NIVELUL DE PREGĂTIRE AL ARMATEI ROMÂNE îN VARA ANULUI 1914 – ELEMENT AL DECIZIEI DE NEUTRALITATE?

Share

 NIVELUL DE PREGĂTIRE AL ARMATEI ROMÂNE îN VARA ANULUI 1914 – ELEMENT AL DECIZIEI DE NEUTRALITATE?

 

Autor: Ion GIURCĂ, colonel (r), doctor în istorie, profesor universitar, Universitatea Hyperion din București, România

 

Romania_WW1Declanșarea Primului Război Mondial, la 15/28 iulie 1914, a surprins oarecum lumea politică internaţională, în condiţiile în care Serbia acceptase majoritatea cerinţelor Curţii de la Viena – condamnarea publică a propagandei care se ducea pe teritoriul său împotriva Austro-Ungariei și desfiinţarea organizaţiilor implicate în asasinatul de la Sarajevo, eliminarea din manualele școlare a tot ceea ce era considerat ca fiind crearea unui sentiment orientat împotriva imperiului, îndepărtarea din administraţie și armată a celor care se făceau vinovaţi de atitudine contrară intereselor guvernului austriac ș.a.

Guvernul sârb nu a acceptat însă prezenţa pe teritoriul său a reprezentanţilor Austro-Ungariei, care să cerceteze și să desfășoare anchete în legătură cu asasinatul comis la Sarajevo împotriva familiei moștenitoare a tronului de la Viena. Deși în capitala Austro-Ungariei, cu extindere în imperiu, nu a existat un mare regret pentru prematura dispariţie a cuplului princiar, nefiind declarat doliu naţional, iar Viena a rămas orașul valsurilor, lucrurile s-au precipitat rapid: în capitalele europene a început o agitaţie politică și diplomatică prevestitoare de evenimente grave. Stimulat de la Berlin, guvernul austro-ungar a considerat oportun și motivat momentul pentru consolidarea poziţiei sale în Balcani, bazându-se pe sprijinul Germaniei, în calitatea sa de prietenă declarată și aliată de jure și de facto, mizând și pe aprecierea că Rusia, sprijinitoarea Serbiei, nu era pregătită și capabilă pentru o angajare imediată și consistentă în război.

După câteva zile de aparentă liniște, pe fondul unei diversiuni a Berlinului, care afișa un dezinteres disimulat faţă de evenimentele politice și militare în desfășurare, temerile și previziunile sumbre exprimate în formule mai mult sau mai puţin diplomatice, s-au confirmat. La 15/28 iulie 1914, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, astfel că ceea ce se considera a fi doar o afacere locală sârbo-austriacă a devenit scânteia care a generat extinderea vâlvătăii în toată Europa. Atacul armatei austro-ungare, declanșat la 16/29 iulie asupra Serbiei, a fost urmat de sarabanda declaraţiilor de război – 19 iulie/1 august, Germania a declarat război Rusiei, la 21 iulie/3 august Franţei, iar a doua zi Belgiei; la 23 iulie/5 august Marea Britanie a declarat război Germaniei, iar la 30 iulie/12 august Austro-Ungariei; la 24 iulie/6 august Austro-Ungaria a declarat război Rusiei, pentru ca în zilele de 29 iulie/11 august Franţa să declare război Austro-Ungariei. Cronologia evenimentelor evidenţiază primatul Germaniei și Austro-Ungariei în privinţa declaraţiilor de război, cât și răspunsul statelor Antantei.

În două săptămâni, marii actori geopolitici ai celor două alianţe existente în Europa erau în stare de război, iar armatele lor declanșaseră operaţii de amploare, în acord cu planurile de campanie elaborate din timp, actualizate și puse în aplicare în funcţie de realităţile de pe fiecare teatru de operaţii militare. Italia și România, ca state membre ale Triplei Alianţe, care aveau tratate și convenţii militare încheiate cu Austro-Ungaria, la care aderase și Germania, se aflau în faţa unei situaţii dificile, supuse presiunilor din partea guvernului de la Viena, dar mai ales a celui de la Berlin, care le solicita intrarea imediată în război, invocând obligaţiile asumate prin tratate. Evenimentele derulate imediat după asasinarea familiei princiare austro-ungare au generat îngrijorări și în România.

La Sinaia regele Carol I era într-un contact permanent cu liderii partidelor politice, în special cu I. I. C. Brătianu, care, conform relatărilor lui I. G. Duca, ,,...venea şi ieşea. Stătea ceasuri întregi jos cu regele Carol, apoi se urca sus la noi, era frământat cum cred că nu l-am mai văzut niciodată de atunci. Treceam prin alternative de speranţă şi descurajare. Brătianu era convins că mergem cu paşi siguri şi repezi spre războiul general”[1]. Cu siguranţă, întâlnirile dintre cei doi decidenţi politici au avut ca subiect de discuţie și prevederile tratatului pe care România îl încheiase cu Puterile Centrale în anul 1883, reînnoit ultima dată în 1913.

Același I. G. Duca relata în memoriile sale discreţia lui Ion I. C. Brătianu în privinţa tratatului cu Centralii. Acesta, în pofida cererilor liderilor liberali, a evitat un răspuns în legătură cu prevederile lui: ,, Nu ştiu, presupuneţi că pentru moment n-am avea nicio alianţă cu Puterile Centrale. Ce sunteţi de părere că trebuie să facem?”[2]. Exista o nemulţumire în rândul oamenilor politici asupra faptului că prevederile tratatului cu Puterile Centrale erau necunoscute chiar unor foști miniștri de externe, ceea ce îl îndreptăţea pe I. G. Duca să arate că ,,Alianţele adevărate sunt cele care au pătruns în conştiinţa publică, acelea al căror reciproc folos apare limpede în ochii tuturor interesaţilor.

Alianţele secrete, întemeiate numai pe combinaţii de cancelarii, pe simpatii de monarhi sau pe angajamente de oameni politici, sunt alianţe izbite de caducitate”[3]. Aprecierea are un sâmbure de adevăr, fiindcă alianţele trebuie să fie în acord cu interesele naţionale, privite în evoluţie istorică. Ori, în anul 1913, când tratatul cu Austro-Ungaria a fost reînoit, situaţia geopolitică era total schimbată faţă de anul 1883. Alexandru Marghiloman a detaliat întâlnirea sa din 16/29 iulie cu regele Carol I și ne oferă poziţia suveranului: „Regele examinează trei chestiuni:

1) Starea opiniei publice şi armatei: antiaustriacă.

