BINEFĂCĂTORI, INCLUSIV DIN DOMENIUL MILITAR, AI MĂNĂSTIRII JAPCA

Share

Din cele mai vechi timpuri, mănăstirile (din limba greacă μοναστήριον, monastērion – „locuinţă izolată”) constituie pentru credincioşi oaze de spiritualitate şi spaţii necesare pentru fortificarea sentimentului legăturii dintre oameni şi divinitate. În lăcaşele sfinte, organizate potrivit unor reguli ascetice austere, oamenii se adună şi se roagă pentru familie, neam, ţară, univers etc.

 

Mănăstirea Japca, plasată pe o terasă de pe malul drept al fluviului Nistru, este singurul complex monastic din spaţiul pruto-nistrean care funcţionează neîntrerupt de la înfiinţare. În pofida diverselor presiuni politice, militare, ideologice etc., ce au atentat direct la existenţa fizică a sfântului lăcaş, comunitatea monahală a făcut faţă vicisitudinilor conjuncturilor istorice, politice şi a promovat cu devotament valorile creştine autentice. Fiind un focar de spiritualitate şi cultură, acest complex monastic – unul din cele mai mari din regiune – a fost diriguit de personalităţi evlavioase, culte, harnice, rezistente, care, prin modul de viaţă şi concepţia despre lume, au fost modele demne de urmat pentru creştini.

 

Urmele de aşezare umană pe teritoriul actual al mănăstirii Japca datează din preistorie. Ca şi majoritatea aşezămintelor monahale de pe malurile fluviului Nistru şi ale afluenţilor săi, mănăstirea Japca a fost întemeiată pe baza schitului rupestru din apropiere, stabilit, după unii cercetători, în sec. XV. Structura arhitectonică a bisericii rupestre reflectă caracteristici ale bisericilor româneşti alungite, datate cu această perioadă istorică. Plasarea schitului într-o zonă dosită reflectă tendinţele comunităţii monahale de a se ruga într-un loc singuratic, ferit de incursiunile externe. În pofida acestui fapt, lăcaşul monahal a fost pustiit de câteva ori de tătarii din stepă.

 

În a doua jumătate a sec. XVIII, schitul a fost „coborât” la poalele falezei, din cauza inundaţiilor care înnămoliseră încăperile rupestre, urme menţinute şi actualmente în stratul gros de aluviuni din chilii.

 

Nu mai puţin importantă este şi relativa siguranţă social-politică, datorită căreia a putut fi părăsită zona dosită, comunitatea monahală fiind plasată într-o regiune vizibilă de la poalele dealului.

 

O altă cauză a stabilirii călugărilor pe teritoriul actual al mănăstirii rezidă în amplul spectacol de judecăţi domneşti, donaţii de pământ etc., care, în final, au configurat consolidarea şi stabilirea proprietăţii funciare a lăcaşului monahal. Schitul Japca era „închinat la sfăntagură”, adică Sfântul Munte sau Muntele Athos. Primul diriguitor al schitului Japca este considerat Iezechiil, venit aici la sfârşitul sec. XVII din Deleni, ţinutul Vaslui, fapt menţionat şi în Pomelnicul mănăstirii. În 1818, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a modificat statutul schitului Japca, transformând aşezământul monahal în mănăstire. La sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX, mănăstirea Japca era una dintre cele mai prospere lăcaşuri sfinte din Basarabia. Aşezământul monahal era vizitat de „lume peste lume... roi de lume”. Până în 1916, mănăstirea a fost locuită de monahi, iar din acel an şi până în prezent de călugăriţe. În timpul Primului Război Mondial mai multe călugăriţe din Polonia rusească (teritoriu anexat de Rusia în a doua jumătate a sec. XVIII), de la mănăstira Lesna, din eparhia Holm, s-au refugiat în Basarabia. Drept urmare ca mănăstirea Japca să fie reorganizată în una de monahii. Trecerea monahiilor din Polonia în Basarabia, la un alt cadru geografic şi social-politic, a creat un anumit dezechilibru psihologic. Maicile trebuiau să-şi reorganizeze modul de viaţă la alt sistem de valori: trecerea la calendarul gregorian, administrarea noilor practici religioase, utilizarea limbii române în oficierea serviciului divin etc.

 Schitul Japca, sec. XVIII. Gravură, arhitect T. P. Naumov (1945)(*6)

În evoluţia sa istorică, lăcaşul monahal a beneficiat de un puternic sprijin din partea ctitorilor şi binefăcătorilor: domni, mari boieri, slujitori ai bisericii, funcţionari ş.a.

