerţului era însărcinat să organizeze livrarea mâncării calde deportaţilor  prin ghişeurile de pe lângă calea ferată. Ministerul Ocrotirii Sănătăţii urma să asigure asistenţă medicală deportaţilor (un medic şi două asistente la fiecare vagon, echipaţi cu toate medicamentele şi trusele medicale). Faţă de invalizi şi bătrâni se preconiza organizarea caselor de bătrâni şi invalizi în regiunile unde se vor stabili deportaţii.

La prima vedere se creează o imagine a unei atitudini foarte grijulii faţă de cei care urmau să fie deportaţi, însă, de facto, aceste directive nu s-au respectat, oamenii fiind trataţi josnic. Mai mult decât atât, asupra lor se extindea decretul Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS din 26 noiembrie 1948 „Cu privire la responsabilitatea pentru evadare din locurile de surghiun obligatoriu şi permanent a persoanelor deportate în regiunile îndepărtate ale URSS în perioada războiului pentru apărarea Patriei”. În cazul evadării, deportatul se trimitea la ocnă pe o perioadă de 20 ani. Ceea ce îi deosebea pe românii de la est de Prut de alte popoarele deportate în anii războiului era calificativul „naţionalişti burghezo-români”, fapt ce complica şi mai mult situaţia lor.

Lupta cu chiaburii era o politică de stat promovată şi la Chişinău de comuniştii ortodocşi, astfel că, la 11 aprilie 1949  a fost primită o nouă hotărâre a Consiliului de Miniştri a RSSM „cu privire la deficienţele perceperii impozitelor, plăţilor de asigurări şi cotelor obligatorii de colectare în folosul statului de la gospodăriile de culaci”.Documentul stipula că o parte a persoanelor responsabile din structurile executive şi financiare din raioanele de Nord ale republicii au subevaluat importanţa  politică a acestei probleme. Conform statisticii,  „situaţia la 1 aprilie 1949 era catastrofală, deoarece rămăseseră neachitate sume mari  încă din 1948: deficitul pe impozite – 1001,9 mii ruble, asigurare obligatorie – 86 mii ruble, cotele obligatorii de colectare – 2120 tone grâu”.Aceste cifre demonstrează o dată în plus politica de stoarcere definitivă a tuturor resurselor din satele basarabene, în pofida secetei, foametei şi a greutăţilor de după război cu care se confrunta RSSM. S-a făcut chiar şi un top al raioanelor care erau în deficit: Vulcăneşti, Căuşeni, Taraclia, Lipcani, Cărpineni.Pentru conducerea sovietică era o crimă enormă că 290 familii de aşa-zişi culaci nu livraseră grâu statului. Această situaţieera explicată prin faptulcă „persoanele responsabile nu luptă cu sabotajul culacilor, nu aplică pedepsele prevăzute de lege faţă de aceste măsuri de neîndeplinire a obligaţiilor faţă de stat”. Deci, în timp ce localnicii erau abuzaţi şi maltrataţi, fiind impuşi prin diferite metode să achite toate impozitele, bolşevicii credeau că sunt toleranţi şi nu fac destule presiuni asupra ţăranului. Reieşind din această situaţie, Consiliul de Miniştri al RSSM a decis să însărcineze conducerea comitetelor executive raionale şi orăşeneşti să discute problema  deficienţei perceperii impozitelor, plăţilor de asigurări şi cotelor obligatorii de colectare în folosul statului de la gospodăriile de „culaci” şi să propună măsuri pentru acoperirea totală a restanţelor până la 1 mai 1949. Se stabilea ca până la 20 aprilie 1949 să se treacă la executarea pedepselor faţă de culacii restanţieri, conform deciziilor judecătoreşti şi să se transmită procuraturii dosarele celor care nu doresc să-şi îndeplinească obligaţiile, cu scopul de a fi traşi la răspundere penală. În aceeaşi ordine de idei, se stipula ca până la 25 aprilie 1949 să se facă percheziţia fiecărei gospodării de culaci restanţieri în vederea verificării averii şi veniturilor şi a ascunderii acestora faţă de stat. Familiile culacilor restanţieri erau obligate să predea colhozului toate animalele mari cornute şi caii. Ministerul Finanţelor era obligat să ţină la evidenţă achitarea acestor restanţe şi să prezinte un raport financiar la 5 mai 1949 despre situaţia la zi. Procurorul RSSM, Colesnic, urma să dea ordine procurorilor raionali şi orăşeneşti despre studierea cazurilor ce ţin de restanţele culacilor. Prevederile acestei hotărâri aveau un caracter vădit antiţărănesc, dorind îngenuncherea şi ruinarea gospodăriilor.

Către 10 mai a fost transmisă darea de seamă referitoare la pregătirea operaţiei de deportare din RSSM din partea MGB a RSSM către superiorul de la Moscova, A. S. Blinov. Documentul prevedea că pentru realizarea operaţiei de deportare va fi nevoie de 3 389 persoane din corpul operativ, 9 050 soldaţi MGB-MVD, 22 560 activişti de partid, 3 071 autocamioane, 1 736 vagoane pentru cale ferată.

Se stabilea componenţa grupului care va deporta familiile respective. Astfel, o grupă operativă urma să fie formată din 7 persoane, după cum urmează: o persoană din corpul operativ, 2 soldaţi, 4 persoane activişti de partid. De exemplu, pentru deportarea celor 500 familii din Chişinău se preconiza crearea a 250 grupuri operative, fiecărei grupe revenindu-i arestarea şi escortarea la gară a două familii. În total, pentru Chişinău se estima că e nevoie de 250 persoane din corpul operativ, 500 soldaţi, 1000 activişti de partid. Pentru deportarea altor 10 781 familii din restul oraşelor şi raioanelor se preconiza crearea a 2 696 grupe operative, fiecărei revenindu-i câte 4 familii. Componenţa grupei operative pentru raioane era de 12 persoane (una din corpul operativ, trei soldaţi, opt activişti de partid). Per total, 2 695 persoane din  corpul operativ, 8 085 soldaţi, 21 560 activişti. În acelaşi timp, se programa crearea a 28 puncte (staţii) de încărcare şi 28 comenduiri în care să fie antrenaţi câte un comendant, doi adjuncţi, un anchetator, un traducător şi 4 lucrători operativi. Per total, 252 persoane. Urma ca deportaţii să fie încărcaţi în vagoane a câte 24 persoane (7-8 familii) şi, conform deciziei sovietice, să li se permită să-şi ia câte 1,5 tone bagaj pentru fiecare familie.Această decizie nu s-a respectat şi chiar sună ironic, deoarece se cunoaşte că în vagoane au fost încărcate foarte multe familii, iar bagajul total al lor nu se ridica la cifra programată pentru o singură familie.

