BĂTĂLIA DE LA HOTIN DIN ANUL 1621. CAUZE ŞI ACŢIUNI STRATEGICE DE DINAINTEA CONFRUNTĂRII

Share

Bătălia de la Ţuţora din anul 1620 şi înfrângerea armatei poloneze au produs un mare ecou în societatea poloneză a acelor vremuri. Dispărea, în acelaşi timp, o personalitate importantă a vieţii politice şi militare poloneze de la sfârşitul secolului al XVI-lea – începutul secolului al XVII-lea, Stanisław Żółkiewski. Principala responsabilitate pentru dezastrul de la Ţuţora a căzut asupra lui Żółkiewski, care a pierit pe câmpul de luptă în timpul retragerii, regele fiind scutit de acuzaţiile cu privire la organizarea deplorabilă a acelei campanii.

 

Prima consecinţă importantă pentru Polonia, după înfrângerea de la Ţuţora, a fost campania cumplită de jaf în teritoriile poloneze rămase fără apărare, mai ales că în evenimentele din Moldova participase şi armata kvartei, care tocmai avea obligaţiunea să apere zonele din apropierea graniţei. Chiar şi aşa, în pofida numărului mic, anume armata regulată a jucat cel mai important rol în respingerea campaniei de jaf a tătarilor la marginea Poloniei. Mobilizarea generală şi numirea lui Jerzy Zbaraski în fruntea armatei nobiliare nu a avut rezultatul scontat. În loc să se unească sub conducerea celui desemnat de rege, majoritatea nobililor polonezi s-au preocupat, în primul rând, de apărarea propriilor domenii. Astfel, după ce, pe parcursul lunii octombrie, tătarii au jefuit regiunile de la margine s-au întors, prin Moldova, în Crimeea fără prea mari pagube.

 

La scurt timp după bătălie, s-a desfăşurat şi seimul (sejm), convocat de rege cu câteva luni înainte. Cu siguranţă că rezultatul bătăliei de la Ţuţora, din 19 septembrie, a adus schimbări importante ordinii de zi a sejmului. Conform informaţiilor de care dispuneau polonezii, în anul următor, 1621, turcii pregăteau o mare campanie împotriva Poloniei. Totuşi, principalul imbold care i-a încurajat pe otomani la înfăptuirea acestui plan a fost înfrângerea dezastruoasă a armatei poloneze în bătălia de la Ţuţora. S-a crezut atunci că Rzeczpospolita era foarte slabă şi că va fi o pradă uşoară într-o viitoare confruntare militară.

 

Situaţia destul de şubredă în care s-a pomenit Rzeczpospolita în urma bătăliei de la Ţuţora i-a determinat pe polonezi să se mobilizeze în faţa unui pericol iminent, care venea din partea turcilor. Regele însuşi, în anii următori, a ocupat o poziţie mult mai maleabilă faţă de opoziţia nobiliară, oferindu-le posibilitatea să participe activ la evenimentele ce s-au derulat în perioada imediat următoare. O dovadă în acest sens a fost numirea lui Jerzy Zbaraski în fruntea armatei nobiliare, menite să apere ţara de atacurile tătarilor, precum şi desemnarea fratelui acestuia Krzysztof (Cristofor) Zbaraski (ambii cunoscuţi adversari ai lui Żółkiewski), mare sol pentru încheierea păcii cu otomanii între anii 1622-16248. În faţa pericolului otoman, s-a diminuat semnificativ şi lupta politică dintre cele două tabere, proregală şi nobiliară.

 

Sejmul a hotărât să sporească armata poloneză până la numărul de 60 000 de soldaţi. La acest număr urmau să se adauge şi cazacii. Desigur, pentru întreţinerea unei asemenea armate era necesară şi sporirea substanţială a impozitelor. Seimul a stabilit totodată şi conducătorul militar în viitoarea confruntare militară. Dintre persoanele care ar fi fost indicate pentru primirea împuternicirilor militare supreme: marele hatman Stanisław Żółkiewski era mort, iar Stanisław Koniecpolski, hatmanul plin, se afla în prizonieratul otoman. În pofida faptului că la această funcţie aspirau Krzysztof Zbaraski, Tomasz Zamoyski şi Stanisław Lubomirski, majoritatea a căzut de acord că cel mai indicat şi cel mai experimentat pentru numirea în calitate de comandant suprem era Jan Karol Chodkiewicz, marele hatman al Lituaniei. Era importantă şi asigurarea echipamentului necesar pentru viitorul război. În această ordine de idei se încadrează şi prevederea adoptată la seim prin care se interzicea exportul de cai.