 

În documentele aşezământului monahal, ca ctitori şi binefăcători ai schitului Japca erau trecuţi domnii Mihail I Şuţu (1793–1794), Alexandru Callimachi (1796), Constantin Ipsilanti (1800–1801), Alexandru Şuţu (1801), Alexandru Moruzi (1803–1806).

 

Schitul Japca a beneficiat de spijinul marilor boieri (în mare parte membri ai Divanului) din Iaşi şi al ispravnicilor din Soroca. Aceştia, în litigiile privind proprietatea imobiliară i-au susţinut pe călugării de la Japca. În acest perimetru, între 1793 şi 1812, lăcaşul monahal a fost susţinut de marele ban Mihail (1793); vornicul de poartă Constantin Pagol (1794); postelnicul Ioan Roşca (1794); căpitanii Gheorghe Ganea (1794), Ştefan Manoli (1796), Carp Prodan (1796); marii-logofeţi Constantin Grecean (1805), Dumitru Sturza (1810, 1812); membrii Divanului Nicolae Hrisoverghi şi Andronic Donici (1810, 1812); marii-vornici Constantin Balş (1805), Lup Balân (1810,1812), Vasile Ronşa (1810, 1812); marele-spătar Gheorghe (Iordachi) Catargiu (1810, 1812); ispravnicii de Soroca Constantin Varnavam, Constantin Harst (1794), Constantin Crupnenschi (1797), Constantin Carp (1800), Matei Constantin Biv (1804), Dimitri Meleghii (1812) ş.a.

 

O contribuţie substanţială la extinderea domeniului funciar al Japcăi a avut-o neamul Budeci (Grigore, Sofroni, Antonii, Moisei, diaconul Ioana, Ioanachia, Natalia, Maria, Carp, Vasile, Meletia, boierul Vasile, Tudor, Maria, Zamfira, Atanasia, Vasilii, Sava, Andronic, Tudor, Chirica, Ştefan, Andronic, Elena, Condratia, Matei, Ştefan, Nestor, Marta, Irina); Furdui (boierii Constantin, Ştefan şi Vasile, boieroaica Sofia, slujitorii bisericii Andronic, Ioana, Eudochia, Irina, Vasile, Ana, răzeşii Trofim, Auxentie, Petru, Dimitrie, Paraschevia, Apostol, Ioana [de două ori], Mirona, Dimitrie, Irina, Maria, Agafia, Ştefan, David, Dimitrie) şi Malai-rău /Berghia (Constantin, Marina, Serghei, Nicolae, Eudochia, Ioana, Maria, Andrei, Ana, Leonti, Argentina, Ilaria, Metodii, Stefanida, Constanţa, Platon, Andrei, Irina [de două ori], Zaharia, Nestor, Andrei, Teodora, Nicolae, Ştefan, Grigorie, Ilie, Maria, Anastasia, Ieremia, Andrei, Vasile, Lupa [de două ori], Efrosenia, Leontia, Nicolae, Zamfira, Chirica, Parascheva, Pavel, Elena, slujitorii bisericii Ioanachia, Procop, Dorotea, Vasilii, Flora, Irina, Anastasia, Elena).

 

Pe la 1800, Vasilii Mandrea, împreuna cu soţia sa Sofia, din neamul Furdui, au dăruit schitului pământ „pentru întreţinerea părintelui lor – călugăr, care locuia în schit, pentru amintirea veşnică a sufletului lor” În 1802, preotul Andronic Furdui din satul Geamăna, împreună cu fratele său Ioan şi surorile Eudochia şi Irina, răzeşi din Japca, au donat schitului Japca pământ pentru „veşnica pomenire a bunicilor, strămoşilor şi a lor”. Peste trei ani, Trofim Furdui şi nepoţii acestuia, Auxentii şi Petru, răzeşi din Japca, au donat schitului jumătate din domeniul lor „de sufletul părinţilor lor, a strămoşilor lor şi a lor”.

 

În 1806, Sofronia, nepoata lui Grigore Budeci, împreună cu fiul şi ginerele ei, au donat 13 stânjeni de pământ „pentru pomenirea sufletului bunicilor, părinţilor şi a lor”. Peste şase ani, răzeşul din Japca, Platon Loghin, nepotul lui Grigorie Berghia, a donat schitului Japca 5 stânjeni de pământ „întru pomenirea lui şi a părinţilor”.