În ceea ce priveşte personalul necesar pentru paza şi asigurarea procesului de deportare, în document se specifică că deoarece MGB a RSSM nu dispune de apărători populari înarmaţi, cantitatea insuficientă  a forţei armate – 8 350 soldaţi – trebuie dislocată din  structurile MGB a URSS. Autorii documentului, Ministrul securităţii de stat a RSSM, I. Mordoveţ, şi împuternicitul MGB a URSS, I. Ermolin, cereau rezolvarea urgentă a acestor necesităţi şi încadrarea procurorului în procesul de cercetare şi întărire a dosarelor care se vor trimite la Consfătuirea (Adunarea) Specială. Cei doi oficiali propun ca numele conspirativ al acestei operaţii să fie „Vest”. După ce la 14 mai 1949, Ermolin trimite cererea strict secretă către ministrul Securităţii URSS, A. S. Blinov, în legătură cu utilarea şi formarea eşaloanelor, către 7 iunie 1949 deja era clar efectivul de vagoane necesar deportării - 1 800 vagoane care vor forma 30 eşaloane. La 15 iunie 1949 au fost specificate punctele de dislocare a forţelor militare şi operative adăugătoare. Practic, în cele mai mari localităţi erau stabilite efective militare (cifra maximă de 3 500 persoane în Chişinău,  cifra minimă de 500 persoane în Mogiljov-Podol’sk, în rest – circa câte 1 000 militari în oraşele Tiraspol, Bolgrad, Ungheni, Bălţi, Floreşti). Au fost programate şi forţe operative adăugătoare – în fiecare dintre oraşele menţionate între 200 şi 600 persoane.  Iar numărul automaşinilor care urmau să fie aduse în aceste localităţi  era cuprins între 200 şi 703. Se cerea respectarea confidenţialităţii şi eficacitatea amplasării acestor efective în teritoriu.

Fiecare eşalon avea următoarele cadre: un şef de eşalon (ofiţer din MVD al URSS), doi adjuncţi - unul pe sectorul gospodăresc şi altul în domeniul operativ, un medic şi două asistente medicale. Pe lângă aceştia, fiecare eşalon avea un convoi de 30 soldaţi.

Au mai fost organizate 26 grupuri operative ale MVD al RSSM  care să se ocupe de primirea şi paza deportaţilor aduşi la staţiile de îmbarcare în trenuri, de facerea listelor celor deportaţi, de menţinerea ordinii şi de informarea centrului cu privire la desfăşurarea operaţiei.

La staţiile de ieşire din RSSM  – Razdel’naya, Slobodca, Mogiljov-Podol’sk – au fost create grupuri operative care aveau scopul să verifice şi să ţină sub control situaţia din eşaloane, să verifice situaţia din vagoane, să asigure ajutorul necesar, înlăturând deficienţele şi problemele apărute, să ia măsurile operative de evitare a tentativelor de fugă.

Pentru fiecare eşalon s-a pregătit cantitatea necesară de inventar gospodăresc, medicamente, rechizite de cancelarie, bani. S-au creat legături telefonice cu toate staţiile, s-a făcut harta specială pentru desfăşurarea operaţiei.

Componenţa staffului care urma să se ocupe de deportare s-a stabilit în perioada 23 – 24 iunie. Din conducere făceau parte general-maiorul Josif Lavrent’ev Mordoveţ – ministrul Securităţii RSSM, general-maiorul Ivan Il’ich Ermolin– împuternicitul MGB a URSS, colonelul Alexandr Alexeevici Kolotuşkin - adjunctul ministrului Securităţii RSSM pe cadre. Tot aici erau specificate componenţele grupelor informativă, operativă, de evidenţă, de transmisiune, conducerea grupurilor operative de serviciu, staful maşiniştilor. Per total erau 30 persoane, absolut toate din structurile MGB a RSSM. Din Moscova în RSSM au venit 32 medici şi 64 asistente medicale, care au fost cazaţi, asigurându-le hrana şi toate condiţiile necesare în aşa fel, încât să se ţină în secret scopul venirii lor. Staful de conducere al operaţiei Iug şi-a început activitatea la 24 iunie 1949. Pilonul pe care s-a bazat staful în realizarea planului de activitate au fost, desigur, activiştii de partid din structurile NKGB. Majoritatea absolută a lor era de origine rusă şi aveau o experienţă în cadrul partidului începând din anii ’20 (anexa  nr. 36).  

 

Perfectarea şi analiza dosarelor deportaților

  

Pentru a centraliza activităţile prevăzute pentru procesul de deportare, deja la 10 mai a fost transmisă corespondenţa referitoare la pregătirea operaţiei de deportare din RSSM. Documentul strict secret era adresat din partea MGB a RSSM către superiorul de la Moscova, A. S. Blinov. Pe lângă alte prevederi, în el se constata că „până la 9 mai 1949 au fost stabilite 13 972 familii din contingentul special care urmează a fi deportat, din care: culaci – 8 122 familii; mari comercianţi – 974 familii; foşti moşieri – 44 familii; complici ai ocupaţiei germano-române – 2 752 familii; colaboratori cu organele de poliţie fasciste şi române - 727 familii; participanţi în partidele şi organizaţiile profasciste - 960 familii; albgardişti - 48 familii; membrii sectelor ilegale – 345 familii”. În total erau vizate 4 832 familii. Se conchidea că până la 9 mai au fost perfectate 10 424 dosare referitoare la familiile deportaţilor, în total 34 081 persoane.

La 16 mai, 1949, a fost elaborată instrucţiunea strict secretă cu privire la regulamentul de perfectare a dosarelor celor deportaţi de pe teritoriul RSSM. Ea conţinea şi modul în care urma să fie diferenţiate familiile culacilor, foştilor moşieri şi ale marilor comercianţi, în raport cu celelalte categorii deportate. În cazul familiilor de culaci, foşti moşieri şi mari comercianţi, deportările urmau să se desfăşoare conform listelor vizate de Consiliul de Miniştri al URSS. Acestea trebuiau să fie semnate şi parafate cu ştampila Consiliului de Miniştri.În baza acestor liste, MGB al RSSM urma să întocmească extrase pentru fiecare familie deportată.  Secţiile raionale şi orăşeneşti ale MGB întocmeau dosarele pentru deportarea fiecărei familii. Se cerea o atenţie maximă şi o conformare strictă cu regulamentul, în procesul adunării materialelor.  În cazul pericolului de încălcare a regulilor acestei conspiraţii, certificatele organelor administraţiei locale trebuiau înlocuite cu cele eliberate de organele locale ale MGB. Certificatele  urmau să fie întocmite în baza datelor indubitabile provenite din informaţiile agenţilor, coroborate cu cărţile de imobil, listele contribuabililor etc. Dosarele completate de organele locale ale MGB erau puse la dispoziţia MGB republican pentru cercetarea şi luarea deciziilor pertinente deportării familiei respective. Decizia trebuia vizată de ministrul Securităţii. Se suspenda deportarea familiilor a căror membri au merite deosebite (participarea la războiul „pentru apărarea patriei” etc.). Deportarea familiilor culacilor, foştilor moşieri şi a marilor comercianţi se făcea după o instrucţiune specială. Se completa foaia de interogatoriu a capului familiei şi două exemplare de certificat pentru întreaga familie. Un exemplar trebuia să fie predat şefului convoiului în punctul de încărcare, al doilea, împreună cu foaia de interogatoriu şi recipisa şefului de convoi, se anexa la dosarul despre deportare. Completarea foii de interogatoriu urma să aibă loc cu coroborarea şi verificarea datelor din documentele celui deportat (paşaport, certificat etc.). Toate listele respective trebuiau să fie date pentru păstrare în secţia „A” a MGB a republicii. Nu se admitea nici o corectare sau intervenţie în listele vizate de Consiliul de Miniştri. Dosarele agenţilor din cadrul MGB a RSSM despre familiile deportate trebuiau trimise organelor locale ale MGB în aşezările unde s-a stabilit familia dată după deportare. Directivele şi instrucţiunile respective au fost urmate cu mare atenţie şi, analizând dosarele deportaţilor, ne-am convins pe de o parte de minuţiozitatea respectării lor (se respecta ierarhia şi birocraţia impusă pentru alcătuirea dosarului), iar pe de alta, de lipsa multor detalii în alcătuirea documentelor sau chiar scrierea greşită a numelor, anilor de naştere, localităţilor, gradelor de rudenie etc. (dovadă atât a grabei cu care erau completate, cât şi a agramatismului celor care o făceau).

