GRADE MILITARE ŞI ÎNSEMNE DISTINCTIVE NAŢIONALE MILITARE ÎN SECOLELE XVIII ŞI XIX

Share

În spaţiul românesc, în secolul XVIII nu exista o armată regulată. Această situaţie s-a răsfrînt asupra organizării şi gradaţiei militare în Principatele Dunărene. În Transilvania şi Banat existau detaşamente de infanterie române organizate după modelul austriac. Soldatul era mercenar şi îndeplinea serviciul militar în schimbul unor garanţii sociale. Gradaţia militară inferioară în aceste unităţi era asemănătoare cu cea a forţelor armate din Europa de Apus, în special din Austria. Infanteriştii se numeau fusileri. Dulghierii se ocupau cu problemele gospodăriei militare.

uniformele_armatei_romaneCaporalii ţineau sub control disciplina în armată şi erau subordonaţi sergenţior, care răspundeau şi de starea armelor şi muniţiilor. Plutonierul răspundea de plutonul său, inclusiv disciplina şi pregătirea de luptă. Stegarul răspundea de drapelul regimentului şi de toate relicvele acestuia. Sublocotenentul avea menirea de a controla plutonierii şi disciplina generală. Locotenentului i se supunea sublocotenenţii şi celelalte gradaţii mai inferioare. Locotenentul major („Kapitanleutenant”) era pe post de comandant de companie. Căpitanul era de asemeni comandant de companie.

Chirurg de batalion, chirurg de regiment erau gradaţii militare medicale. Contabilul avea menirea de a repartiza şi supraveghea finanţele din contabilitatea regimentului. Maiorul era comandantul de batalion, locotenent-colonelul era adjunctul comandantului regimentului, iar colonelul era comandantul regimentului.

În Moldova şi Ţara Românească întîlnim grade militare de origine rusă şi otomană. Cavaleria era completată cu mercenari şi formată din autohtoni şi parţial turci, veniţi cu fanarioţii. În acea perioadă întîlnim în oastea Moldovei grade militare de origine otomană: beşlii (soldaţi turci de cavalerie), delii (ostaşi din garda de corp a domnitorului), neferii (soldaţi turci din armata Moldovei). Începe să nu mai fie utilizat cuvîntul pedestraş, fiind înlocuit cu cuvîntul soldat, datorită influen- ţei germane şi ruse. În unele unităţi militare apare denumirea de caporal. În cavalerie apare gradul de sutaş împrumutat de la ruşi.

Tot mai mult este răspîndită denumirea de dorobanţ. Acest apelativ, la început se dădea la soldaţii teritoriali, iar în secolul XIX au început să fie numiţi jandarmieri şi grăniceri. În perioada dată apare gradul militar de sergent. Cel de locotenent este împrumutat din armata austriacă şi rusă. Tot în acest secol, în forţele armate ale Principatelor Române este introdus şi gradul de căpitan. Apariţia acestor grade era legată de războaiele ruso-turce şi de participarea unui număr mare de boieri în rîndurile armatelor beligerante. După terminarea operaţiilor militare o parte din aceşti boieri, întorşi în patrie, intrau în serviciul Domnitorului.

 În a doua jumătate a secolului XVIII gradele militare de origine europeană încep sa strîmtoreze gradele militare otomane. În Moldova apare gradul de colonel, considerat la acea perioadă cel mai înalt grad militar. Gradaţiile inferioare erau: soldat, soldat fruntaş, caporal, sergent, sergent major, plutonier şi plutonier major. Din rîndul ofiţerilor inferiori erau: sublocotenentul şi locotenentul. În perioada respectivă se permitea cumpărarea gradelor militare, obicei rămas încă din perioada fanariotă.

După unirea principatelor Valahia şi Moldova în 1959 sub un singur domnitor - Alexandru Ioan Cuza, în forţele armate se observă o dezvoltare şi o perfecţionare a acestora. Legea nouă prevedea serviciul militar obligatoriu pentru toate păturile sociale. Toţi românii care au împlinit vîrsta de 25 de ani erau obligaţi să îndeplinească serviciul militar timp de 6 ani, 4 în armata regulată şi doi aflînduse în rezervă.