 

Schitul Japca a beneficiat şi de sprijinul unor personalităţi din domeniul religiei. Verişorii ieromonahului Paisii şi monahul Ioanachii, preoţi la Dobruşa, au fost transferaţi la Japca. Aceştia erau originari din familii de răzeşi din localitatea Japca. Au dăruit, alături de alţi răzeşi de neam (сăpitanul Constantin Scurtudenco, mazilul Ştefan Gorgost), schitului Japca pământ „întru pomenirea veşnică a strămoşilor, părinţilor, a lor şi a întregului neam”. În 1797, egumenul Ioachim, stareţul mănăstirii Dobruşa, şi episcopul Gherasim Guşschi, aflat în vizită la Dobruşa, au fost martori la aceste acte de donaţie acordate Japcăi. În 1808, mitropolitul Veniamin a susţinut schitul Japca în litigiile funciare. Prin aceste acţiuni de binefacere, s-a creat şi consolidat domeniul imobiliar al aşezământului monahal de la Japca, unul dintre cele mai puternice din regiune.

 

Ca şi majoritatea mănăstirilor basarabene, lăcaşul monahal de la Japca a fost ctitorit de boieri şi alţi creştini evlavioşi. În prima jumătate a sec. XIX, în acţiunile de susţinere materială şi spirituală a aşezământului monahal s-au evidenţiat următorii ctitori: mitropolitul Grigore Irinupoleos, boierul Constantin Andronovici Stati şi funcţionarul Mihail Lobov.

 

Mitropolitul grec Grigore Irinupoleos s-a născut la 23 ianuarie 1764, în Efes. A fost hirotonisit ca mitropolit al Irinupoleosului şi Vatepodului la 12 ianuarie 1802, la Sfântul Munte, de către fostul patriarh al Constantinopolului, Grigore al V-lea (1797–1798). A fost egumenul, epitropul mănăstirii Golia din Iaşi şi responsabil de toate metocurile vatopedine din Moldova şi Basarabia. În 1821, în timpul revoluţiei eteriste, s-a refugiat în Basarabia, unde a locuit până la moarte. În această funcţie, observând că mănăstirea Japca este lipsită de ajutor material, i-a donat, la 11 octombrie 1821, un iaz şi o moară de pe pământul Goliei, iar la 21 august 1825, întreaga parte a moşiei Japca, din averea mănăstirii Golia, a dat „să le stăpânească cu bună pace în veci”. Aceste acţiuni de binefacere ale mitropolitului erau cu atât mai oportune cu cât, în perioada indicată, mai multe aşezăminte monahale din Basarabia erau închise din considerentul că nu aveau proprietăţi funciare. În anii 1821–1825, arhimandritul Irinei şi protoiereul Petru Licicovschi, membri ai Dicasteriei Spirituale din Chişinău, au ajutat mănăstirea Japca cu legitimarea juridică a donaţiilor lui Grigore. Mitropolitul Grigore a trecut la cele veşnice la 3 ianuarie 1846, la Chişinău, fiind înmormântat la Catedrala Naşterea Maicii Domnului din centrul Chişinăului. După închiderea Catedralei, în 1961, piatra funerară a mitropolitului Grigore Irinupoleos, alături de cele ale altor mari ierarhi – Dimitrie Sulima (1821–1844) şi Antonie Şokotov (1858–1871), arhiepiscopii Chişinăului şi Hotinului – au fost scoase şi transportate în partea de est a bisericii Sfântul Teodor Tiron (Ciuflea), care urma să aibă rol de catedrală mitropolitană. Inscripţia de pe piatra de mormânt a mitropolitului Grigore Irinupoleos, în limbile greacă şi rusă, a fost publicată doar în greacă şi tradusă în româneşte de Ştefan Gr. Berechet. Varianta rusă a acestei inscripţii: ЗДЪСЬ ПОКОИТСЯ ТЪЛО ПРЕОСВЯЩЕННАГО ГРИГОРIЯ МИТРОПОЛИТА ИРИНОПОЛССКАГО И ВАТОПЕДСКАГО, КОТОРЫЙ РОДИЛСЯ ВЪ ЕФЕСЪ ГЕНВАРЯ 23 ДНЯ 1764 ГОДА А СКОНЧАЛСЯ ВЪ КИШИНЕВЪ ГЕНВАРЯ 3 ДНЯ 1846 ГОДА. (Traducerea în limba română: „Aici odihneşte trupul răposatului mitropolit al Irinupoleosului şi al Vatopedului Grigore, care s-a născut în Efes la 23 ianuarie 1764 şi a decedat la Chişinău la 3 ianuarie 1846”).