 

În această perioadă, s-a activizat şi diplomaţia poloneză. Polonezii au încercat să obţină de peste graniţă ajutor material, permisiunea de a înrola soldaţi, a cumpăra armament şi amuniţie. Astfel, au fost trimişi: în Anglia – Jerzy Ossolinski, la Roma - Achacy Grochowski, în Flandra austriacă – Piotr Żeromski, la seimul imperiului în Ratizborn a plecat Lukasz Dydynski, la împăratul habsburgic – Maximilian Przeręmbski. Cu toate acestea, demersurile diplomatice poloneze nu au dat niciun rezultat notabil.

Polonezii s-au întâlnit cu dificultăţi mari în realizarea prevederilor seimului de la sfârşitul anului 1620. Era dificilă atât înrolarea unui număr de 60 000 soldaţi, cât şi găsirea banilor necesari pentru plata soldei. Din acest motiv, s-a ajuns chiar la convocarea unui seim extraordinar, la care s-a pus din nou în discuţie problema unor noi impozite. Totodată greutăţi erau şi în aprovizionarea armatei cu tunuri, praf de puşcă, armament în general. Din cauza unor animozităţi, s-a ajuns la situaţia când unele regimente formate anterior au primit banii promişi, iar pentru cele formate mai târziu nu mai ajungeau bani. În multe cazuri, detaşamentele formate, cu banii deja primiţi, dezertau. Un rol important în formarea armatei poloneze care să dea o ripostă campaniei otomane aveau să o joace regimentele cazacilor zaporojeni. Până la urmă, în pofida greutăţilor de organizare şi mobilizare a armatei, spre sfârşitul verii, polonezii au reuşit să adune un contingent militar, care număra în jur de 32 000 de polonezi şi circa 20-25.000 de cazaci zaporojeni.

 

Chiar dacă au existat probleme mari în organizarea armatei poloneze, care în ultimă instanţă şi-au spus cuvântul şi asupra modului în care s-au purtat confruntările, trebuie să ţinem cont şi de greutăţile pe care le-a întâmpinat şi armata otomană în pregătirea campaniei împotriva Poloniei. În pofida bravadei etalate de către conducătorii statului otoman, se pare că organizarea unei campanii de proporţii nu se putea pune în practică în termenele propuse. Principala dovadă în acest sens o reprezintă termenele de mobilizare şi concentrare a armatei otomane în Moldova. Putem presupune că dacă o asemenea organizare s-ar fi ridicat la nivelul necesar, atunci, cel puţin spre sfârşitul primăverii, armata otomană trebuia să se afle deja la graniţele Poloniei. Acest lucru nu s-a întâmplat, chiar dacă sultanul, conform unor surse, în ziua de 7 mai a ieşit cu pompa cuvenită din Constantinopol. Un succes asupra Poloniei putea fi asigurat numai prin eficacitatea mobilizării şi concentrării la graniţele adversarului a unei puternice armate bine echipate. Aparatul administrativ militar otoman de multă vreme nu se mai afla la nivelul necesar, iar hotărârile importante se luau anevoios şi cu o mare încetineală. Nu în ultimul rând, problemele otomanilor s-au amplificat din cauza morţii, în luna noiembrie 1620, la Cetatea Albă, a lui Schender paşa. Anume el a condus cele mai importante operaţiuni militare împotriva polonezilor începând cu anul 1616, obţinând victorii răsunătoare atât în bătălia de la Drăgşani, din anul 1616, cât şi mai ales în bătălia de la Ţuţora din anul 1620. Anume în urma acestui din urmă succes, otomani au decis să pornească marea campanie militară din anul 1621. De aceea, în pofida dificultăţilor majore pe care le-au întâmpinat polonezii în organizarea apărării în anul 1621, nici otomanii nu s-au ridicat din punct de vedere organizaţional deasupra adversarilor săi.