Fiecare unitate militară fie infanterie, cavalerie, artilerie sau unităţi inginereşti aveau semnele distinctive pe uniforma militară pe care o purtau. Hainele grănicerilor erau procurate din cont propriu, iar întreţinerea şi armele – din contul visteriei. Ostaşul la epoleţi nu dispunea de semne distinctive. Fruntaşul avea la mînecă sau pe epoleţi - un galon galben; caporalul avea două galoane galbene; sergentul avea un galon auriu; sergentul major-două galoane aurii, plutonierul- un galon auriu orizontal; porucikul avea două galoane, că- pitanul-trei.

După 1859 este creată medicina militară şi, respectiv, apar grade militare medicale: subfarmacistul era egalat cu gradul de sergent, veterinarul de escadron era egalat cu gradul de sublocotenent, farmacistul de batalion - cu sublocotenentul, farmacistul de regiment era egalat cu gradul de locotenent, farmacistul de divizie - cu gradul de căpitan, farmacistul de corp de armată - cu maiorul, farmacistul-şef era egalat cu locotenent-colonelul.

uniformele_armatei_romane_2

După unirea Principatelor, sistemul de gradare rusesc este înlocuit cu sistemul de gradare francez. În urma acestei modificări, în anul 1860 apare gradul de locotenent-colonel. Epoleţii la soldaţi erau de culori diferite, în dependenţă de regimentul din care făcea parte. Roşu era culoarea distinctivă a regimentului nr.1, galben a regimentului nr. 2, galben-albastru era a regimentului nr.3, regimentrul de lăncieri avea epoleţi cu solzi cu colac din bumbac alb. În perioada reunirii, oştirile celor două principate, în dotare şi echipament erau influenţate de uniforma militară ruso-prusiană, însemnele de grad ale subofiţerilor constau din trese şi galoane din fir galben sau auriu şi erau fixate la partea superioară a gulerului şi mantalelor tunicii. Gradul la ofiţeri era reprezentat de epoleţi cu solzi din alamă fără franjuri pentru ofiţerii inferiori şi cu franjuri subţiri la ofiţerii superiori.

Rangul era indicat prin steluţa cu cinci colţuri după modelul rusesc, o steluţă pentru sublocotenent, 2 pentru locotenent şi nici una pentru căpitan. La ofiţerii superiori era aplicată o steluţă pentru maior şi epoletul era simplu pentru colonel. Epoleţi asemănători erau şi în unităţile de cavalerie, la artilerie epoleţii erau de culoare neagră ca şi în flota maritimă. Ofiţerii din statul major aveau cifrul domnesc confecţionat din argint fixat pe epoleţi. După Pacea de la Paris din 1856, conducerea armatelor Principatelor adoptă o serie de măsuri cu scopul de a elimina influenţa rusească din uniforma şi echipamentul militar.

După unire, a fost elaborată o nouă uniformă pentru armată. Această uniformă se asemăna cu uniforma trupelor franceze. Ofiţerii purtau epoleţi din fir auriu de model francez, sublocotenenţii aveau un epolet cu franjuri subţiri pe umărul drept şi fără franjuri pe umărul stîng. Locotenenţii aveau epolet cu franjuri pe umărul stîng, dar fără franjuri pe cel drept, iar căpitanii aveau epoleţi cu franjuri subţiri pe ambii umeri. Epoleţii erau din fir auriu.

Ofiţerii superiori aveau epoleţi de fir cu franjuri scurte şi groase lipite, gradul deosebindu-se prin culoarea epoletului şi prin stele. Maiorul avea epoleţi argintii cu colac şi franjuri aurii pe care era aplicată o stea aurie, locotenent-colonelul avea epolet complet auriu pe care erau aplicate două stele, iar colonelul avea epolet auriu fără nici o stea. În anul 1868 are loc o reformă în armată, aceasta fiind legată de înscăunarea ca rege al României a principelui Carol. Avea loc germanizarea trupelor române. Regele nu s-a abătut mult de la uniforma militară din anii 50-60, gradele rămînînd practic aceleaşi. La ofiţerii de cavalerie s-a mai adăugat şi şarful (eşarfa)-semnul ofiţerului aflat la serviciu. În anul 1873 este adoptat noul Regulament al uniformei militare.

