REFORMAREA TRUPELOR DE INFANTERIE ÎN PERIOADA ANILOR 1930-1945

Share

Primul război mondial a demonstrat învechirea strategiei şi tacticii de desfăşurare a acţiunilor militare. Astfel, în războaiele care vor urma vor fi implicate toate resursele de care dispune un stat. Dezvoltarea ştiinţei şi industriei militare a dus la crearea unor noi tipuri de arme şi apariţia noilor genuri de armate. Aceste schimbări se vor evidenţia, în primul rând, în cadrul trupelor de infanterie.

După primul război mondial, infanteria continua să rămână cel mai numeros gen de trupe din cadrul armatei, teoreticienii militari din diferite state efectuau lucrări de adaptare a acestor unităţi la noile realităţi. Se cereau schimbări radicale care să conducă la schimbarea priorităţilor astfel încât superioritatea unităţilor de infanterie să reprezinte nu numărul de ostaşi, ci dotarea şi capacitatea de foc a unităţilor.

Primele restructurări în domeniul dat au fost realizate de către Uniunea Sovietică, unitatea tactică superioară în infanteria acestei ţări o reprezenta divizia. În anul 1931, în divizia de infanterie este inclus un batalion motorizat şi unul de tancuri. Concomitent este formată prima brigadă mecanizată ce avea în componenţa sa unităţi de infanterie motorizată, artilerie, tancuri. În baza acestei brigăzi, în anul 1932 pentru prima dată în istorie este format primul corp mecanizat, în componenţa căruia intrau două brigăzi mecanizate, o brigadă motorizată şi câteva unităţi speciale de asigurare tehnică. Destinaţia principală a corpurilor mecanizate o constituia înaintarea rapidă în adâncul teritoriului inamicului fără a fi susţinute de trupele întrunite.

Lucrările de formare a unităţilor motorizate şi mecanizate se stopează însă în 1938, drept motiv servind represiunile din armata sovietică. Brigăzile mecanizate au fost transformate în unităţi de tancuri. Dar, odată cu începerea la 1 septembrie 1939 a celui de-al doilea război mondial, în anul 1940, în acţiunile militare din occident, unităţile de infanterie motorizată germană au prezentat înalte capacităţi de luptă.

După înfrângerea în războiul cu Finlanda, conducerea sovietică a luat hotărârea de a reîncepe formarea unităţilor motorizate şi mecanizate. Totodată, în trupele de infanterie se întreprind un şir de schimbări radicale ce aveau ca menire să ridice capacitatea de foc şi mobilitatea unităţilor. La începutul anului 1941 o divizie de infanterie sovietică era formată din trei regimente de infanterie, două regimente de artilerie, un batalion de genişti şi un batalion al unităţilor de legătură.

 

Personalul diviziei constituia 14483 de oameni. Avea în dotare 144 de tunuri, 150 aruncătoare de mine, 16 tancuri, 1204 automate (T-38, T-40), 166 mitraliere cu afet pe roţi. Schimbările date au ridicat capacitatea de foc a trupelor de infanterie, dar a rămas la un nivel scăzut mobilitatea şi capacitatea operativă a acestora şi acest lucru s-a evidenţiat în primele zile de război cu Germania.

În perioada iunie - octombrie 1941, 80% din unităţile de elită ale infanteriei sovietice au fost distruse totalmente, numai după mobilizarea generală a fost posibilă refacerea lor. În 1942, din ordinul comandantului suprem Iosif Stalin, în unităţile de infanterie sovietice sunt formate batalioane disciplinare, contingentul acestor unităţi era format din infractori ai lagărelor de detenţie, dar şi din ofiţerii şi soldaţii ce aveau o bogată experienţă de luptă. La începutul anului 1943 în armata sovietică se formează unităţi de infanterie de gardă, trupele date erau dotate cu armament mai perfecţionat şi în cantităţi mai mari.

Pe parcursul anului 1944, în armata sovietică sunt create noi divizii de infanterie motorizată, aceste unităţi s-au creat în baza ajutorului material acordat de către aliaţi, în special a fost acordat un număr mare de automobile. La începutul anului 1945, o divizie de infanterie, în timpul ofensivei, ocupa o zonă paralelă a frontului de 2,5 km. şi avea ca misiune înaintarea în adâncul apărării de 3-4 km. şi distrugerea unităţilor de artilerie ale inamicului.