2) Să mergem alături de Austria? Rusia este în stare să răstoarne Guvernul bulgar şi să atragă Bulgaria de partea ei. Prinşi între două focuri, coasta maritimă deschisă şi Constanţa pierdută.

3) Să mergem în contra ei? Onoarea ne opreşte; semnătura noastră pe tratatul de la 1883, încă minim 3 ani în vigoare”[4]. Așadar, la acel moment, Carol I lua în considerare onoarea, nicidecum obligaţiile ce reveneau României prin tratatul cu Puterile Centrale.

La 18/31 iulie 1914, împăratul Germaniei, Willhelm II, i-a transmis regelui României, Carol I, un mesaj prin care îi solicita angajarea ţării în război alături de Puterile Centrale: ,,Eu contez pe tine, ca rege şi Hohenzollern, că vei rămâne fidel amicilor tăi şi că îţi vei ţine angajamentele”[5]. Supus presiunilor reprezentanţilor Austro-Ungariei și Germaniei la București, Ottokar Czernin și contele de Waldburg-Wolfegg-Waldesee, cât și din partea cancelarului german T. von Bethmann-Hollweg, care, la 19 iulie/1 august, îi cerea ultimativ intrarea în război alături de Puterile Centrale, Carol I a decis să convoace un Consiliu de Coroană, în cadrul căruia să fie luată o decizie în privinţa atitudinii României faţă de evenimentele curente.

Desfășurat la Sinaia în după-amiaza de 21 iulie/3 august 1914, Consiliul de Coroană a fost o confruntare politică decentă între Carol I, susţinut de către Petre P. Carp, și ceilalţi reprezentanţi ai partidelor politice participanţi la ședinţă[6]. După dezbateri aprinse, uneori pasionale, a învins punctul de vedere al primului-ministru Ion I. C. Brătianu, care și-a argumentat poziţia, după cele scrise de către I. G. Duca, în următoarele cuvinte: ,,Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul, precum s-a arătat, nu ne obligă, dar, chiar dacă ne-ar obliga, România nu poate admite ca aliaţii ei să dispună de soarta ei fără ca măcar să-şi dea oboseala de a o vesti.

Austria şi Germania au pregătit războiul şi l-au declarat. Nu ne-au făcut cinstea să ne comunice măcar intenţiile lor. După ce războiul a fost un fapt împlinit, ne-au cerut să luăm armele alături de ele. Un stat ca al nostru, care în alianţă a intrat ca stat suveran şi pe picior de egalitate, nu poate fi tratat în aşa chip. Acesta n-a fost gândul nici al celor ce acum 30 de ani au legat soarta noastră externă de Tripla Alianţă şi nici nu poate fi gândul celor răspunzători azi de destinele regatului. Pe de altă parte, România nu ar putea admite să ia armele într-un război a cărui cauză este tocmai nimicirea unei naţiuni mici”[7].

Dezamăgit de cursul dezbaterilor și poziţiile majoritare exprimate, regele Carol I a încheiat ședinţa rostind ultimul cuvânt în cadrul acesteia: ,,Constat, zice el, că  reprezentanţii ţării aproape în unanimitate au cerut neutralitatea României. Ca rege constituţional, mă supun votului d-voastră, mi-e frică însă că prestigiul ţării va ieşi micşorat din şedinţa de azi şi mă tem că aţi luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”[8]. 

Evenimentele din anii care au urmat au confirmat că decizia adoptată în acea zi a fost corectă. Comunicatul în legătură cu ședinţa de la Sinaia, elaborat de către regele Carol I, Ion I. C. Brătianu, Alexandru Marghiloman și Take Ionescu, are o formulare care pare să fi avut drept scop scoaterea regelui și a Casei regale dintr-o situaţie delicată, cât și exprimarea unei atitudini oarecum ambigui în plan internaţional. Nu a fost utilizată formula Consiliul de Coroană, fiind preferată cea de Consiliul de Miniștri prezidat de către suveran, perfect constituţională, nici cea de neutralitate, atât de utilizată în literatura istorică, precizându-se că în acea zi „Cu aproape unanimitate, consiliul a decis ca România să ia toate măsurile, spre a păzi fruntariile sale”[9].

În cadrul ședinţei, invocarea stării armatei române, a capacităţii sale de acţiune a fost doar tangenţială subiectului abordat. Regele Carol I a insistat pentru intrarea României în război alături de Puterile Centrale, considerând că statele-membre ale alianţei vor ieși învingătoare datorită forţei militare de care dispuneau, având convingerea că „Orice război depinde în mod firesc de soarta armelor, dar este aproape sigur că noi ne vom găsi de partea victoriei şi că hotărârea noastră va avea recompensa meritată”[10].  Nu era o referire la capacitatea de luptă a armatei române, ci doar o apreciere care se dorea stimulatoare pentru participanţi. Niciun cuvânt referitor la condiţiile politice în care ţara să fie angajată în război, la obligaţiile părţilor în caz de victorie. Simplitatea abordării era dezarmantă, dacă avem în vedere cum fusese tratată România, stat în tabăra învingătoare în războiul antiotoman din anii 1877-1878, atât la San Stefano, cât și la Berlin în anul 1878, în lipsa unor tratate internaţionale care să consemneze clauzele angajării într-o conflagraţie, în cadrul unei alianţe sau coaliţii militare. Alexandru Marghiloman a susţinut ideea neutralităţii, cerând „Să ne armăm spre a ne păzi graniţele şi atâta tot pentru moment”[11], iar primul-ministru al ţării a arătat, între altele: „Să ne armăm, să preparăm opinia publică, să nu ne declarăm neutri, dar în stare de apărare a graniţelor noastre”[12].

Este posibil ca cerinţele exprimate să nu fi fost întâmplătoare, în condiţiile în care ambii oameni politici erau la curent cu capacitatea de luptă a armatei, conștienţi de riscurile angajării ţării în război într-un moment în care sistemul militar nu era pregătit pentru o intrare imediată în acţiune. Cel mai realist în abordarea problemei armatei s-a dovedit a fi Mihail Ferichide (Pherekyde), care a apreciat corect că „Războiul va fi lung, să ne pregătim armata şi, când vom avea o armată mai puternică, cuvântul nostru va fi mai ascultat decât este astăzi. Neutralitatea sau, mai bine zis, espectativă armată”[13].