 

Noul domn al Moldovei a ajuns la Iaşi în luna octombrie 1620. Situaţia în care s-a pomenit Alexandru Iliaş nu era deloc una de invidiat. Războiul antiotoman al lui Gaşpar Graţiani, soldat cu bătălia de la Ţuţora, a însemnat o mare bulversare pentru întreaga ţară. O bună parte a populaţiei din nordul Moldovei era retrasă în munţi şi, după câte se pare, nu a mai revenit la locurile lor. Demersurile lui Alexandru Iliaş de mediere a păcii s-au lovit dintr-odată de neîncrederea polonezilor. La 12 octombrie 1620, Alexandru Iliaş îi scria lui Tomasz Zamoyski, voievodul Kievului, fiul lui Jan Zamoyski, despre urcarea sa în scaun şi despre intenţia de a fi prieten Regatului Polon. Noul domn amintea de predecesorul său, Gaşpar Graţiani, care „l-a trădat pe Domnul Dumnezeu şi pe domnul său, iar mai apoi a adus şi coroana polonă la mari pierderi”, iar el nu va fi ca şi acel care „coroana polonă a adus-o la aşa ruşine şi pagubă”. La 1 aprilie 1621, subcancelarul Wenczeslaw de Lesno îi scria lui Laurenţiu Gembicki, arhiepiscop de Gniezno, că la Cameniţa a venit un sol de la domnul Moldovei, probabil Constantin Batista Vevelli, cu propuneri de pace între regele polon şi sultanul turc. Însă aşa cum preciza demnitarul polonez „nimic concret ce ar sta la baza păcii domnul nu spune”. Considerentele sale cu privire la situaţia creată regele le-ar fi trimis starostei de Cameniţa, dar „ar fi bine ca şi arhiepiscopul să-şi spună părerea cu privire la acea problemă”. În general, polonezii nu aveau încredere în moldoveni. Un oarecare Manuc din Hotin, căsătorindu-se în Cameniţa, a fost arestat acolo şi dus la Chodkiewicz, la Skala, fiind acuzat de spionaj în favoarea moldovenilor. A fost torturat, iar din cauza chinurilor a şi murit. Probabil, în acelaşi context se situiază şi povestirea lui Miron Costin despre alţi hotineni care au fost aruncaţi de pe zidurile cetăţii, precum şi recomandarea regelui polon, adresată starostelui de Cameniţa, Ştefan Potocki, să elibereze oraşul şi cetatea de moldoveni, deoarece „de la ei nu se poate aştepta pace”. În luna iulie, conform informaţiei din Cronica de la Cameniţa a venit un sol de la Alexandru Iliaş în lagărul de lângă Orynin, unde era dislocată armata poloneză. Acesta, probabil tot Constantin Batista Vevelli, „a fost reţinut şi trimis cu 200 de haiduci în Cameniţa”. La sfârşitul lui mai la Scala şi-a stabilit tabăra Stanisław Lubomirski. Într-un jurnal al războiului de la Hotin se precizează că anume Constantin Batista Vevelli a fost trimis la polonezi cu scrisori de la Husein paşa, capigi paşa şi de la domnul Moldovei cu propuneri de pace. Solul lui Alexandru Iliaş însă nu s-a bucurat de încredere. Lubomirski nu i-a dat răspuns la scrisori, motivând că-l aşteaptă pe Chodkiewicz, şi l-a reţinut sub strajă într-un sat apropiat, conform unor surse, 48 de zile. La 15 iunie 1621, comandantul suprem al armatei poloneze, Jan Karol Chodkiewicz, îi scria regelui despre corespondenţa purtată cu domnul Moldovei: „Nu ştiu ce-mi va răspunde acum, dar şi solia ceea despre care domnul ne-a înştiinţat s-a produs mai degrabă pentru a observa cum stau lucrurile decât pentru încheierea unor acorduri”. Nu-i întâmplător că în aceeaşi ordine de idei, la 10 iulie 1621, regele dădea instrucţiuni solului său, Alexandru Piaseczynski, la seimicul din Viniţa. Între altele, regele preciza că „Domnul Moldovei <Alexandru Iliaş n.ns.> se anunţă că vrea să mijlocească pacea între noi şi turci; cine s-ar încrede în el de bună seamă că s-ar înşela; nimeni nu i-a recomandat aceasta; n-are nicio putere, însuşi este vasal turcesc, face ceea ce i se porunceşte, spre trădare şi înşelăciune”. La o dată neclară, regele polonez îi scria starostelui de Cameniţa, Ştefan Potocki, că domnul Moldovei este: „complet în trădare şi minciunos”. Din câte ştim, Constantin Batista Vevelli, în calitate de sol al domnului Moldovei, dar şi ca trimis al unor dregători otomani, a primit răspuns abia la 4 august, atunci când s-a hotărât şi traversarea Nistrului de către armata poloneză. În răspunsul adresat domnului şi marelui vizir, Chodkiewicz le propunea să aleagă între pace şi război. Dacă doreau să poarte tratative de pace, atunci condiţiile trebuiau să fie prielnice Rzeczpospolitej, dacă nu, atunci partea poloneză este gata pentru a răspunde provocării.