 

Ca şi în cazul ctitoriilor boierilor moldoveni de la mănăstirile Dobruşa (Toma Cozma), Suruceni (boierii Suruceni) etc., mănăstirea Japca l-a avut drept susţinător pe proprietarul Constantin Andronovici Stati. Acesta a locuit în sfântul lăcaş de la Japca între 1820 şi 1842. Chilia din lemn a boierului Stati era plasată în locul unde actualmente se află biserica de iarnă. La naştere, primise numele de Teofan. În copilărie, având probleme de sănătate, maică-sa a considerat că schimbarea prenumelui îl va ajuta la însănătoşire, de aceea l-a numit Constantin. Pe taică-său unii îl numeau Grigori, alţii – Andronic. În anii 1820–1825 a zidit în mănăstire biserica de piatră cu hramul Înălţarea Domnului. A cumpărat pentru mănăstire un lot de pământ, lăsând lăcaşului monahal o Evanghelie românească, tipărită în 1723, la Bucureşti, un potir de argint cu o inscripţie în limba română „Pomeneşte-l, Doamne, pe robul tău, Constantin” şi altă inscripţie în rusă – „Pomeneşte, Doamne, pe robii tăi, Gheorghe şi Manuil”. A decedat în 1842, la o vârstă înaintată, şi a fost înmormântat în biserica pe care a zidit-o, în partea de nord a altarului. Portretul ctitorului, în ulei, cu inscripţia „Costachi Statiev ctitor 1825, zugrăvit în 1867 febr. 7” a fost semnalat în 1912 de Gheorghe Ghibănescu, cu următoarea descriere: „privirea sa clară de sub işlicul vechi, verde în cap, cu caţaveica de vulpe pe umeri şi cu mătănii în o mână şi biserica în cealaltă”. În 1928, profesorul I. Simonescu avea să constate şi el portretul ctitorului în una din sălile stăreţiei, „îmbrăcat în giubea până la glesne, cu mânecele largi, cu blăniţă de samur în lungul părţilor. Pe cap poartă comănac cu blană surie de miel. În mâna stângă ţine chipul vechii mănăstiri, iar în cea dreaptă mătăniile de chihlimbar. Deoparte şi alta a capului stă scris: „Ctitorul Costache Statice, ziditorul mănăstirii şi cel care a făcut danie pământul, 1825”. În perioada interbelică, un portret al boierului C. State, din 1825, lucrat pe pânză, cu mărimea de 87x58 cm, donat de mănăstirea Japca, se păstra la Muzeul Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti Basarabene din Chişinău.

 

Alături de Constantin Andronovici Stati, în Pomelnic (1872) era menţionat şi neamul acestuia: Grigore, Ana, Andrei, Ioana, Lupa, Andronic, Gheorghe, Manuil.

 

Între 1847–1849, Mihail Ivanovici Lobov, funcţionar de clasa a 9-a din Chişinău (o bună cunoştinţă a arhimandritului Casian), împreună cu soţia sa, Eudochia, fiica lui Mihail, a construit biserica de iarnă, cu hramul Arhanghelul Mihail şi un corp de casă cu chilii de piatră, pentru care a plătit cca 8000 de ruble de argint, a făcut donaţii băneşti pentru procurarea icoanelor şi pentru construcţia clopotniţei bisericii Înălţarea Domnului, a donat pentru renovarea bisericii din stâncă 471 ruble de argint, iar în 1851 – încă 75 ruble. Datorită lui, clopotniţa a mai fost ridicată cu un etaj.

 

Alături de Mihail Lobov, în Pomelnic (1872) era menţionat şi neamul acestuia: boieroaica Eudochia, Ioana, Maria, slujitorii bisericii Mihai, Marfa, Petru, Vasilii, Natalia, Parascheva, Petru, Cosima, Ana, Ştefan, Maria, Alexandru.

 

Lăcaşul monahal primea diverse donaţii de la credincioşi atât din zonele învecinate, cât şi din cuprinsul Imperiului Rus, menţionate în Pomelnicul vechi şi în cel din 1872. În Pomelnicul vechi era menţionat nobilul Pavel Fiodorov, guvernatorul Basarabiei (28 august 1834 – 29 mai 1854).