Întreaga desfășurare a ședinţei Consiliului de Coroană a scos în evidenţă că decizia adoptată a fost eminamente politică, marcată și de poziţii care exprimau și un orgoliu naţional. Ion I. C. Brătianu a dominat din toate punctele de vedere ședinţa Consiliului de Coroană de la Sinaia, prin pregătirea oamenilor politici din partidul său și discuţiile preliminare cu cei care îi împărtășeau ideile, prin argumentele aduse la toate problemele ridicate. Analiști ai activităţii politice desfășurate de către primul-ministru al ţării la acea ședinţă istorică consideră că „El nu se putea aventura într-un război, căci armata se afla lipsită de pregătire. Armata română nu putea face faţă unei campanii militare de lungă durată. Ca atare, şeful guvernului român a căutat să câştige timp pentru a pregăti armata spre a obţine, pe cale diplomatică, acceptarea revendicărilor româneşti”[14].

Analiza desfășurării Consiliului de Coroană de la Sinaia ne îndreptăţește să ne întrebăm de ce la ședinţă nu au fost invitaţi și consultaţi reprezentanţii armatei. S-ar putea răspunde că armata era reprezentată de însuși primul-ministru, care deţinea și portofoliul ministerului de război. De ce nu a fost invitat șeful Marelui stat Major - generalul Vasile Zottu, cel mai în măsură să dea, la nevoie, un răspuns la eventuale probleme ridicate în legătură cu capacitatea de acţiune a armatei la acea dată, care putea fi folosit ca argument împotriva celor care se pronunţau pentru intrarea României în război alături de Puterile Centrale? Considerăm că o asemenea prezenţă nu era necesară, atâta timp cât lucrurile fuseseră aranjate de către primul-ministru de o manieră care să dea discuţiilor un curs eminamente politic. Nu capacitatea combativă a armatei trebuia să fie argumentul pro sau contra intrării în război, ci cel exclusiv politic. Cu toate acestea, credem că Ion I. C. Brătianu, fără a exprima clar și explicit, avea în vedere și capacitatea combativă a armatei la data izbucnirii războiului. Ca participant direct la cel de-al Doilea Război Balcanic, fiind mobilizat cu gradul de căpitan la statul-major al Corpului 2 Armată, Ion I. C. Brătianu a sesizat suficiente lacune în organizarea, dotarea și conducerea armatei într-un război care nu a ridicat probleme din punctul de vedere al operaţiilor și luptelor. Aspectele negative în organizarea și acţiunea armată în 1913 au fost prezentate și de către generalul Alexandru Averescu în Raportul general asupra operaţiunilor armatei de la decretarea mobilizării şi până la retrecerea Dunării[15], definitivat la 23 august/5 septembrie 1913, din care rezulta necesitatea unor măsuri urgente în privinţa organizării, încadrării, dotării și pregătirii cadrelor și trupei.

Romania_WW1Aprecierile referitoare la starea armatei la sfârșitul anului 1913 nu erau pozitive, liberalii și conservatorii, care dominau viaţa politică în acea perioadă, întrecându-se în exprimarea unor puncte de vedere care, în final, duceau la aceeași concluzie. Gheorghe Tătărescu, deși tânăr, participant și el la război în sudul Dunării, a elaborat un studiu - Relele organice ale armatei noastre -  în care a exprimat puncte de vedere, multe reale, care evidenţiau lipsurile armatei noastre, cauzele acestora, considerând că întărirea armatei sub toate aspectele era o necesitate obiectivă[16].

Deși în tabăra conservatorilor, Constantin Argetoianu nu s-a sfiit să scoată în evidenţă lipsa de preocupare a fruntașilor partidului său în privinţa pregătirii armatei pentru război. Analiza stării armatei în anul 1913 au realizat-o, atunci sau mai târziu, oamenii din structurile armatei, cei care aveau la dispoziţie date concrete, care realizau o evaluare tehnică, nu politică sau politicianistă. Angajarea ţării în războiul din anul 1913 se realizase cu o armată care era într-o permanentă organizare, ultima lege în acest sens fiind adoptată la 6/19 mai 1913, scop în care fuseseră alocate fonduri care s-au dovedit a fi total insuficiente, deși se înregistrau creșteri cu 5-6 milioane lei anual. Analiza participării armatei române la cel de-al Doilea Război Balcanic a dus la câteva constatări și concluzii, care demonstrau starea organismului militar la începutul anului, care avea să schimbe radical situaţia geopolitică și geostrategică pe continent.

La nivelul comandamentelor de unităţi și mari unităţi, în special la diviziile de rezervă (5 divizii și 3 brigăzi de infanterie, două divizii de cavalerie), cât și la regimentele de rezevă, create la mobilizare, se constatase o slabă coeziune, un nivel de pregătire a cadrelor care genera temeri în privinţa capacităţii de conducere a activităţilor și acţiunilor în timp de război. Numărul cadrelor și trupei active era redus (2 ofiţeri, cel mult 10 trupă la batalion), predominau ofiţerii și subofiţerii de rezervă, cu pregătire și calităţi moral-volitive insuficiente. Organizarea, încadrarea și nivelul de pregătire al celor 27 regimente de rezervă nu permiteau întroducerea lor în luptă imediat după mobilizare, împunându-se stabilirea unei perioade de pregătire pentru luptă a acestora.

Introducerea lor imediată în luptă reprezenta un factor de risc major, cu consecinţe grave pentru ansamblul operaţiilor planificate sau în curs de desfășurare. Lipsa de cadre necesare armatei a fost prezentată inclusiv de către generalul Alexandru Averescu în raportul menţionat anterior, din care rezultă că armata mobilizată în anul 1913 a dispus de 10.600 ofiţeri, din care doar 3.920 activi, ceea ce reprezenta 36,98% din total.

Comandamentele marilor unităţi erau insuficient încadrate, brigăzile de infanterie, artilerie și cavalerie nu aveau în organică statmajor, la infanterie, companiile din regimentele active aveau de regulă 2 ofiţeri, din care unul de rezervă, în timp ce la regimentele de rezervă toţi ofiţerii erau rezerviști și în număr insuficient. La regimentele de rezervă se atesta un deficit de 112 ofiţeri pentru funcţiile de comandant de pluton și companie[17], situaţia fiind asemănătoare și la regimentele de artilerie. O situaţie similară se înregistrase și la structurile logistice (servicii), la unităţile constituite și dispuse în fortificaţiile de pe aliniamentul Focșani, Nămoloasa, Galaţi și Cetatea Bucureștiului.