Trupele teritoriale au fost redenumite în dorobanţi şi călăraşi. Mantaua la dorobanţi era cenuşie din postav cu petliţe şi epoleţi albaştri. Ofiţerii din dorobanţi aveau aceeaşi uniformă ca la infanterie, dar cu guler, manjete şi paspoale de culoare albastră. În anul 1893 din nou are loc o schimbare a uniformelor, dar gradele şi semnele distinctive rămîn aceleaşi care au fost la mijlocul secolului XIX.

La începutul secolului XX în armată sînt create şcoli de pregătire a gradelor inferioare şi subofiţerilor. Un soldat bun, care şi-a făcut serviciul militar conştiincios primea gradul de fruntaş. Ostaşul era avansat în grad de către şeful unităţii militare. După aceasta fruntaşul putea să înveţe la şcoala de caporali. După absolvirea şcolii de caporali, acesta devenea caporal şi putea continua studiile la şcoala de sergenţi. Au parvenit schimbări şi la ofiţerii inferiori în această perioadă. În instituţiile de învăţămînt superior au fost introduse catedre militate şi absolvenţii acestor instituţii primeau şi gradul militar de ofiţer inferior. Acest lucru a contribuit la formarea unei baze serioase de cadre de ofiţeri inferiori.

La sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX în armata română erau următoarele grade de ofiţer: sublocotenent, locotenent, căpitan, maior, locotenent-colonel, colonel, general de brigadă, general de divizie şi general de corp. Este introdus un regulament nou de avansare în grade. Ofiţerii erau obligaţi să treacă o anumită atestare pentru avansare. Un sublocotenent era obligat să-şi îndeplinească funcţia timp de trei ani şi numai după aceasta putea avansa în gradul de locotenent, pentru a primi gradul trebuia să aibă finisate cursuri speciale aplicaţionale privind cunoaşterea armamentului.

Un locotenent pentru a ajunge căpitan trebuia să se afle în serviciu tot trei ani. Căpitanul pînă la gradul de maior urma să facă slujba un termen de cinci ani şi să demonstreze că este în stare să conducă un detaşament de ostaşi pe cîmpul de luptă. Pînă la locotenent- colonel era doi ani. Patru ani era limita serviciului militar pentru a avansa în grad de colonel. Căpitanii care făceau parte din unităţile speciale erau obligaţi să mai susţină un examen, dacă nu susţinea examenul după trei încercări, pierdea dreptul de a mai fi avansat în următorul grad.

uniformele-armatei-romane_1

Atestarea ofiţerilor se făcea după următoarea categorie: A-negativ, echivalent cu concedierea respectivului; B-mediocru, echivalent cu interzicerea de a mai fi avansat; C-bun pentru grad sau D-foarte bun, cu permiterea de a avansa în grad; E-excelent. În fiecare an, la data de 15 februarie, o comisie formată din generali examinau listele ofiţerilor care urmau a fi avansaţi în grad. Pentru a include un ofiţer în primele 4 categorii era de ajuns votul a 1/2 din componenţa acesteia, iar pentru a primi gradul de excelent era nevoie de 2\3 din voturi. După votare, listele se confirmau de rege, care era şi comandantul suprem al armatei, apoi se transmiteau şefilor de unităţi, fiind concomitent publicate şi în organul de presă al ministerului apărarii. Această procedură avea loc de două ori pe an la 1 aprilie şi la 1 octombrie. Gradul militar stabilea şi vîrsta ofiţerilor de plecare la pensie.

Cu cît gradul era mai mic, cu atît vîrsta de pensionare era mai mică. Un căpitan pleca la pensie la vîrsta de 50 de ani, un maior-la 54 de ani, un locotenent-colonel- la 56 de ani, un colonel-la 58 de ani, un general de brigadă- la 63 de ani, iar un general de divizie - la 65 de ani. Cea mai rapidă avansare a ofiţerilor în grade era în Statul Major şi la artilerie. Avansarea cea mai lentă avea loc în infanterie, deoarece în epoca dată faţă de infanterie cerinţele erau foarte dure. În a doua jumătate a secolului XVIII şi XIX dispar gradele militare de tip oriental şi local, fiind substituite de cele europene care se păstrează şi în epoca contemporană.

 

Sergiu MUNTEANU,

Ludmila LUPAŞCU

colaboratori ai Muzeului Armatei Naţionale