 

Tergiversările şi totala nepregătire a armatei otomane aveau să se manifeste şi în continuare. Sultanul turc a plecat din Constantinopol în prima jumătate a lunii mai, iar la Dunăre a ajuns abia la începutul lunii august, ceea este sugestiv în privinţa neconcordanţei dintre dorinţele şi declaraţiile otomanilor, pe de o parte, şi realitatea crudă, pe de altă parte. Spionii trimişi de către polonezi în Moldova aduceau noutăţi îmbucurătoare: la 12 august, sultanul se afla încă de partea cealaltă a Dunării, iar în armata otomană oamenii şi caii duc o mare foame. În aceeaşi scrisoare se preciza că domnul Moldovei fugise din Iaşi, speriat de cazacii zaporojeni. Acest ultim detaliu de asemenea avea să conteze în final. Miron Costin menţiona că Lubomirschi, locţiitorul lui Chodkiewicz, înainte de a intra turcii în ţară: „au prădatu ţara până în Iaşi, ieşindu şi lăsindu şi Alexandru vodă Ieşii cu fuga la Romanu. Şi au arsu leşii şi Ieşii şi din prada ţărâi au strâns hrană, care apoi au ţinut pre leşi toată vremea cât au fostu la Hotin”. Faptul că jurnalele elaborate cu prilejul bătăliei de la Hotin nu menţionează aprovizionarea polonezilor cu produse din Moldova, nu înseamnă că o asemenea aprovizionare nu putea avea loc. În plus, încă de la sfârşitul confruntării de la Ţuţora, moldovenii au fost asociaţi cu duşmanii, atât prin prisma aşteptărilor pe care polonezii le-au avut de la moldoveni ca să se asocieze armatei lor, cât şi reieşind din numeroasele fapte comise de aceştia, când ei au prins un număr important de polonezi, pe care i-au predat mai apoi fie turcilor, fie tătarilor. De aceea, incursiunile polonezilor şi ale cazacilor au jucat un rol important în sabotarea pregătirii produselor necesare pentru armata otomană. Cumulat cu informaţia cu privire la retragerea moldovenilor în munţi, tabloul Moldovei din preajma confruntării de la Hotin apare în culori extrem de sumbre. Fireşte că în aceste condiţii nici vorbă nu putea fi de îndeplinirea poruncilor sultanului de a aproviziona cu cele necesare armata otomană.

 

Nici pe plan diplomatic otomanii nu stăteau chiar bine. Pentru a asigura succesul campaniei, la Moscova a fost trimisă o solie condusă de Toma Cantacuzino, altul decât dregătorul cu acelaşi nume adus în Moldova de către Radu Mihnea. Mediile diplomatice de la Constantinopol anunţau că, încă în a doua jumătate a lunii aprilie, marele vizir intenţiona să-l trimită pe Toma Cantacuzino la Moscova cu propunerea încheierii unei înţelegeri ruso-otomane împotriva Rzeczpospolitei. Acest lucru l-ar fi făcut la îndemnul ambasadorului Olandei şi al lui Chiril Lucaris, patriarhul Constantinopolului. Solia a pornit prin Azov, iar la 9 iulie, cu escorta căzăcească, membrii soliei au primit permisiunea să înainteze spre Moscova. La 1 august 1621, Putila Fiodorovici Reazanov primea poruncă să meargă să-l întâlnească pe solul turc şi, totodată, instrucţiuni cu privire la tratativele care urmau să aibă loc între solia otomană şi oficialii ruşi. Între altele, reprezentantul rus avea să precizeze că deşi în anul 1619 s-a încheiat pace pentru 14 ani, „în zădar a făcut această pace ţarul şi marele cneaz. Regele Poloniei şi fiul lui nu s-au îndreptat întru totul în faţa ţarului şi marelui cneaz şi să crezi polonezilor nu trebuie, deoarece în ei adevăr şi consecvenţă nu există niciodată”. Solul otoman a prezentat scrisorile sultanului, marelui vizir şi patriarhului ortodox. Între altele, în scrisoarea sultanului era şi un îndemn la acţiuni comune: „iar acum mergem împotriva regelui lituanian să mergeţi şi voi cu armata voastră aşa cum ne-aţi scris mai înainte asupra regelui lituanian şi, prin aceasta, să consolidăm prietenia şi dragostea noastră”. În acelaşi context apărea şi recenta vizită la Moscova a lui Theofan, patriarhul Ierusalimului, care, între altele, l-a învestit în funcţia de patriarh al Moscovei pe Filaret, tatăl ţarului Moscovei Mihail Romanov, dar a restabilit şi ierarhia ortodoxă în Ucraina.