Consecinţelor negative generate de deficitul la ofiţeri și subofiţeri li se adăuga slaba pregătire a cadrelor provenite din rezervă, majoritatea ofiţerilor obţinând acest statut după un stagiu la trupă de 6 luni, urmat de un examen ale cărui cerinţe erau departe de a satisface exigenţele unei pregătiri care să satisfacă nevoile câmpului de luptă. Şcolile pregătitoare de ofiţeri de rezervă, înfiinţate în anul 1910, erau absolvite de un număr redus de tineri cu pregătire medie sau superioară, astfel că situaţia nu a putut fi remediată în decurs de 3 ani. Organizarea şi funcţionarea serviciilor a fost una dintre marile probleme cu care s-a confruntat armata română în Campania din anul 1913, aspect consemnat de către generalul Alexandru Averescu în raportul întocmit în luna august a acelui an: „Mari neajunsuri au ieşit la iveală în mobilizarea tuturor serviciilor auxiliare, în special a coloanelor de muniţii şi parcuri de artilerie şi a diferitelor formaţiuni sanitare, din cauză de excesivă centralizare. Vor trebui modificări adânci, atât din punctul de vedere al organizaţiunii, cât şi al procedeului de mobilizare a serviciilor. Vor trebui din timp de pace formaţiuni corespunzătoare celor din timp de război, cu deosebire de efective nu atât de disproporţionate ca în prezent. Executarea rechiziţiilor a lăsat, de asemenea, de dorit, şi ca timp, dar mai cu seamă ca ordine.

Concursul autorităţilor administrative a fost puţin eficace în unele părţi, din care cauză, pentru a nu rămâne în urmă cu mobilizarea, s-a recurs la proceduri care, desigur, au dat loc la acte arbitrare”[18].

Conform șefului statului-Major al armatei, „Din cauza repeziciunii cu care armata a înaintat în Bulgaria, a dificultăţilor de trecere peste Dunăre şi a slabei capacităţi de transport a căruţelor, serviciile, mai ales cel al subzistenţelor, au funcţionat greu, rezultând o insuficientă aprovizionare cu subzistenţe, resimţită cu atât mai mult cu cât hrana de rezervă lipsea”[19].

Lipsa și insuficienţa unor categorii de materiale necesare armatei în condiţii de război era o realitate dureroasă, consecinţă a lipsei de preocupare pentru dotarea cu mijloace noi de luptă, utilizate deja de armatele din statele europene. Infanteria și cavaleria aveau în dotare ca armament: carabina Manlicher 6,5 Md. ’93, arma de 8 mm Md. ’89 și ‘95, arma de 11 mm Md. ’79. Mitraliera, o armă de foc puternică, intrase masiv în dotarea trupelor de uscat din armatele europene, cu efecte vizibile în tactica subunităţilor de infanterie și cavalerie. În 1913, sub acest aspect, situaţia din armata română nu era încurajatoare:

Genul de armă

Structura

Subunitate

Număr piese

 

Regimente active

Secţie

3

Infanterie

Regimente rezervă

-

-

 

Batalion Vânători

Secţie

2

Roşiori

Regiment

Secţie

3

Călăraşi

Regiment

-

-

 

La artilerie situaţia era mai bună, tunul de câmp de 75 mm cu tragere rapidă fiind materialul cel mai numeros și performant în armata română. Diviziile active aveau două regimente de artilerie, organizate pe șase baterii de 75 mm, iar cele de rezervă pe trei baterii 75 mm și două baterii de 120 mm. Corpurile de armată aveau la dispoziţie cantităţi diferite de baterii și tipuri de material de artilerie: 15 baterii obuziere 105 mm, 4 baterii de munte de 75 mm, 3 baterii de munte de 63 mm, 2 baterii obuziere de 150 mm. Situaţia muniţiei era considerată necorespunzătoare cantitativ, chiar în condiţiile în care, pe timpul campaniei din 1913, consumurile au fost reduse. Grav era și faptul că arsenalul armatei avea o capacitate redusă de fabricaţie a muniţiei de infanterie și a proiectilelor de artilerie, fiind oricând în pericol de a nu dispune de materiile prime - importate, necesare fabricaţiei. Situaţia armamentului și muniţiilor la începutul lunii ianuarie 1914 era următoarea[20]:

Armament de infanterie  şi material de artilerie

Număr de piese

Cantitate de muniţii

Armă Md.93, 6,5 mm

271.130

194.517.000

Carabină Md.93, 6,5 mm

30.507

8.385.000

Armă Md.89 și 95, 8 mm

60.000

28.229.856

Armă Md. 79, 11mm

142.906

17.707.676

Carabină md. 79, 11 mm

8.724

872.400

Mitralieră Maxim, 6,5 mm, infanterie

413

20.134.964

Mitralieră Maxim, 6,5 mm, cavalerie

12

585.036

Pistol Steyer Md.1912

50.000

5.000.000

Revolver Md.96, 8 mm

11.189

1.733.050

Tun 63 mm, munte Md.85

36

22.865

Tun 75 Md.904

624

637.790

Tun 75/904 B

12

4.297

Tun 75 /912 munte

16

8.936

Tun 75/80

192

55.902

Tun 78/68

48

35.455

Tun 87/80

190

68.705

Tun 105/91

60

39.766

Obuzier 105/912

120

49.119

Obuzier 120/901

32

16.320

Obuzier 150/912

8

2.301

Tun 150/87 coastă

4

659

Tun 150/85 asediu

6

4.963

Tun 152,4 mm

10

5.304

Tun 155/85

1 + două ţevi

-

Tun 210/87 coastă

2

239

Tun 37/87 din turele

225

361.069

Tun 53/87 din turele

334

431.778

Tun 57 mm

247

19.416

Tun 120 sub cupolă

15

4.652

Mortier 120 în local cuirasat

42

7.014

Obuzier 120/88 sub cupolă

46

28.647

Tun 150/ în cupolă

88

33.522

Tun 150/87

4

498

Mortieră 210/85

4

1.508

Obuzier 210/88

36

5.342

 