Capacitatea de foc a unităţilor de infanterie a crescut considerabil în anul 1945. O divizie avea în dotare 227 de tunuri şi aruncătoare de mine. În unele divizii au fost create divizioane de tunuri autoblindate, iar la sfârşitul războiului o divizie de infanterie deţinea 3594 de pistoale-mitralieră. După terminarea războiului doi mondial, trupele de infanterie sovietice prezentau în continuare cel mai numeros gen de armată, dar cu o strategie şi tactică performantă faţă de anii precedenţi, cu capacităţi înalte de foc, având un efectiv cu o bogată experienţă de luptă.

Performanţă în refacerea unităţilor de infanterie în perioada dată a obţinut şi Germania. Teoreticienii militari germani, studiind cauzele înfrângerii lor în primul război mondial au constatat faptul că unităţile de infanterie nu aveau o viteză destul de înaltă pentru a obţine o victorie rapidă, de aceea crearea unităţilor de infanterie motorizate va elimina acest neajuns.

În anul 1935 Germania organizează primele unităţi motorizate. La începutul războiului doi mondial Germania deţinea 8 divizii motorizate. În campania militară împotriva Franţei, numărul diviziilor a crescut la 12. În perioada dată, în cadrul trupelor de infanterie germane sunt create şi batalioanele disciplinare.

În anul 1941, înainte de a începe atacul asupra Uniunii Sovietice, generalii germani au efectuat o restructurare a diviziilor de infanterie motorizate şi a celor de tancuri. Din divizia motorizată a fost eliminat un regiment de artilerie, iar din divizia de tancuri a fost eliminat un regiment de artilerie şi unul de tancuri şi introdus un regiment motorizat.

Divizia de infanterie motorizată de tip nou era alcătuită din două regimente motorizate şi unul de artilerie. a mai fost format şi un batalion de motociclişti. În componenţa diviziei îşi îndeplineau serviciul militar 14029 de persoane, în dotarea ei intrau 726 de automate, 500 mitraliere, 240 de tunuri şi mortiere. Schimbările date aveau ca scop mărirea capacităţii de înaintare şi manevrare a unităţilor germane. Generalii germani, începând campania militară din est, se bazau nu pe superioritatea numerică a ostaşilor sau tehnică militară, dar pe faptul că armata şi în special unităţile de infanterie erau bine structurate, aveau o bună organizare şi prezentau o maşină de război perfectă.

În primele luni de război cu Uniunea Sovietică infanteria germană a prezentat o înaltă mobilitate şi capacitate de manevrare în ofensivă. Unităţile de tancuri germane înaintau rapid, trupele de infanterie aveau ca misiune să distrugă armatele sovietice încercuite. Odată cu trecerea acţiunilor militare în adâncul teritoriului sovietic şi odată cu venirea frigurilor, trupele de infanterie germane erau asigurate tot mai greu cu muniţii, acest lucru răsfrângându-se asupra capacităţilor de luptă şi de manevrare a unităţilor şi ca rezultat armata a suferit prima înfrângere sub Moscova.

În perioada anilor 1942-1943, trupele germane au suferit un şir de schimbări. În diviziile de infanterie se creează un batalion antitanc. În dotarea lor apar primele aruncătoare de grenade antitanc. Se măreşte numărul de mitraliere de la 500 la 1000 şi automate de la 726 de automate la 1500. Mărirea capacităţii de foc a unităţilor de infanterie germane era legată de pierderea iniţiativei strategice de către armata germană şi apariţia necesităţii de a opri ofensiva trupelor sovietice. Dar aceste măsuri nu aduceau rezultatul aşteptat.