La 17 mai 1949 a fost luată decizia conform căreia secţiile orăşeneşti şi raionale ale MGB erau însărcinate cu pregătirea fişelor de evidenţă în care să se indice sectorul, satul şi numărul de familii programat pentru deportare. Era promovată ideea de a pregăti cu 56 la sută mai multe dosare decât este necesar, pentru a avea rezerva de deportare a altor familii, în caz de necesitate. Numărul „culacilor, moşierilor şi marilor comercianţi” prevala faţă de restul contingentului pentru deportare, constituind 71 la sută din numărul total prevăzut pentru deportare. De exemplu, pentru oraşul Chişinău, era pusă sarcina de a deporta 500 familii, dintre care 350 a culacilor, moşierilor şi marilor comercianţi. Însă, pentru a se asigura, urmau să se perfecteze dosarele a 700 familii, dintre care a  450 familii de culaci, moşieri şi mari comercianţi. Şi pentru restul raioanelor, se programa un număr mai mare, în vederea asigurării planului stabilit de autorităţi. Această directivă venită din partea şefului grupului operativ al MGB a RSSM, Iakovlev, a fost urmată la 18 mai 1949 de o telegramă poştală a MGB a RSSM cu privire la grăbirea perfectării dosarelor pentru contingentul special. Strict confidenţială, semnată de ministrul Securităţii de stat al RSSM, Mordoveţ, şi împuternicitul MGB al URSS, Ermolin, telegrama se adresa şefilor organelor locale ale securităţii şi conţinea cererea de a grăbi perfectarea dosarelor, proces ce urma să se finiseze la 22-23 mai. Se indica să se completeze toate actele, fără devieri de la instrucţiunile existente. În cazul noilor dosare ale culacilor, moşierilor şi comercianţilor, acestea urmează să fie transmise direct Ministerului Securităţii republican, fără a fi vizate de organele locale.

Câteva zile mai târziu, la 21 mai, prin directiva strict secretă a MVD a RSSM cu privire la termenele perfectării informaţiilor relative la contingentul special, se cerea organelor locale ale MVD prezentarea datelor referitoare la culaci, moşieri şi comercianţi nu mai târziu de 1 iunie, şi nu, cum fusese stabilit anterior, la 25 iunie. Dosarele urmau a fi transmise prin curieri speciali şi personal ministrului de Interne al RSSM, Tutuşkin.

Către 16 iunie a fost primită directiva CC al PC din RSS Moldovenească, strict secretă, despre cercetarea listelor elementelor antisovietice, adresată personal primilor secretari de partid din teritoriu, prin care se cerea verificarea listelor culacilor, marilor comercianţi şi a foştilor moşieri după care aceste liste să fie semnate personal de secretarii respectivi, în trei exemplare şi să fie transmise prin curier în Chişinău, pentru a fi vizate de Consiliul de Miniştri. Această activitate trebuia să fie ţinută în secret şi doar secretarii şi preşedinţii executivelor raionale erau împuterniciţi să cunoască detaliile. La acest document se anexau foile cu semnăturile celor care au primit acest ordin, a secretarilor şi preşedinţilor executivelor din Ciadâr-Lunga, Taraclia, Vulcăneşti, Cahul şi Baimaclia etc.).

La 21 iunie 1949 se anunţa că din cele 9 853 familii de culaci  asupra cărora s-au perfectat dosare pentru deportare, 562 familii fac parte din colhoz. Din 6 760 familii a celorlalte categorii, din colhozuri fac parte 1 216 familii. Din toate cele 16 613 dosare a familiilor contingentului special, din colhozuri făceau parte 1 778 familii, adică 10,7%.

Începând cu luna mai 1949, organele locale KGB-iste au început deschiderea dosarelor cu privire la capii de familii care urmau să fie deportate. Dosarul respectiv era numerotat şi completat de serviciile respective. În cazul în care capul de familie şi familia propriu-zisă erau pentru prima dată luaţi la evidenţa organelor NKVD şi KGB, dosarele conţin documente datate cel mai devreme cu sfârşitul lunii aprilie 1949. Iar dacă familia căzută sub incidenţa deportării era anterior supravegheată şi cercetată de organele bolşevice, dosarele cu privire la deportarea acestora se completau cu încă câteva file referitoare la activitatea precedentă şi la istoria personală a capului de familie care de cele mai dese ori era cauza acestui început de dosar.

Astfel, în dosarele respective erau ataşate materialele cu denunţurile adunate începând cu anii 1944-1946,  certificatele de stabilire a situaţiei social-economice a familiei, certificate cu privire la componenţa familiei etc. Denunţurile ocupau un loc foarte important în lista motivelor pentru deschiderea dosarului. De obicei, ele erau semnate de agenţi, aceştia fiind „sursa”  cu o denumire conspirativă. De exemplu, un denunţ din data de 21.VIII.1946, al agentului „Cureatnikov”, primit de către Mihalev din satul Taraclia, raionul Taraclia, RSSM, la adresa locuitoarei din localitate, Maria Vasile Iurovscaia, accentua că „aceasta permanent este nemulţumită de puterea sovietică, spunând: „În timpul românilor trăiam ca o cucoană, liber, iar acum, Puterea Sovietică a impus impozite la toate, aceştia nu sunt oameni, ci dobitoace, nişte antihrişti. Au venit aceşti oameni fără de Dumnezeu şi nu-l cred pe om că nu are nimic, îl cheamă noaptea, nu le ajunge ziua, şi dă-le, dă-le, de parcă ar fi nişte calici. Ei în timpul românilor au fost nişte calici. Oricum, eu simt că ei nu vor stăpâni aici mult timp, vor veni românii sau englezii, iar aceştia ştiu doar una: să ia de la fiecare”. De cele mai multe ori, agenţii făceau referire şi la alte persoane din sat care ar putea confirma informaţiile lor, ca în acest caz:  „Terzi Nadejda ştie că ea are pâine ascunsă într-o cameră mică şi poate confirma aceasta”. La acest denunţ, se mai alătura încă unul, făcut cu 2 ani mai târziu, de către agentul „Belova” şi primit de către Kot la 21.VII.1948. Denunţul se axează pe o întâmplare din ziua anterioară şi anume: „De câteva ori am fost în vizită la Iurovscaia Maria Vasilievna, care îşi exprimă deschis nemulţumirea sa faţă de puterea sovietică. Iar pe data de 20.VII.1948, în prezenţa cetăţenei Veliceva Fedora Ivanovna, ea a repetat şi a confirmat cuvintele sale: „odată cu venirea puterii sovietice s-a destrămat toată gospodăria lor; ce fel de stat este acesta care se ruinează şi face doar distrugeri?”, că aceştia nu sunt oameni, ci nişte antihrişti, dobitoace. Oare chiar vom fi nevoiţi să trăim aşa tot timpul? Atunci ar fi mai bine să murim, căci aceasta nu e viaţă, ci înrobire. Ce fel de ordine este aceasta când omul nu are dreptul să fie stăpân pe averea proprie? Eu am întrebat-o: ce se întâmplă, cine te obijduieşte? Iar ea a zis „acum au devenit şefi cei care în timpul românilor erau ciobani la oi. Acestea sunt legile din Rusia. Oare chiar nimic nu se va întâmpla, eu tot aştept o schimbare, poate va da Dumnezeu şi se va îmbunătăţi situaţia noastră, altfel, pierim de tot”. Apoi a început să-şi exprime nemulţumirea maică-sa care a întrebat de ce atâta grabă cu strângerea roadei?  Eu am răspuns că din cauza timpului ploios, iar ea a spus: „nu, probabil le miroase a ceva neplăcut”. Ce anume, am întrebat eu. „Eu am auzit de la Karamalah care lucrează în colhozul Bisericuţei, care mi-a spus că America nu este de acord cu propunerea preşedintelui puterii sovietice la şedinţa care a avut loc şi că vrea să declare război ruşilor. Dacă-ar fi cât mai curând aceasta!” Dar ce părere are Ivan, am întrebat eu. „La fel, aşteaptă cu nerăbdare războiul, pentru că şi pe el, sărmanul, l-au chinuit, scriindu-i mai mult pământ decât avea, căci vor să ne distrugă definitiv. Ce fel de legi sunt acestea, aşa fac doar bandiţii?! Se adună noaptea, se sfătuiesc pe cine să mai aresteze, să mai pedepsească sau să alunge de acasă. Şi cine face toate acestea? Cine ţine aceste adunări în sovietul sătesc? Oare aceştia sunt oameni cinstiţi? Acolo merg numai bandiţii”. Iar eu i-am, răspuns: Bunico, la aceste adunări se vorbeşte despre livrările de cereale, despre pământ, despre campania de strângere a roadei, iar alte întrebări despre care spui mata nu se pun în discuţie. Maria Iurovscaia şi-a expus nemulţumirea sa şi lui Karamalah V. V. (apartamentul 9). El singur a venit la mine în birou pe data de 19.VII.1948, când era de serviciu, şi mi-a spus că ea i-a spus lui aproape aceleaşi lucruri ca şi mie”.