Este evidentă existenţa unei  mari diversităţi de material de artilerie, din care doar o parte putea fi utilizat în operaţii și lupte ofensive. Cantitatea de muniţii era mică în raport cu numărul de piese și nevoile de consum pe timp de război. Concret, pentru cele mai numeroase tunuri și obuziere, cu utilizarea cea mai frecventă și indispensabile pentru sprijinul infanteriei, existau următoarele cantităţi de proiectile pentru o piesă: Tun 75 Md. 904-1022 proiectile/piesă, Tun 75/80-291 proiectile/piesă, Tun 105/91-361 proiectile/piesă, Obuzier 150/912409 proiectile/piesă, ceea ce reprezenta un raport îngrijorător. Situaţia era asemănătoare și în cazul muniţiei de infanterie. Datele prezentate în tabel ne determină să ne întrebăm care ar fi fost situaţia dacă armata română ar fi fost angajată în operaţii și lupte în anul 1913. Lipsuri serioase se atestau și în privinţa asigurării echipamentului, în special a celui pentru iarnă, estimate la un deficit de 75-90%, cât și la materialul sanitar, deși în cursul anului 1913 legislaţia și fondurile alocate produseseră o oarecare îmbunătăţire, insufucient resimţită la nivelul unităţilor și subunităţilor.

Toate aceste aspecte au fost luate în considerare de către guvernul lui Ion I. C. Brătianu, instalat la conducerea ţării în ziua de 4/17 ianuarie 1914. Din perspectiva demersului nostru, guvernarea liberală a început sub auspiciul unei convingeri a primului-ministru, care, conform celor scrise de catre I. G. Duca, considera că „...armata trebuia neapărat întărită şi înzestrată cu tot ce s-a dovedit a-i fi lipsit – fiindcă aici e locul să spunem că lipsurile se dovediseră a fi fost atât de serioase, încât dacă am fi fost siliţi să dăm în Bulgaria adevărate lupte, şi dacă acest război nu s-ar fi redus la o plimbare triumfală, am fi avut surprize dureroase”[21].

Ideea exprimată de către I. G. Duca a fost materializată în prima jumătate a anului 1914, când bugetul armatei pentru anul 1914/1915 a fost stabilit la 98.122.472 lei, cu 6.228.995 lei mai mult faţă de cel din anul precedent. Suma nu era foarte mare, dar a fost un progres care dovedea preocuparea șefului executivului pentru îmbunătăţirea situaţiei armatei. În condiţiile în care problemele privind ridicarea capacităţii de luptă a armatei nu puteau fi rezolvate prin alocări bugetare, guvernul a contractat, la 1/14 aprilie 1914, două credite extraordinare, în valoare de 107 milioane, respectiv 196 milioane, pe o perioadă de 5 ani. Prin alocările bugetare, aplicându-se principiul efectivelor armatei după buget, la 1/14 aprilie 1914, dată la care se stabilea noua ordine de bătaie a armatei, s-a stabilit o creștere a efectivelor la ofiţeri și trupă:

Categorii  de militari

Anul 1913/1914

Anul 1914/1915

Creştere numerică

Ofiţeri

6.148

7.059

911

Trupă

94.170

105.512

11.342

 

Cu fondurile alocate creșterii efectivelor armatei, în conformitate cu prevederile Decretului-lege nr. 1444 din 1 aprilie 1914[22], s-a reușit transformarea celor 5 divizii de rezervă, corespunzătoare celor 5 corpuri de armată, în divizii teritoriale, cu numerotarea diviziile 11-15 infanterie, având reședinţele la Craiova, București, Ploiești, Iași și Constanţa. Fiecare divizie teritorială a primit în structură câte un regiment de artilerie de câmp (regimentele 21-25 artilerie în garnizoanele Caracal, Mihai Bravul, Focșani, Botoșani și Medgidia), fapt ce asigura, teoretic, o putere de foc sporită marii unităţi și un suport moral semnificativ pentru subunităţile de infanterie.

Aceeași măsură a fost adoptată și în cazul diviziilor de cavalerie, cu reședinţele la București și Iași, și Brigăzii 4 Călărași, cu reședinţa la Roman, astfel că în toate aceste mari unităţi au fost prevăzute și încadrate comandamentele și unităţile conform ordinii de bătaie pentru timp de pace. Tot la 1/14 aprilie 1914 a fost emis Decretul-lege nr.1445, prin care au fost stabilite unităţile de cavalerie și artilerie călăreaţă care urmau să intre în compunerea diviziilor de cavalerie, precum și cele destinate a intra în compunerea brigăzilor de călărași[23]:

Comandamentul de brigadă

Compunerea brigăzii

Subordonare sub raportul disciplinei, justiţiei  şi sanitar

Subordonare administrativă, pregătire  de război  şi mobilizare

Subordonare sub raportul instrucţiei tehnice

Brigada 1 Roșiori (Târgoviște)

R.1 Ro.Turnu Severin R.10 Ro.Târgovişte

Comandamente de corp  de armată  şi divizii  pe teritoriul cărora  se găsesc

D.1 Cv.Bucureşti

Inspectoratul general  al cavaleriei

Brigada 2 Roşiori (Bucureşti)

R.4 Ro.Bucureşti R.5 Ro.Bucureşti

- // -

D.1 Cv.Bucureşti

- // -

Brigada 3 Roşiori (Bazargic)

R.5 Ro.Bazargic R.Esc.Bucur.