 

Chiar dacă ruşii ar fi fost disponibili pentru o eventuală conlucrare cu armata otomană, evidenta întârziere a soliei nu putea să aducă vreun rezultat notabil, conlucrarea ruso-otomană împotriva Rzeczpospolitei fiind de domeniul viitorului.

 

Consiliul militar polonez de la începutul lunii august a luat în calcul câteva posibilităţi: să înainteze în Moldova, să aştepte duşmanul în ţară sau să ocupe o poziţie strategică în Moldova, aproape de granită, şi să nu supună teritoriul Poloniei la eventualele pustiiri pe care le-ar fi putut aduce cu sine invazia otomană. Această ultimă opinie a plăcut ambilor commandanti, şi lui Chodkiewicz, şi lui Lubomirski, cu atât mai mult că Hotinul aparţinea din nou polonezilor.

 

La 8 august 1621, primele regimente, în frunte cu Stanisław Lubomirski, au trecut Nistrul şi au aşezat tabăra lângă Hotin. La 10 august, din tabăra poloneză a ieşit detaşamentul lui Lipnicki pentru pradă şi aprovizionare a armatei cu provizii pe seama populaţiei din Moldova. Detaşamentul a ajuns până la târgul Siret şi s-a întors cu câteva sute de vite. Câteva slugi din tabăra lui Lubomirski aflându-se după provizii pe teritoriul Moldovei au fost atacate de un detaşament condus de Miron Barnovschi, care le-a luat caii cu tot cu care, iar pe unii i-a omorât. După această întâmplare, Jan Karol Chodkiewicz a poruncit să nu se mai facă incursiuni de pradă în teritoriul Moldovei, ceea ce a nemulţumit desigur armata. Se credea că el a poruncit asta fie de teama vieţii lui Szemberg, care era dus pentru tratative la otomani şi care se afla în pericol din cauza acestor incursiuni, încât ori otomanii ori moldovenii îl puteau omorî, fie din cauza vorbelor lui Petru Movilă, fiul lui Simion, care spera că moldovenii se vor închina Rzeczpospolitei, dar numai dacă teritoriile lor nu aveau să fie pustiite.

 

La 19 august 1621, întreaga armată poloneză era adunată lângă Hotin şi organizată în tabără. Peste două zile au venit şi cazacii zaporojeni60. Solul cazacilor, Doroszenko, i-a spus hatmanului că au pustiit ţinuturile Soroca şi Orhei, iar bunurile lor le-au luat. Între timp însă a început vânătoarea după detaşamentele de cazaci care prădau Moldova şi mulţi dintre ei au pierit căzând în prizonieratul turcesc.

 

La 1 septembrie 1621, în tabăra poloneză s-a întors Szemberg, împreună cu Constantin Batista Vevelli. Din cele spuse de solul polonez reieşea: capigi paşa, Husein paşa şi domnul Moldovei au negat că ar fi scris hatmanului, vizirul a ascuns de la sultan venirea solului polonez, iar în scrisoarea sa către Chodkiewicz i-a scris că nu-i un lucru bun ca împăratul turcesc să facă pace, fără să rezolve chestiunea căzăcească şi în plus a cerut şi tribut de la Rzeczpospolita62. Şi aşa cum ambele armate se aflau faţă în faţă era clar că se va declanşa bătălia. Timpul relativ târziu al anului, absenţa pe un termen aşa de lung a sultanului de la Constantinopol, iniţiativa strategică a polonezilor care, primii au reuşit să ocupe poziţiile strategice, toate au stat la baza succesului pe care polonezii l-au avut în urma bătăliei de la Hotin.

 

SUMMARY

Article deals with issues related to the period before the Battle of Hotin in autumn 1621. Turkish Sultan decided to attack Poland as a result of the defeat of Polish army in 1620 in the Battle of Ţuţora. Poland and the Ottoman Empire were prepared for armed confrontation, although in the mobilization of troops they were big problems. Both countries have made diplomatic efforts to get help from outside, but not get the desired results. Both armies were ready for confrontation in early September, although it remains and possibilities for diplomatic settlement of the conflict.

 

Autor: Valentin CONSTANTINOV*

 

* Valentin Constantinov, doctor în istorie, cercetător ştiinţific coordonator, Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.