De aici se desprind câteva concluzii: în primul rând, agenţii informatori erau persoane care aveau o credibilitate în rândul populaţiei, deseori, femei, cu care se putea de întreţinut o discuţie. Din adresarea prezentă în denunţ, cu referire la mama celei vizate, şi anume „Bunică”, conchidem că era vorba de o relaţie apropiată dintre cele două părţi în dialog, poate chiar o legătură de rudenie. Aceasta ne confirmă şi faptul că agentul a întrebat despre părerea lui Ion, ceea ce arată că îl cunoaşte şi pe acest membru al familiei. În denunţ se face referire şi la o terţă persoană, Karamalah, care, după părerea noastră are un statut dublu, inechivoc. Pe de o parte, se arată că acesta a discutat cu familia Iurovschii şi şi-a împărtăşit gândurile cu privire la probabilitatea unui război sovieto-american, iar pe de altă parte, a pârât ceea ce vorbise cu dânsele, arătându-le antisovietice. S-ar putea ca acest Karamalah să fi avut rolul de a provoca asemenea discuţii, insuflând idei de felul celor mai sus prezentate.

Cert este că familia unei rude a acestui Karamalah, a cărei nume este scris diferit – Caramalac - a fost, de asemenea deportată. Dosarul despre deportarea familiei trădătorului condamnat Caramalac Ivan Ul’yanovici. Capul familiei Caramalac Ioana Vasilievna, arată că Caramalac Ivan Ul’yanovici, învinuit de trădarea patriei, a fost pedepsit prin privaţiune de libertate într-un lagăr de munci silnice pe un termen de 8 ani. Termenul de pedeapsă a început a fi considerat din 17 septembrie 1944. Decizia aparţinea Consfătuirii Speciale de pe lângă Comisariatul Norodnic al Afacerilor Interne (NKVD) a URSS din 17 noiembrie 1945 (deci, după mai mult de un an de la arestarea şi pedepsirea sus-numitului s-a făcut aşa-zisa judecată). Din această cauză, cu ajutorul aceluiaşi agent „Belova” şi a lui „Peghinev”, serviciile NKVD au deschis dosar pentru deportarea familiei sale, soţia şi încă 5 suflete (fiul cu nora, fiica adoptivă şi cei doi nepoţi, de 12 şi 2 ani).

Denunţurile aveau valoare şi dacă erau făcute în ajunul deportării, chiar aveau putere mai mare pentru că serveau ca dovadă în plus la informaţiile culese anterior. Este şi cazul familiei Jomir din Călăraşi, care a fost „ajutată” de sursa „Nagornov”,  aceasta depunând informaţii la datele de 2 octombrie1948, şi 22-23 aprilie 1949. Denunţurile au fost interceptate de Gulenok. Ele confirmau datele strânse ca urmare a interogărilor care s-au făcut cu doi ani înainte, în 1946. Atunci au fost interogaţi câţiva săteni care o cunoşteau pe Olimpiada Jomir - Constantin Jumir, Eduochia Bruma, Eugenia Leahu. Aceştia erau în relaţii personale rele cu Olimpiada Jomir şi au depus mărturii în favoarea demonstrării atitudinii ei antisovietice (prin faptul că soţul ei a fost arestat în 1941 şi ea continua să fie nemulţumită de noul regim, colaborând cu jandarmeria română în depistarea şi pedepsirea activiştilor sovietici care i-au distrus soţul). Observăm că în acest dosar avem o îmbinare dintre informaţia obţinută de la locuitori în urma interogărilor, şi denunţurile agenţilor secreţi. Aceste două surse erau mai mult decât suficiente pentru a porni procedura de deportare a acestei familii.

Alte dosare conţineau decizii ale Tribunalelor Militare ale Trupelor NKVD fie din Chişinău, fie din Odesa sau alte oraşe mai îndepărtate, datate cu câţiva ani mai devreme de deportarea care se organiza. În acest context, este relevant cazul familiei Gorgos, din satul Susleni, raionul Orhei, care era pasibilă de deportare deoarece capul familiei, Kiril Trofim Gorgos, făcându-se vinovat în faţa puterii sovietice de trădare de patrie, a fost supus deportării la munca silnică pe un termen de 15 ani, cu limitarea drepturilor, în conformitate cu punctele a, b, v, g ale art. 39 a CP al RSSU, pe termen de 5 ani. Aceasta s-a întâmplat în 1944, conform deciziei Tribunalului Militar NKVD din Chişinău şi acum venea rândul restului familiei să fie pedepsită. În 1947 familia Gorgos (mama cu 5 copiii) a fost confirmată ca fiind o familie de culaci deoarece a avut teasc de ulei şi o maşină de treierat cu motor. Chiar dacă un an mai târziu, Ioanei Gorgos i s-a oferit medalia pentru maternitate de gradul II, pentru că a născut 5 copii, toţi au fost incluşi în listele pentru deportare.