Pe parcursul anului 1944, armata germană suferă un şir de înfrângeri pe frontul din est şi vest. La începutul anului 1945, diviziile de infanterie germană aveau un efectiv incomplet, deoarece Germania a pierdut în război o mare parte din resursele umane. O parte din întreprinderile militare germane au fost distruse în urma bombardamentelor, acest lucru a dus la scăderea numărului de producere a armelor de foc. Conducerea a fost nevoită să deschidă depozitele de armament din perioada primului război. Soldaţii germani erau înarmaţi cu arme vechi, dispuneau de un număr mic de armament performant dar ce aveau capacităţi de luptă mai înalte faţă de cele americane sau ruse.

Fâşia paralelă de apărare cu linia frontului pentru o divizie germană constituia 8-12 km, pentru regiment 6-4 km, pentru batalion 2 km. În ultimele săptămâni ale războiului, linia de apărare a diviziei de infanterie putea să ajungă şi până la 40 de km. La sfârşitul războiului, unităţile de infanterie au fost distruse complet. După război, în noul stat german format are loc refacerea trupelor de infanterie iar la baza lor au stat ofiţerii germani din războiul doi mondial.

Spre deosebire de armata germană, în armata franceză exista conceptul de război poziţional. Infanteria franceză nu deţinea unităţi motorizate care puteau să fie la un nivel cu cele germane. O divizie de infanterie franceză avea în componenţa sa 4 regimente de infanterie, un regiment de artilerie, un batalion de tancuri, un batalion de recunoaştere şi un batalion de genişti. Generalii francezi duceau un lucru intens de a mări capacitatea de foc a unităţilor. În anul 1939 trupele de infanterie franceze aveau în dotare 80 de tunuri, 100 aruncătoare de mine, 800 de automate, 120 de mitraliere cu afet.

Un neajuns al trupelor de infanterie franceză prezentau mitralierele care nu aveau un calibru unic şi astfel era dificilă asigurarea lor cu muniţie. Înfrângerea în faţa Germaniei în anul 1940 a demonstrat incapacitatea unităţilor de infanterie franceze de a purta acţiuni militare. Trupele franceze ce au continuat să lupte în afara hotarelor Franţei, au fost restructurate totalmente. Unităţile de infanterie au fost transformate în brigăzi motorizate, ca mai târziu, în anul 1943-1944 aceste brigăzi să fie transformate în divizii motorizate. Trupele de infanterie franceză luptau în componenţa armatelor anglo-americane, organizarea armamentului era după modelul celui englez sau american. La sfârşitul războiului, generalii francezi duceau activităţi ca unităţile lor să fie mai puţin dependente faţă de aliaţi şi primele care au obţinut acest lucru au fost trupele de infanterie.

Marea Britanie în perioada anilor 1930-1939 nu acorda o deosebită atenţie reformării trupelor terestre, principala direcţie a sa fiind dezvoltarea flotei militare. În perioada interbelică, în cadrul infanteriei engleze nu au avut loc schimbări radicale după modelul german sau sovietic, englezii au ridicat capacitatea de foc, însă capacităţile lor de manevrare au rămas la nivelul primului război mondial. O divizie de infanterie engleză avea în componenţa sa două regimente de infanterie, două regimente de artilerie şi un batalion de recunoaştere. Existau unităţi de infanterie naţionale din dominioanele imperiului Britanic, de exemplu unităţile de infanterie din India, unităţile de infanterie din Nepal, Australia, Canada. Tradiţia dată se păstrează în armata britanică până în zilele noastre. După înfrângerea suferită în Europa în anul 1940, englezii reorganizează trupele sale terestre. În anul 1941, în armata engleză se formează diviziile de infanterie motorizată. Noile unităţi motorizate au fost trimise în Africa de Nord, unde în perioada anilor 1941-1942 au luptat cu trupele germane şi italiene.

Acţiunile militare din Africa de Nord i-au convins pe generalii englezi în necesitatea formării unor noi divizii motorizate. În anul 1943, înainte de a începe operaţiunile militare în Italia, englezii au efectuat o restructurare a unităţilor de infanterie. În dotare, ostaşii au primit noi tipuri de tehnică militară. A crescut numărul automobilelor în diviziile de infanterie, aceasta datorită ajutorului acordat de SUA În campania militară din Italia trupele de infanterie aveau o mobilitate şi o capacitate de manevrare mai înaltă decât în campaniile precedente.