- // -

D.1 Cv.Bucureşti

- // -

Brigada 4 Roşiori (Tecuci)

R.6, 11 Ro.Tecuci R. Art.Cl.Galaţi

- // -

D.2 Cv.Iaşi

- // -

Brigada 5 Roşiori (Bârlad)

R.2,3 Ro.Bârlad

- // -

D.2 Cv.Iaşi

- // -

Brigada 6 Roşiori (Iaşi)

R.7 Ro.Iaşi R.8 Ro.Botoşani

- // -

D.2 Cv.Iaşi

- // -

Brigada 1 Călăraşi (Craiova)

R.1 Cl.Craiova R.2 Cl.Caracal

- // -

Corpul 1 Armată

- // -

Brigada 2 Călăraşi (Bucureşti)

R.3 Cl.Bucureşti R.4Cl.Turnu Măgurele

- // -

Corpul 2 Armată

- // -

Brigada 3 Călăraşi (Ploieşti)

R.5 Cl.Călăraşi R.6 Cl.Ploieşti

- // -

Corpul 3 Armată

- // -

Brigada 4 Călăraşi (Roman)

R. 7 Cl.Brăila R.8 Cl.Roman

- // -

Corpul 4 Armată

- // -

Brigada 5 Călăraşi (Constanţa)

R.9 Cl. Constanţa R. 10 Cl.Tulcea

- // -

Corpul 5 Armată

- // -

 

Comandamentul Brigăzii 4 Călărași și Regimentul 8 Călărași trebuiau înfiinţate până la 1/14 noiembrie 1914. Prin același decret, a fost înfiinţată Direcţia Superioară și Inspectoratul General al Stabilimentelor Militare de Artilerie, subordonate direct Ministerului de Război, și Şcoala Subofiţerilor de Infanterie, cu reședinţa la București, subordonată Direcţiei Infanterie din cadrul aceluiași minister. În privinţa artileriei, s-a remarcat înfiinţarea a 15 baterii obuziere ușoare de 105 mm, care urmau a fi repartizate corpurilor de armată sau păstrate la dispoziţia Marelui Stat-Major, în urma transformării divizioanelor de obuziere ușoare în regimente de obuziere ușoare:

Divizionul

Regimentul

Dislocare

Subordonare

Dn.1 Ob.Uş.

R.1 Ob.Uş.

Slatina

Corpul 1 Armată

Dn.2 Ob.Uş.

R.2 Ob.Uş.

Bucureşti

Corpul 2 Armată

Dn.3 Ob.Uş.

R.3 Ob.Uş.

Râmnicu Sărat

Corpul 3 Armată

Dn.4 Ob.Uş.

R.4 Ob.Uş.

Bacău

Corpul 4 Armată

Dn.5 Ob.Uş.

R.5 Ob.Uş.

Constanţa

Corpul 5 Armată

 

Cele 40 de batalioane de rezervă au fost transformate în 40 de regimente teritoriale, fiecare organizat pe 3 batalioane și o secţie de mitraliere. Deși efectivele unui regiment teritorial pet imp de pace erau de doar 9 ofiţeri și 111 trupă, se constată o creștere semnificativă a numărului de militari în termen și reangajaţi, asigurânduse un nucleu de moblizare care garanta minimul necesar desfășurării activităţilor de trecere de la starea de pace la cea de război, dar fără o ridicare a capacităţii de luptă a unităţilor și marilor unităţi. Pentru regimentele de infanterie teritoriale și cele de roșiori a fost prevăzută câte o secţie de mitraliere, ceea ce constituia un progres nesemnificativ.

Modul de funcţionare a serviciilor intendenţă și sanitar în campania din anul 1913 a impus responsabililor de organizarea armatei crearea, în cadrul Direcţiei Intendenţă și Direcţiei Sanitare, a Serviciului de Stat-Major, care avea ca responsabilitate pregătirea și conducerea mobilizării structurilor, studiul funcţionării acestor servicii în diferite ipoteze, în acord cu cele studiate de către Marele Stat-Major.

La Serviciul Intendenţă s-a înregistrat transformarea celor 5 escadroane de tren ale corpurilor de armată în 5 divizioane de tren, fiecare organizat pe câte două escadroane, ceea ce asigura o mai bună posibilitate de aprovizionare a unităţilor luptătoare:

Existent

Transformat

Garnizoana

Subordonare

Escadronul 1 de tren

Divizionul 1 de tren

Craiova

Corpul 1 Armată

Escadronul 2 de tren

Divizionul 2 de tren

Bucureşti

Corpul 2 Armată

Escadronul 3 de tren

Divizionul 3 de tren

Galaţi

Corpul 3 Armată

Escadronul 4 de tren

Divizionul 4 de tren

Roman

Corpul 4 Armată

Escadronul 5 de tren

Divizionul 5 de tren

Cernavodă

Corpul 5 Armată

 

Problema ridicării capacităţii de luptă a armatei, privită prin prisma asigurării unităţilor și marilor unităţi cu resurse umane și materiale, revenea Ministerului de Război. Sarcina rezolvării problemei a revenit generalului Dumitru Iliescu, un om de încredere al primului-ministru. Cele două credite extraordinare în valoare de 303 milioane lei, contractate pentru 5 ani, erau destinate completării materialului de război, scop în care ministerul de resort a elaborat un Plan de completare a materialului de război, în care a fost prevăzut: ,,Completarea cailor, binoclurilor, telemetrelor, materialului de geniu, materialului de transmisiuni, trăsurilor, chesoanelor, materialului sanitar, îmbrăcămintei, marelui echipament, harnaşamentului, hranei de rezervă, hărţilor etc”[24].

Atenţia principală era acordată asigurării armamentului de infanterie, materialului de artilerie și muniţiilor de import, concomitent cu mărirea producţiei interne la pirotehnia și arsenalul armatei. Pentru infanterie se avea în vedere achiziţionarea a 200.000 arme, 134 mitraliere, 582 puști mitraliere, 22.000 carabine, 45.000 pistoale și 85.000 pumnale: se considera că acesta ar fi necesarul pentru unităţile existente la pace și prevăzute a fi completate sau înfiinţate la mobilizare, conform planurilor existente.

Pentru completarea unităţilor de artilerie se avea în vedere achiziţionarea a 60 baterii de artilerie de câmp cu tunuri de 75 mm, 26 baterii de munte, 10 baterii obuziere grele de 150 mm, 15 baterii tunuri grele de 105 mm, precum și a muniţiei necesare pentru acestea. În privinţa muniţiei, urmau a fi comandate 100 milioane cartușe pentru armamentul de infanterie, 124.000 proiectile de artilerie de 75 mm, 4.000 proiectile pentru obuzier de 150 mm. Se mai avea în vedere completarea samarelor pentru artileria de munte, chesoanelor pentru muniţia de infanterie și coloanelor de muniţii pentru tunuri și obuziere.