Familia lui Feodor Dumitru Şcreaba, originar şi locuitor al satului Boghenii Noi, raionul Corneşti, a fost pasibilă de deportare deoarece proprietatea pe care o deţineau era pentru sovietici inadmisibil de mare. De facto, era firesc pentru o gospodărie să ţină diferite animale, să aibă păşune, pământ arabil, viţă-de-vie. Dar, în concepţia bolşevică, asemenea ţărani erau consideraţi chiaburi. Astfel că, prin decizia Comitetului Executiv al Sovietului Raional Corneşti al Deputaţilor Muncitorilor din 7 august 1948, gospodăria familiei Screaba era declarată ca făcând parte din grupa gospodăriilor impozitate adăugător. În ajunul deportării, în luna mai, un consătean a depus anonim o denunţare la adresa acestei familii, ceea ce demonstrează încă o dată că se adunau pe toate căile informaţie compromiţătoare la adresa celor indezirabili.

Şi familia lui Nicolae Grigore Spânu (cu doi copii mici), din satul Mihăileni, raionul Râşcani,  a fost pasibilă de deportare ca urmare a faptului că tatăl său, Spânu Grigorij Ivanovici, fusese arestat şi condamnat la 10 ani din cauza activităţii antisovietice. Denunţurile preluate de la două surse - „Pjatkovskij” şi „Jaşan” - aduc argumente în plus pentru ca familia Spânu să fie trimisă în locurile îndepărtate ale Uniunii Sovietice pentru stabilire specială.

Aceeaşi sentinţă s-a adus şi familiei colaboratorului ocupaţiei germano-române, arestatului Boţan Ilie Dmitrievici, originarul satului Peresecino, raionul Criuleni, RSSM, moldovean, fără apartenenţă politică. La 26 februarie 1947, Tribunalul Militar din districtul Odesa l-a condamnat conform art. 54-15 pe un termen de 10 ani la muncă de corecţie în lagăr şi la 5 ani de suspendare a drepturilor cetăţeneşti. Întreaga familie Boţan a fost deportată, alături de alte zeci de mii, averea confiscându-i-se.

Conchidem că dosarele personale ale familiilor ce urmau să fie deportate erau formate din diversă informaţie cu privire la capul familiei, activitatea şi starea socio-economică a familiei din perioada anterioară regimului bolşevic, atât până la 1940, cât şi în perioada 1941-1944. Denunţurile care se făceau la adresa familiilor aparţineau fie răuvoitorilor, fie unor oameni aflaţi în serviciul sovieticilor. De asemenea, regimul lăsa mână liberă pentru răzbunări personale. Din acest motiv, de foarte multe ori, se pornea procedura de deportare a întregii familii.

Din dosare este clar că s-a făcut totul cu un mare grad de subiectivism. S-a  materializat politica de distrugere a tot ce era înrădăcinat în Basarabia, a resurselor umane care serveau ca fond uman care ar putea valorifica patrimoniul şi ar putea construi viitorul naţional.

Sovietele săteşti şi raionale emiteau şi întăreau certificate cu privire la starea materială a familiilor până la instaurarea puterii sovietice, în perioada administraţiei române şi în momentul întocmirii certificatului – erau nişte certificate bazate pe datele existente în arhivele sovietelor săteşti, pe baza mărturiilor, interogărilor altor săteni şi a informaţiilor agenţilor sovietici.   În acest context, este de remarcat că de foarte multe ori se prezentau date contradictorii sau învechite cu privire la suprafeţele de teren pe care le posedau aceste familii. Şi în majoritatea cazurilor, nu se lua în consideraţie faptul că familiile numeroase din Basarabia, care aveau câte 4-5 copii minimum, trăiau doar de pe urma roadelor pământului pe care-l deţineau, a animalelor întreţinute etc. Aproape fiecare familie avea casă şi acest fapt era prezentat ca o mare infracţiune faţă de regimul sovietic. Se încerca să se prezinte că aceste familii care aveau câteva hectare de pământ foloseau munca năimită. De facto, situaţia era de altă natură: sătenii dintotdeauna se ajutau reciproc (vecinii şi rudele) la arat, prăşit, strânsul roadei şi alte lucrări agricole. Erau şi dintre acei care munceau cu ziua, zilieri, dar aceştia întotdeauna au fost remuneraţi pentru prestaţiile lor. Era o procedură firească, tradiţională şi compatibilă cu întreaga evoluţie a societăţii româneşti din perioada interbelică. Pentru societatea socialistă, însă, aceste relaţii dintre săteni se încadrau la categoria de „ţărani chiaburi” şi erau supuse violentărilor. Paralel cu aceasta, se mai completau anchete în care se specifica categoria din care face parte capul de familie, astfel, se alegea dintre: culac, agent de jandarmerie, infractor politic etc. În cazul în care era vorba despre capul de familie din categoria culac, ancheta cuprindea pe lângă identificarea persoanei, informaţii de genul naţionalitatea, originea socială. În mod obligatoriu se specifica: „provine din chiaburi”, arătându-se proprietatea din perioada precedentă şi actuală. Pe sovietici îi mai interesa dacă familia a făcut sau face parte din colhoz, când au fost excluşi din colhoz şi din care cauză. Urma să se indice locul de muncă şi specialitatea, de cele mai multe ori aceasta fiind gospodăria proprie. În mod obligatoriu, era reflectată starea materială până la instaurarea puterii sovietice în Moldova, averea în prezent şi, desigur, familia era etichetată ca familie de „culaci”. Se mai specifica dacă cineva din familie are sau nu antecedente penale. Un rol important avea dacă capul familiei are apartenenţă la fostele partidele „naţional-burgheze” şi ce activitate a desfăşurat  în timpul „ocupaţiei germano-române” pe teritoriul Moldovei. Un punct aparte se referea la faptul dacă cineva din familie a efectuat serviciul militar în Armata Sovietică şi de partizani, dacă cineva are merite guvernamentale. Ultimele puncte se refereau la identificarea celorlalţi membri ai familiei. Anchetele de acest gen erau completate fie de adjunctul şefului Secţiei 1 a Departamentului „0” a MSS a RSSM, fie de Şefii Secţiilor Raionale ale MGB, pe care-şi puneau semnătura prin sintagma „De acord” şi şeful Secţiilor raionale ale MGB.

Şeful sectorului „A” al Ministerului Securităţii de Stat a RSSM, locotenent-colonel, Vasiliev în a doua jumătate a lunii iunie 1949, a emis extrasele din lista familiilor de chiaburi din raioanele RSSM, pasibili de deportare de pe teritoriul RSSM în regiunile îndepărtate ale Uniunii Sovietice pentru stabilire, în baza hotărârii Sovietului de Miniştri al RSSM din 28 mai 1949, nr. 509ss. Aceste extrase rar când lipsesc din dosarele deportaţilor, fiind deosebit de importante pentru maşinăria sovietică de represalii.

În această campanie de pregătire a deportării masive, s-au analizat dosarele familiilor propuse spre deportare, făcându-se o statistică referitoare la numărul familiilor a căror membri au satisfăcut în trecut sau la momentul respectiv serviciul militar în Armata Roşie sau au merite deosebite în faţa patriei sovietice. Dosarele conţin aceste certificate emise de organele locale ale comisariatelor militare raionale. Practic, puţine familii puteau beneficia de această împrejurare atenuantă: din cele 18 151 dosare perfectate, 3 324 familii aveau membri care au satisfăcut sau satisfăceau la momentul respectiv serviciul militar în armata roşie. Membri care deţineau diferite medalii guvernamentale, decoraţii pentru luptă sau muncă, decoraţii pentru maternitate aveau doar 1 739 familii. Dar nu tot timpul s-a ţinut cont de această prevedere, exemplu fiind şi cazul Ioanei Gorgos, mamă a 5 copii, care fiind decorată cu medalia pentru maternitate de gradul II, a fost, totuşi, deportată împreună cu ei.  Din numărul total, 443 familii aveau membri care au căzut pe câmpul de luptă în cel de-al doilea război mondial; 190 familii aveau membri care au rămas invalizi în urma războiului; 968 familii aveau membri care au satisfăcut serviciul militar fără a fi decoraţi; 2 044 familii au intrat în colhozuri. Se mai prezenta şi situaţia că din numărul total,  4420 familii aveau membri care au fost judecaţi anterior şi 3 856 familii ai căror membri  nu au fost judecaţi anterior. Astfel, au existat unele categorii social-politice care au fost scutite de deportare, în virtutea meritelor faţă de noua putere. Dar oricum, listele iniţiale care prevedeau un număr stabilit de persoane care urmează că fie deportate, erau completate cu alte „jertfe”, ca să fie tabloul complet şi în concordanţă cu legile bolşevice.