 

În registrele mănăstirii erau incluse neamuri de binefăcători: nobili (ale cneazului Grigorie Petrovici Volkonski, ale cneazului Petru Hristianovici Vitghenştein, ale cneaghinei Olga Petrovna Dolgorukova), militari (ale colonelului Alexandru Ivanovici Runovski), boieri (Pavel Fiodorov, Evgheni Alexandru Saharov, Nikon Ivanovici Iareţki, Avraam Berezovski, Alexandru Filipovici Rezov), comercianţi (Petru Maximov Pâleav).

 

Mănăstirea a beneficiat, din partea creştinilor, de resurse financiare, pământ, construcţii, cărţi etc. Fraţii de sânge Iolim şi Constantin Tati au donat mănăstirii 3000 de lei în 1822. În 1827, Gheorghe Paricsii Grec a donat mănăstirii o moară „pentru mântuirea sufletului său şi al părinţilor”. De menţionat că binefăcătorul a avut grijă de întreţinerea acestei instalaţii, dăruind bani pentru reparaţie şi întreţinere. În iulie 1825, arhimandritul Chiril a donat mănăstirii Japca 100 de lei. În anii 1840, egumenul Antoni, stareţul mănăstirii Medvedovsk, Eparhia Kiev, fratele ieromonahului Marchian (Martin Varivoda) a donat mănăstirii bani pentru cumpărarea unui clopot. În 1843, fraţii Vasile şi Meletii Budeci, nepoţii lui Grigore Budeci, răzeşi din Japca, au dăruit mănăstirii 73 stânjeni de pământ. Pe la 1845, Vasile Budeci, deja în etate, a trecut pe la mănăstirea Japca. Aici s-a îmbolnăvit şi a decedat. În aprilie 1844, egumenul Antonii, stareţul mănăstirii Maloiaroslavsk din Eparhia Kaluga, a donat bani pentru edificii. Ieroschimonahul Manasie de la mănăstirea Dobruşa, în ianuarie, 1847, a donat mănăstirii Japca 34 de ruble şi 25 copeici. Boierul Avraam Berezovschi este înscris în Pomelnic deoarece, în 1849, a donat 70 de ruble pentru construcţia bisericii Înălţarea Domnului. În 1851, locuitorii satului Japca, Orest Popa şi Ioan Danţuga au donat mănăstirii o Evanghelie ferecată cu argint „pentru veşnica lor pomenire şi a familiilor acestora”. Locotenent-colonelul Runovski a dăruit lăcaşului un acoperământ de catifea albastră. În 1857, Maria Petrovna Zinovieva, fiica cneazului Alexandru Petrovici Trubeţkoi, a dăruit bisericii Înălţarea Sfintei Cruci o icoană pictată de ea însăşi. În anii 1864–1872, cneazul Grigori Petrovici Volkonski a donat mănăstirii 300 de ruble de argint. În 1864, Ioan I. Goroşenco, subchirurg din Camenca, a donat un chivot pentru icoană şi i-a tratat, timp de 25 de ani, fără remunerare, pe monahii bolnavi. În acelaşi an, consilierul Nicon Iareţchi a oferit în dar icoana Sfinţilor Nicon şi Ana, ferecată cu argint. Pe parcursul câtorva ani, acesta, prin intermediul schimonahului Zosima, a dat bani pentru procurarea uleiului pentru candela de la icoană. În timpul iernii, icoana era transferată în biserica de iarnă Arhanghelul Mihail şi plasată în partea dreaptă a altarului. În perioada decembrie 1867 – aprilie 1869, lăcaşul monahal a beneficiat de donaţii financiare din partea preotului Pancratii Condraţchi, din regiunea Podolia (30 de ruble), ieromonahului Teodosie de la mănăstirea Curchi (25 de ruble), moşieresei Zinovia Paladuţev din Răspopeni (50 de ruble) şi boierului Gheorghe Teodosiu din Teleneşti (50 ruble). În octombrie 1869, egumenul Teofan de la mănăstirea Noul Neamţ a donat mănăstirii două desetine de pământ, care a fost vândut contra sumei de 100 de ruble. La 1869, boierul Eugeniu Saharov, profesor la Seminarul din Chişinău, a dăruit mănăstirii un acoperământ alb lustruit. În acelaşi an, negustorul Petru Maximov Pâleav a donat o stofă brodată cu aur.