 

În perioada anilor 1944-1945 infanteria engleză a participat la operaţiunile militare din Europa de Apus. Numărul persoanelor încadrate într-o divizie ajungea la 18347, iar la sfârşitul războiului infanteria britanică număra 71 de divizii, plus la acestea, în trupele din dominioanele Marii Britanii cum ar fi cele din Canada erau 4 divizii de infanterie, în unităţile din Australia se numărau 10 divizii de infanterie, în dominionul India - 18 divizii, din Noua-Zeelandă 6 divizii.

La începutul anilor 30 trupele terestre ale Statelor Unite ale Americii nu prezentau o forţă puternică şi numeroasă. Armata regulată din SUA deţinea 6 divizii de infanterie, Garda Naţională deţinea 20 de divizii. În 1940, în SUA este introdus serviciul militar obligator, astfel, în toamna aceluiaşi an, armata americană număra 22 divizii de infanterie. Generalii americani studiau organizarea unităţilor de infanterie ale Uniunii Sovietice, Germaniei, Marii Britanii. La 7 decembrie 1941, SUA se implică în Războiul II mondial de partea Naţiunilor Unite. Se începe mobilizarea populaţiei în cadrul forţelor armate.

Numărul diviziilor de infanterie creşte rapid, se măreşte şi numărul diviziilor de infanterie marină. La începutul anului 1943, în Oceanul Pacific luptau 25 divizii ale infanteriei. Concomitent, în acea perioadă, în Italia luptau 42 de divizii. Pregătind debarcarea în Franţa, comandamentul superior american a efectuat un şir de schimbări în divizia de infanterie, a fost format un batalion antitanc şi un batalion de tancuri. După aceste restructurări divizia de infanterie era formată din trei regimente de infanterie, două regimente de artilerie, două batalioane antitanc, un batalion de recunoaştere şi un batalion de tancuri.

Divizia de infanterie număra 15 mii de soldaţi şi ofiţeri. Aceste divizii ce se aflau în prima linie de debarcare au fost întărite cu o brigadă de tancuri. Trupele de infanterie americane aveau o anumită superioritate în asigurarea unităţilor cu muniţie faţă de cele germane. Armata americană ce înainta pe direcţia principală avea în componenţa sa 30 de divizii de infanterie, armata ce înainta pe direcţii de ajutorare avea în componenţa sa 15 divizii de infanterie.

Pe parcursul anilor 1944-1945 unităţile americane dispuneau de cele mai multe automobile dintre toate forţele armate ale statelor ce luptau în Războiul II mondial. În ultima lună a războiului viteza de înaintare a trupelor de infanterie germane era de 20 - 25 km pe zi. Zona paralelă de înaintare a diviziei pe linia frontului constituia 4-6 km, a regimentului 1-2 km, a batalionului 750 m, a plutonului 350 m. Pentru ca atacurile trupelor de infanterie să fie mai efective şi cu mai puţine pierderi au primit ca susţinere batalioane de tancuri adăugătoare.

La 1km de rupere a liniei frontului infanteria era susţinută de 25-30 de tancuri. La sfârşitul războiului, trupele de infanterie americane erau cele mai asigurate cu muniţie şi tehnică. Infanteria americană avea cele mai scăzute pierderi ale efectivului, iar după încheierea războiului reprezentau unele dintre cele mai puternice unităţi de luptă din lume.

 

Schimbările care au avut loc în cadrul infanteriei pe parcursul anilor 1930-1945 au fost o necesitate a celui de-al Doilea Război Mondial. Au avut loc schimbări în strategia şi tactica de luptă, unităţile de infanterie primesc noi tipuri de arme, mai performante ca aruncătorul de grenade antitanc, arme cu tragere automată, pistoale-mitralieră. După încheierea războiului a crescut capacitatea de luptă a trupelor şi viteza de înaintare în spaţiul operativ al inamicului, au loc schimbări în dotarea trupelor cu muniţii, apar noi tipuri de infanterie, de exemplu infanteria motorizată, infanteria aeropurtată, infanteria mecanizată.

 

Autor: Sergiu MUNTEANU