Etapa strângerii documentelor compromiţătoare la adresa familiilor indezirabile se finisa şi se trecea la alt nivel de decizie, care constă în concluziile finale cu privire la soarta familiei date. Analizându-se materialele precedente, colaboratorii MGB, dădeau verdictul final, semnat de Ministrul Mordoveţ şi sancţionat de procurorul RSSM, funcţionarul public de justiţie de gradul 3, Colesnic, în luna mai 1949. Tiparul de care se conduceau organele de resort era acelaşi şi se făcea concluzia că în conformitate cu hotărârea Sovietului de Miniştri al RSSM, familia respectivă să fie trimisă în locurile îndepărtate ale Uniunii Sovietice pentru stabilire specială. Averea acesteia urma să fie confiscată, iar dosarul să fie trimis pentru cercetare Consfătuirii Speciale de pe lângă MSS a URSS.

Astfel, se luau sute de decizii asemănătoare pe zi, condamnându-se fără multă cercetare atât capii familiilor, cât şi soţiile, copiii, părinţii şi toţi care aveau vreo legătură cu persoana dată. Maşinăria de represalii lucra din ce în ce mai rapid, dat fiind şi faptul că au început să aibă loc scurgeri de informaţii despre valul de deportare în masă care se pregătea.

Deşi pregătirea se făcea într-o confidenţialitate sporită, totuşi, s-a atestatrăspândirea zvonurilor despre deportarea elementelor antisovietice, deoarece într-un raport  strict secret din 19 mai, adresat adjunctului ministrului Securităţii de stat a URSS, A. S. Blinov, se aduceau exemple concrete de cazuri ale răspândirii zvonurilor despre deportarea ţăranilor înstăriţi şi a altor elemente antisovietice. Formele răspândirii informaţiei erau diverse: în scris (prin scrisorilor adresate rudelor), în formă orală (discuţiile între prieteni), telefonic (între superiori şi subalterni) etc. Această realitate e demonstrată şi de studiul lui Ion Ţurcanu. De asemenea, mărturiile de care dispunem, înregistrate de la supravieţuitorii deportărilor, certifică că foarte mulţi ştiau despre deportarea care se pregătea. Fără a cunoaşte multe detalii şi când anume urma să se desfăşoare deportarea, sătenii erau cuprinşi de această frică. În anumite cazuri, cei care aflau că sunt pe listele respective, făceau tot posibilul să plece de la locul de trai, în direcţii necunoscute.

La 28 mai 1949, un alt raport strict secret cu privire la zvonurile despre deportarea elementelor ostile din  republică a fost prezentat ministrului de Interne al RSSM, Tutuşkin. Din el rezultă că aceste zvonuri erau răspândite uneori de către lucrătorii organelor de interne din raioane şi sate. Se evidenţiază faptul că lucrătorii implicaţi în procesul conspirativ de organizare a deportării nu respectau confidenţialitatea şi conspirativitatea acestui proces, erau prea direcţi şi făceau publică intenţia organelor sovietice de a deporta o categorie specială de cetăţeni din republică (anexa  nr. 35). Se cerea insistent luarea măsurilor pentru stoparea acestor zvonuri şi pentru ridicarea nivelului de confidenţialitate a operaţiei. Aceste recomandări erau semnate de ministrul Securităţii al RSSM, Mordoveţ, care ţinea situaţia sub control. În pofida acestui fapt, situaţia a ieşit, totuşi, de sub strictul control al acestuia. Cu cât trecea mai mult timp, cu atât mai mult se dezvăluia din „surpriza” pregătită satului basarabean. La 8 iunie un nou raport strict secret cu privire la descifrarea operaţiei de deportare a fost emis. Din acesta rezultau următoarele concluzii: în pofida faptului că această operaţie era conspirativă şi strict secretă, totuşi, de la om la om, de la prieten la prieten, rudă, soţ, se transmiteau informaţii despre inevitabilitatea deportării, data şi categoriile vizate, precum şi nume concrete de persoane care sunt în liste. Se ştia şi despre venirea în republică a unui număr impunător de lucrători ai securităţii pentru pregătirea deportării în masă. Sunt aduse şi exemple când anumite persoane aflau despre deportarea lor şi părăseau locul de trai sau stăteau la dubii să plece sau nu în altă localitate. Şi în acest raport se evidenţiază ideea că de multe ori cei care răspândesc această informaţie sunt chiar lucrătorii locali ai organelor de interne şi miliţiei. Astfel, în rezultatul acestor scurgeri de informaţii, mulţi dintre cei care erau pe listele pentru deportare reuşeau să plece de la locurile de trai în direcţii necunoscute, evitând deportarea.Este prezentat şi cazul traficului de informaţii chiar din cercul preşedintelui Consiliului de Miniştri ai RSSM, Rud’. Paralel cu această formă orală, în scris se transmitea aceeaşi supoziţie – inevitabilitatea deportării masive din Basarabia. Au fost controlate şi sustrase scrisorile care conţineau asemenea idei – scrisori ce veneau în Basarabia (de exemplu, din regiunea Tomsk, „la noi circulă zvonul că din Basarabia vor deporta multă lume...”, din regiunea Novosibirsk, „aţi intrat în colhoz? Nu aşteptaţi să fiţi poftiţi aşa cum ne-au poftit pe noi. Săptămâna trecută la noi au fost aduşi estonieni...”), scrisori ce plecau din Basarabia în alte locuri ale Uniunii (în regiunea Voroşilovgrad, „...nu ne mai scrieţi scrisori, căci toţi vorbesc despre faptul că basarabenii vor fi deportaţi în alte locuri”, în regiunea Tomsk „La noi atmosfera e tensionată, căci s-ar putea să avem parte de aceeaşi soartă pe care aţi avut-o voi la 13 iunie 1941”).

În finalul raportului, Mordoveţ şi Ermolin specificau că deoarece se ştie destul de mult despre operaţia care se pregăteşte, ar fi bine de executat deportarea cât mai repede posibil.

Ca urmare a acestei situaţii, cei doi responsabili de operaţiune (Mordoveţ şi Ermolin), la 9 iunie au emis un ordin cu privire la pedepsirea celor care răspândeau zvonurile şi tragerea la răspundere a lucrătorilor din domeniile respective, a celor care au încălcat stricteţea şi conspirativitatea operaţiei. Vinovaţii urmau să fie arestaţi şi predaţi Tribunalului Militar. Se interziceau convorbirile telefonice interurbane cu privire la caracterul şi problemele operaţiei în curs de pregătire. Vinovaţii erau pedepsiţi foarte sever.