 Mănăstirea Japca. Vedere generală, înc. sec. XX(*53)

În Primul Război Mondial, mănăstirile basarabene au susţinut activitatea de caritate. Lăcaşurile monahale urmau să trimită la Chişinău câte doi croitori, care urmau să coase haine de iarnă şi lenjerie, pentru a le trimite pe front. Călugării refuzau să consume ceai şi zahăr şi expediau banii economisiţi pentru necesităţile frontului. Mănăstirile trimiteau pe front vin pentru împărtăşanie, mai ales în perioada postului.

 

Pomelnicul mănăstirii Japca, document unic în spaţiul basarabean din sec. XIX, constituie un valoros document-cronică al aşezământului monahal. Primele informaţii referitoare la mănăstirea Japca, semnalate în acest document valoros au fost reconstituite în baza mărturiilor orale. Părintele Paisie, care a trăit 115 ani, a relatat comunităţii monahale informaţii valoroase privind schitul şi mănăstirea Japca, unele aspecte au fost menţinute în memoria colectivă şi individuală a călugărilor până la sfârşitul sec. XIX. Un alt martor al evenimentelor istorice pe care le-a traversat mănăstirea Japca a fost călugărul Augustin (Ilie Muzurenco), aflat la mănăstire din 1819, care a depus mărturii pentru întocmirea Pomelnicului din 1872. De menţionat faptul că în acest valoros document se fac deseori referinţe la vechiul Pomelnic, care, din păcate, nu s-a păstrat.

 

Ieromonahul Maximilian (Mihail Ikonnikov), blagocinul mănăstirii, susţinut de arhimandritul Ieronim, a ţinut cont de relatările înaintaşilor şi de documentele existente la mănăstire pentru întocmirea Pomelnicului mănăstirii Japca, publicat în 1872 în Кишиневскиe Епархиальныe Ведомости. Forma de prezentare a acestui document este una ştiinţifică, cu notiţe şi comentarii.

 

Ieromonahul Maximilian s-a născut în 1834. A studiat la Seminarul din Viatka, iar după absolvire, în timpul Războiului din Crimeea, a făcut carieră militară, ca subofiţer (1856). După război a slujit în unităţile militare din Caucaz, unde s-a îmbolnăvit şi a fost nevoit să se retragă. După trecerea în rezervă, a intrat în ascultare la mănăstirea Sfântul Trifon din Viatka (1860–1864). A fost tuns în monahism la mănăstirea Înălţarea Sfintei Cruci din Slobodka (1866), unde a devenit ierodiacon şi ieromonah (1867). În 1868 a venit la mănăstirea Japca. Decorat cu medalia de bronz consacrată războiului din 1853–1856. Împreună cu Ieronim, fostul stareţ al mănăstirii Japca, au plecat în Eparhia Cernigovului.

 

La întocmirea Pomelnicului, Maximilian a fost ajutat de călugărul Sinesie (Gheorghe Bărca), moldovean, care a tradus cele 150 de documente din română în rusă. Acesta s-a născut în 1839. A studiat la Seminarul din Chişinău, apoi a fost repartizat ca preot în satul Sângerei (1864–1866). Rămas văduv, a plecat la Curchi (1866), unde s-a călugărit (1867). În 1869 a fost transferat la Japca. În 1872 a participat la deschiderea şcolii de la Japca. De aici a fost transferat în funcţia de stareţ la mănăstirea Ţigăneşti (1872–1873).

 

Pomelnicul include evenimente esenţiale din istoria mănăstirii – de la întemeiere până în 1872, stareţii acesteia, ctitorii, donatorii; oferă informaţii valoroase despre obştea monahală (sunt menţionaţi 106 călugări, majoritatea români), edificii, dinamica economică etc.

 

Actualmente, mănăstirea Japca este una dintre cele mai bine amenajate şi mai prospere mănăstiri din Republica Moldova, un adevărat centru de spiritualitate din spaţiul pruto-nistrean.

 

 

SUMMARY

 

In its historical evolution the Japca monastery received a strong support from the founders and benefactors: prices, landowners, clergymen, officials, members of the military, etc. As a result of these activities one of the largest monastic complexes in the region has been established and strengthened.

 

 

Autor: Ion XENOFONTOV*

 

* Ion Xenofontov, doctor în istorie, Institutul de Studii Enciclopedice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.

 

Extras di revista „Cohorta”, nr. 2, 2013