Măsurile stabilite în primăvara anului 1914 au fost puse în aplicare începând cu luna mai a acelui an, Ion I. C. Brătianu, care avea calitatea de ministru de război, implicându-se personal în problemele ce ţineau de achiziţionarea și fabricarea materialului de război. În cadrul noii ordini de bătaie a armatei, la 1/14 aprilie, colonelul Vasile Rudeanu, avansat în acea zi, a fost încadrat ca Director superior al armamentului în cadrul Ministerului de Război, funcţie cu mare responsabilitate, dar în acord cu posibilităţile și capacitatea sa, întrucât, așa cum scrie în memoriile sale: „Cunoşteam, în parte, marile lipsuri în armamente, muniţii şi materiale de război de care suferea armata noastră, precum şi subtila îndărătnicie a guvernelor, când era vorba de cheltuieli pentru înarmare”[25]. Din dispoziţia lui Ion I. C. Brătianu, la începutul lunii mai 1914, colonelul Vasile Rudeanu, în fruntea unei comisii formate din ofiţeri de artilerie, a plecat la Roma cu misiunea „să ia cunoştinţă atât de noul tun de câmp italian, cât şi de capacitatea de producţie a noii industrii metalurgice de la Terni”[26]. La întoarcerea din misiune, colonelul Vasile Rudeanu a înaintat ministrului de război un raport prin care sugera, între altele, „ca ministerul să cumpere o baterie de tunuri de câmp italiene cu afete bifléche, care să fie îndeaproape experimentată în ţară. Bateria cumpărată putea servi, până la posedarea unui material special, la apărarea noastră aeriană”[27].

Romania_WW1Solicitarea colonelului Vasile Rudeanu a fost aprobată, iar bateria de tunuri a fost comandată. Rezultă clar că, la data izbucnirii războiului mondial, armata română avea dotarea de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Balcanic. Chiar mai târziu, în toamna anului 1914, cruda realitate a situaţiei armatei îi era prezentată primului-ministru: ,,Armata noastră e departe de a fi gata pentru război şi pregătirea ei n-ar putea fi realizată decât cu mari greutăţi şi după un timp relativ destul de lung”[28].

Problema cea mai gravă ţinea de situaţia muniţiei și de posibilitatea de a fi fabricată în ţară, în condiţiile în care importurile se puteau realiza foarte greu, cu nesiguranţa respectării contractelor, datorită nevoilor fiecărei ţări, cât și suspiciunilor în privinţa atitudinii viitoare a României. La 9/22 noiembrie 1914, colonelul Vasile Rudeanu îi prezenta primului-ministru situaţia muniţiilor armatei și consecinţele imediate în eventualitatea intrării în război: „Dacă intrăm în război cu muniţiile ce avem, după circa două săptămâni de lupte, o parte din artileria noastră va fi silită să înceteze focul; o altă parte după trei săptămâni, iar, la o lună şi jumătate, întreaga noastră artilerie, din lipsă de muniţii, nu va mai putea lupta.

După aproximativ o lună de război şi o treime din infanteria noastră va fi şi ea silită să înceteze lupta. Celelalte două treimi, lipsite de sprijinul artileriei, nu vor mai putea ţine mult. Oştirea noastră va merge la înfrângere”[29]. La data izbucnirii războiului, chiar la graniţa de sud-vest a ţării, trupele de uscat totalizau[30]: 5 corpuri de armată, fiecare cu două divizii de infanterie, o brigadă de călărași, un regiment de obuziere 105 mm și un batalion de pionieri; 5 comandamente teritoriale și ale unităţilor de rezervă corespunzătoare corpurilor de armată, fiecare cu 8 regimente cadre și un regiment de artilerie tunuri 75 mm; două divizii de cavalerie, fiecare cu câte 3 brigăzi de călărași, un divizion de artilerie călăreaţă. La dispoziţia Ministerului de Război se aflau: Comandamentul Cetăţii București, cu Regimentul 1 Cetate; Comandamentul Regiunii Întărite Focșani, Nămoloasa, Galaţi, cu 3 batalioane cetate; un divizion obuziere 150 mm; un divizion tunuri munte 75 mm; câte un batalion de pionieri cetate, căi ferate, pontonieri, specialităţi. Situţia de efective la ofiţeri combatanţi la 1/14 iulie 1914, prezentată mai jos[31], este relevantă pentru evidenţierea numărului redus de ofiţeri activi, privit și din perspectiva nivelului de pregătire al ofiţerilor de rezervă:

Ofiţeri

Trupe  de uscat

Marină

Jandarmi

Intendență și Administrație

Medici, veterinari, farmacişti

Total

Activi

3.935

130

45

455

325

4.890

Rezervă

4.654

43

-

479

1036

6.212

Total

8589

173

45

934

1361

11.102

 

Raportul dintre situaţia de efective pet imp de pace și cea de la mobilizare este edificatoare în privinţa capacităţii combative, chiar dacă numai sub aspect cantitativ, ceea ce nu este suficient de relevant pentru o evaluare completă a stării de lucruri[32]:

Categorii de militari

Existent  la pace

Necesar la mobilizare

Necesar de completat

Procentaj

Ofiţeri şi elevi

6.149

11.107

-

55%

Ofiţeri rezervă  şi elevi

-

-

4.958

-

Reangajaţi şi trupă

94.170

466.983

372.813

20%

Batalioane

202

249

47

80%

Escadroane

83

103

20

80%

Baterii

147

199

52

73%

Mitraliere infanterie

-

180

-

-

 

Raportat la situaţia dotării armatei cu armament și muniţii, la gradul de asigurare a necesarului de război în conformitate cu planul de mobilizare pentru alte categorii de materiale necesare unităţilor și marilor unităţi, este cât de poate de evident că angajarea României în război în vara anului 1914 însemna un risc major.

Concomitent cu preocupările factorilor de decizie politică și ale Ministerului de Război în privinţa pregătirii armatei sub aspectul organizării și dotării, Marele Stat-Major român a desfășurat activităţi în acord cu atribuţiile care îi reveneau, în calitatea sa de structură de concepţie la nivel strategic, în privinţa pregătirii pentru război a economiei, populaţiei și teritoriului. Organizarea structurilor operaţionale și logistice, de comandament și execuţie a fost un atribut al Marelui Stat-Major, care a formulat cerinţele, a elaborat proiecte de organizare și dotare, supuse aprobării și apoi legiferate.