La 27 iunie 1949 un raport strict secret cu titlul „Activităţi antisovietice ale chiaburilor în perioada aprilie-iunie 1949” prezenta cazurile de nesupunere a gospodarilor de a se conforma liniei partidului şi de a intra în colhozuri. În câteva dintre ele, se arată cum preşedinţii de colhoz au fost atacaţi, ameninţaţi cu răfuiala fizică şi chiar în două cazuri au fost asasinaţi de către „elementul antisovietic”. Astfel, se conchidea că în unele regiuni această rezistenţă este activă, trecându-se la forme acute de luptă, cum ar fi teroarea asupra activului de partid şi asupra preşedinţilor de colhoz. Pe lângă această formă, se mai foloseau ameninţările scrise trimise liderilor sovietici locali şi celor care deja au intrat în colhozuri. Dintre cazurile prezentate în acest raport, cel mai deosebit este actul săvârşit de şeful uniunii naţionale „Salvarea”, în numele întregului popor, după cum se preciza în original. Persoana respectivă, la 7 iunie 1949, a trimis o scrisoare anonimă la adresa preşedintelui Prezidiumului Sovietului Suprem, în care erau formulate câteva cerinţe. În numele întregului popor, se cerea să se ia măsuri de oprire a haosului şi fărădelegilor care se făceau la sate de către oamenii de stat. Se cerea ca ţăranilor să li se ofere posibilitate de existenţă şi să se oprească mobilizarea forţată a tineretului la muncă în alte republici unionale. Aceste cerinţe erau înaintate spre îndeplinire până la 10 iulie 1949. Observăm spiritul nemulţumit şi incandescent care domina în satele basarabene, aduse la limita existenţei, presându-le cu intrarea în colhoz.

 

  

Ultimile pregătiri ale Operaţiei „Iug”

 

 

Începând cu luna iunie 1949, se începuse rezolvarea problemelor ce ţin de primirea, transportarea, stabilirea cu traiul şi în câmpul muncii a deportaţilor din RSSM. Astfel, la 11 iunie 1949 a fost emis un ordin strict secret şi de o importanţă deosebită al MVD al URSScare făcea un rezumat al tuturor celorlalte hotărâri luate în prealabil şi se referea la categoriile sociale supuse deportării pe veci în teritoriile stabilite, asupra cărora se extindea decizia Sovietului Suprem al URSS din 26 noiembrie 1948 cu privire la răspunderea penală pentru fuga din locul de trai obligatoriu. Fiecărei familii deportate i se permitea să ia un bagaj de circa 1500 kg. (de fapt, deportaţilor li s-a permis să-şi ia foarte puţine lucruri, maximum până la 20-30 kg.). Se ordona ca deportaţii din RSSM să fie trimişi pe veci în regiunea Kurgan - 5 000 familii (18 200 persoane), în regiunea Tyumen’ – 3 280 familii (11 800 persoane), în regiunea Irkutsk – 2 000 familii (7 200 persoane), în ţinutul Altaj – 1 000 familii (4 000 oameni). Ministrului de Interne al RSSM, general-locotenentului Tutuşkin, i s-a ordonat organizarea şi controlul operaţiei de deportare. Celelalte prevederi ale hotărârilor anterioare au fost rezumate în această decizie. Noutatea care se impunea prin acest document este că conducerea ministerului de interne împreună cu conducerea locală de partid din aşezările pentru deportare trebuiau să se ocupe de  elaborarea unui plan concret de primire şi stabilire a deportaţilor. Acest plan urma să prevadă: asigurarea deportaţilor cu locuri de trai, angajarea în câmpul muncii, asigurarea transportului de la staţiile de tren până la locurile de trai. S-a preconizat crearea comenduirilor speciale care să răspundă de deportaţi. Ultimii urmau să fie luaţi la evidenţa organelor de resort şi trebuiau să fie puşi la curent cu restricţiile şi regimul strict la care aveau să fie supuşi. Dosarele şi documentele de identitate ale deportaţilor trebuiau să fie păstrate de organele MVD din localităţile respective. După cum specifica punctul 31 al acestei instrucţiuni, însoţitorilor din convoi li se interzicea folosirea armei împotriva deportaţilor cu excepţia apărării legitime şi în caz de tentativă de evadare; iar în cazul femeilor însărcinate şi al copiilor, categoric se interzicea folosirea armei, în orice împrejurare.  Realitatea, însă, a fost de altă natură. Cunoaştem cazuri de tratament abuziv faţă de femei, copii, bătrâni, chiar dacă aceştia nu încălcau disciplina.

Pe ultima sută de metri, se acţiona foarte hotărât şi fără tergiversări. La 28 iunie 1949 a fost aprobat decretul Consiliului de Miniştri al RSSM cu privire la deportarea familiilor de chiaburi, foştilor moşieri şi a marilor comercianţi din RSSM.  Fiind strict secret, documentul prevedea repartizarea pe raioane şi oraşe a celor 11 342 familii supuse represaliilor.  Urma ca listele nominale ale deportaţilor să se transmită organelor MGB al RSSM pentru verificarea datelor celor incluşi în ele şi pentru determinarea domiciliului fiecărei familii. Toţi cei incluşi în aceste liste urmau să fie deportaţi din RSSM în locurile îndepărtate ale URSS. Hotărârea, o dată în plus, stipula permisiunea ca deportaţii să-şi ia lucrurile personale de preţ, banii, hainele, încălţămintea, vesela şi alte lucruri de uz casnic, inventarul agricol, meşteşugăresc, şi rezervă alimentară, per total până la 1500 kg de fiecare familie. Dirijarea operaţiei de deportare se încredinţa Ministerului Securităţii Naţionale a RSSM. Tovarăşului Mordoveţ i se ordona raportarea desfăşurării operaţiei după încheierea ei, în special, prezentarea listelor chiaburilor, comercianţilor şi foştilor moşieri. Acest raport urma să fie prezentat Consiliului de Miniştri al RSSM. Ordinea confiscării, folosirii şi împărţirii averii rămase de la familiile deportate trebuia să fie stabilită prin hotărâri ulterioare.  