Însăși structura organizatorică a Marelui Stat-Major a fost adaptată cerinţelor rezultate din lecţiile învăţate în urma campaniei din anul 1913, fiind înfiinţate birouri, restructurate unele secţii și stabilite noi atribuţii[33]. A fost realizată o nouă încadrare cu personal a secţiilor și birourilor, în scopul dinamizării activităţilor, îmbunătăţirii stilului de muncă și elaborării studiilor și documentelor necesare pentru conducerea armatei în situaţie de pace și război. Sub acest aspect, se remarcă elaborarea unui Plan de completare, transformare şi reformare a armamentului, muniţiilor şi materialelor de război, cât și a unui Plan pentru completarea echipamentului, ambele transmise Ministerului de Război, în ale cărui atribuţii intra generarea resurselor umane și materiale, care urmau a fi puse la dispoziţia comandamentelor și marilor unităţi prevăzute a fi mobilizate în caz de război.

Totodată, Marele Stat-Major a trecut la elaborarea Planului de mobilizare a armatei pentru anii 1915 şi 1916, a început o amplă activitate de ,,pregătire a ipotezelor de război, ţinându-se seama de totalitatea situaţiunilor politice externe, care ar impune României să întreprindă un război spre diferitele sale frontiere”[34]. Avându-se în vedere constituirea unei noi structuri de conducere la nivel strategic pe timp de război, în vara anului 1914 a fost elaborat un document important – Instrucţiuni asupra serviciului interior la Marele Cartier General[35], care a fost pus în aplicare după mobilizarea acestei structuri în vara anului 1916.

Tot în anul 1914, Marele Stat-Major a elaborat Instrucţiuni provizorii pentru conducerea marilor unităţi[36], destinate comandamentelor existente pe timp de pace – corp de armată și divizie - cât și celor prevăzute a fi înfiinţate pe timp de război – armată. Studiul și evaluarea activităţii Marelui Stat-Major Român în anul 1914 demonstrează că această structură era în măsură să treacă în timp optim, la starea de război, să-și îndeplinească atribuţiile stabilite, să se adapteze rapid situaţiilor care se puteau crea. Era însă evidentă o discordanţă între capacitatea de conducere la nivel strategic și nivelul de pregătire pentru război a structurilor care urmau să fie subordonate Marelui Cartier General, în vara anului 1914 fiind pe deplin valabilă o apreciere din anul 1924, inserată în Memoriu relativ la stabilirea adevărului privitor la pregătirea de război,în anii 1914-1916, în care se arăta că „armata nu se poate pregăti bine, decât fiind întotdeauna pregătită ... mai ales când noi eram tributari statelor mari şi celor ce ne înconjurau”[37]. Prin urmare, apreciem că punctele de vedere exprimate și decizia adoptată de către participanţii la ședinţa Consiliului de Coroană din vara anului 1914 au fost corecte, în acord cu cerinţele și necesităţile de ordin politic, dar și cu situaţia reală a capacităţii combative a armatei, chiar dacă această problemă nu a făcut obiectul discuţiei, precum și cu capacitatea ţării de a duce din acel moment un război de lungă durată, așa cum se prefigura, având în vedere statele și forţele angajate de către acestea.



[1] I. G. Duca, Memorii, vol. I, Editura Expres, Bucureşti, 1992, p. 39.

[2] I. G. Duca, Memorii, vol. I, Editura Expres, Bucureşti, 1992, p. 43.

[3] I. G. Duca, Memorii, vol. I, Editura Expres, Bucureşti, 1992, p. 44.

[4] Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. 1, Editura Scripta, București, 1993, p. 158.

[5] Apud Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I, Editura Ştiinţifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 113.

[6] Pe larg în: Ion Mamina, Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, București, 1997, p. 27-52; I. G. Duca, Memorii, op.cit., p. 49-67.

[7] Apud I.G. Duca, op. cit, p. 59-60.

[8] Apud I.G. Duca, op. cit, p.65.

[9] Conservatorul, Anul XIV, nr. 161 din 23 iulie 1914.

[10] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (În continuare: ANIC). Fond Casa Regală, dosar nr. 41/1914, f. 1.

[11] Apud Ion Mamina, op.cit, p. 34.

[12] Alexandru Marghiloman, op.cit., p. 161.

[13] Apud Ion Mamina, op.cit., p. 47.

[14] Atanasie Iordache, Ion I. C. Brătianu, Editura Albatros, București, 1994, p. 222.

[15] Arhivelor Militare Române (În continuare: AMR). Fond Marele Cartier General, dosar nr. 61/1913, f. 1-24.

[16] Pe larg în Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu, militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, București, 2005, p. 106.

[17] România în războiul mondial 1916-1919, vol.I, Monitorul Oficial și Imprimeriile statului, Imprimeria Naţională, București, 1934, p. 31.

[18] Apud Istoria Statului-Major General. Documente 1859-1947, Editura Militară, București, 1994, p. 126.

[19] România în războiul mondial 1916-1919, ..., p. 31.

[20] Apud România în războiul mondial 1916-1919, vol. I, Documente-anexe, Imprimeria naţională, Bucureşti, 1934, p. 40.

[21] I. G. Duca, op.cit., p. 2.

[22] Monitorul Oficial, nr. 5, 5 aprilie 1914, p. 297.

[23] Ibidem, p. 299.

[24] România în războiul mondial 1916-1919 ..., p. 34.

[25] General Vasile Rudeanu, Memorii din timp de război, Editura Militară, București, 1989, p. 102.

[26] Ibidem, p. 103

[27] Ibidem, p. 105.

[28] Ibidem , p. 121.

[29] General Vasile Rudeanu, Memorii din timp de război, Editura Militară, București, 1989, p. 123.

[30] România în războiul mondial 1916-1919 ..., p. 35-36.

[31] Ibidem, Anexa nr. 4, f.p.

[32] Ibidem, Anexa nr. 15, f.p.

[33] Pe larg în: Colonel (r) dr. Ion Giurcă, Marele Stat-Major în anul declanşării Primului Război Mondial, în: Gândirea Militară Românească, nr. 5/2014, p. 11-34.

[34]AMR. Fond Marele Cartier General, dosar nr. 61, p. 71.

[35] Pe larg în: Colonel (r) prof. univ. dr. Ion Giurcă, Serviciul interior la Marele Cartier General Român // Document. Buletinul Arhivelor Militare Române, nr. 4 (66)/2014, p. 2-10.

[36] Ministerul de Război, Marele Stat-Major, Instrucţiuni provizorii pentru conducerea marilor unităţi, Tipografia Curţii Regale, F. Göbe Fii, București, 1914.

[37] AMR. Fond Marele Stat-Major - Secţia 2, dosar nr. 301, p. 92.