Şi această hotărâre nu a întârziat. La 30 iunie 1949, preşedintele Consiliului de Miniştri al RSSM, G. Rud’, elaborase documentul care se referea la confiscarea şi realizarea averii persoanelor deportate de pe teritoriul RSSM şi responsabilitatea pentru delapidarea şi irosirea ei. Documentul era strict secret şi stipula că în legătură cu deportarea chiaburilor, marilor comercianţi şi a foştilor moşieri de pe teritoriul RSSM, colaboratorilor şi ocupanţilor româno-fascişti etc., Consiliul de Miniştri al RSSM ordonă să se permită deportaţilor să-şi ia lucrurile personale de valoare, banii, hainele, încălţămintea, vesela şi alte lucruri de uz casnic, inventarul agricol şi meşteşugăresc şi rezervă alimentară, per total până la 1500 kg de fiecare familie. Iar cealaltă avere, viile, livezile, animalele, inventarul, construcţiile de locuit şi dependinţele, întreprinderile industriale urmează să se confişte. Averea confiscată a celor deportaţi trebuia să fie folosită în scopul acoperirii restanţelor de stat. În hotărâre se sublinia că averea rămasă după acoperirea restanţelor statului să se transmită definitiv colhozului, fiind considerată fond indivizibil. Cealaltă avere să fie transmisă organelor financiare de resort pentru realizare. Grâul, furajul şi culturile tehnice trebuiau să fie transmise statului. Averea imobilă confiscată se preconiza să fie folosită în primul rând pentru spitale, şcoli, case de copii, biblioteci. Întreprinderile industriale, precum morile, abatoarele etc., aveau să fie transmise colhozurilor, iar maşinile de treierat şi motoarele - staţiilor de maşini şi tractoare la un preţ redus. Responsabilitatea pentru păstrarea şi realizarea averii o purtau preşedinţii sovietelor raionale de deputaţi ai muncii şi conducătorii secţiilor financiare raionale. Consiliul de Miniştri interzicea delapidarea averii confiscate şi nu se admitea nici o deviere de la instrucţiuni. Nu încape îndoială că statul sovietic câştiga foarte mult de pe urma sechestrării acestor averi. Era una dintre cele mai josnice modalităţi de procedare cu adevăraţii gospodari care din tată în fiu lucrau pământul şi aveau pe lângă casă toate bunurile necesare. Iar în schimbul acestor bogăţii şi bunuri, ţăranilor li se pregătea un trai în regiunile îndepărtate ale URSS-ului şi „asigurarea” cu loc de muncă în cele mai dure condiţii. Contingentului special din RSSM i se preconiza angajarea în agricultură şi în domeniul industrial după cum urmează: în regiunea Kurgan - 5 000 familii (18 200 persoane), în regiunea Tyumen’ - 3 280 familii (11 800 persoane), în regiunea Irkutsk - 2 000 familii (7 200 persoane), în ţinutul Altaj - 1 000 familii (4 000 persoane). Însă, industria silvică şi de hârtie din regiunea Irkutsk la momentul respectiv nu putea asigura cu locuri de muncă toate 2 000 familii, şi ministrul  industriei silvice, Orlov, a cerut ca 1 000 familii să fie stabilite în RASS Bureato-Mongolă pentru lucru în întreprinderile trustului local; se argumenta că sunt disponibile şi locuinţe pentru aceste familii.

Conform ultimelor estimări, se planifica deportarea cu 6 000 mai mult decât prevedea decizia din 6 aprilie 1949 şi se cerea permisiunea ca acest număr adăugător să fie repartizat în felul următor: în regiunea Tyumen’ – 2 eşaloane (2 800 persoane), în regiunea Kurgan – 1 eşalon (1 400 persoane), în RASS Bureato-Mongolă – 1 eşalon (1 400 persoane).  Această propunere a fost acceptată de Kruglov în aceeaşi zi.

La începutul lunii iulie 1949 a fost emis un certificat cu privire la contingentul care urmează a fi deportat. Fiind strict secret, documentul prevedea numărul dosarelor, persoanelor deportate (categorisite după criteriul bărbaţi, femei, copii) şi al grupelor operative însărcinate cu realizarea Operaţiei „Iug”.

Sectorul

Nr. total al dosarelor

Nr. total el persoanelor

bărbaţi

femei

copii

Grupuri operative

Cahul

Râbniţa

Bender

Orhei

Soroca

Chişinău

or. Chişinău

Bălţi

 

1229

  758

1364

1325

2138

2182

  500

3222

  4850

  2424

  4745

  4569

  6452

  8046

  1490

10811

1329

  760

1555

1465

2173

2504

  504

3396

1806

  985

1799

1792

2589

3007

  651

4007

1715

  679

1391

1312

1690

2535

  335

3408

  367

  195

  408

  332

  723

  586

  520

  889

Total:

12 718

43 387

13 686

16 636

13 065

4 020


Este evident faptul că în acest tabel prevalează numărul copiilor şi al femeilor. Astfel, cei care au avut cel mai mult de suferit au fost viitorul acestui popor şi păstrătoarele căminului, tradiţiilor şi culturii româneşti din Basarabia, adică copiii şi femeile.

Deja la 2 iulie 1949 a fost elaborat planul îmbarcării şi pornirii trenurilor din RSSM în cadrul operaţiei „Iug”.În plan erau indicate staţiile de pornire, staţiile terminus, numărul de vagoane, numărul de familii şi numărul total de persoane. Se fixau, de asemenea, şefii eşaloanelor, şefii grupelor operative, şefii pe gospodărire, şefii convoiului (căpitanii), câte un medic şi 2 surori medicale la fiecare tren.

După ce au fost luate toate măsurile de pregătire, la 3 iulie 1949 a fost trimisă de conducerea de la Chişinău (Selivanovskij, Mordoveţ, Ermolin) tuturor organelor KGB locale nota telefonică cu dispoziţia: „Raportaţi până la ora 14.30 dacă sunteţi pregătiţi pentru realizarea operaţiei Iug”. Între orele 11.30 – 13.10 toate sectoarele din republică au primit această telefonogramă şi urmau să răspundă. Deoarece răspunsul a fost pozitiv, în aceeaşi seară la staţiile de îmbarcare au fost aduse trupele operative şi militare necesare, fiind mascate şi ţinute în secret.

La 4 iulie s-a recurs la completarea listelor deportaţilor în câteva raioane (Bălţi, Bender, Cahul, Orhei, Râbniţa, Soroca) deoarece au fost excluşi capii de familie care au intrat în colhoz şi cei care satisfăceau serviciul militar în armata roşie. Astfel, în locul acestora, se ordona să fie incluse alte persoane, cu familiile sau fără, pentru a respecta cifra deportaţilor stabilită anterior. Tot efectivul era mobilizat pentru începutul operaţiei şi ministrului MVD al URSS i s-a raportat încheierea lucrului pregătitor pentru desfăşurarea operaţiei Iug. Documentul era strict secret şi era semnat de Tutuşkin, şeful MVD al RSSM. Se raporta, deci, pregătirea personalului pentru deportare, care în noaptea de 3 spre 4 iulie a ajuns la punctele de destinaţie (localităţile de unde se vor ridica oamenii), pornirea eşaloanelor cu personalul medical şi convoiul spre staţiile de trenuri respective.

Astfel, la 4 iulie 1949, tuturor sectoarelor locale MGB din republică le-a fost trimisă directiva strict secretă a MGB a URSS şi MGB a RSSM cu privire la începutul operaţiei Iug. Se ordona începutul deportării şi raportarea peste fiecare două ore a evoluţiei operaţiei, a tuturor incidentelor, problemelor şi dificultăţilor care apăreau pe parcurs. Peste 24 ore de la executarea operaţiei, să se raporteze totalizarea deportării, indicându-se numărul celor deportaţi, al femeilor, bărbaţilor şi copiilor, al celor care s-au sustras de la deportare (de la locul de trai, pe parcursul transportării spre staţiile de îmbarcare sau de la staţiile de îmbarcare).

Baza legală a deportării din 1949 s-a pretins a fi decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 8 martie 1941 „Cu privire la obţinerea cetăţeniei sovietice de către locuitorii din Bucovina şi redobândirea cetăţeniei sovietice de către locuitorii din Basarabia”, conform căruia românii basarabeni, fiind declaraţi cetăţeni sovietici, colaboraseră în anii războiului cu administraţia românească şi trădaseră astfel, „patria sovietică”. Însă, românii din Bucovina nu au solicitat niciodată cetăţenia română ca să o „obţină”, iar basarabenii nu au avut-o ca să o „redobândească”. 

 

Autor: Viorica OLARU