ULTIMUL RĂZBOI AL RUSIEI ŢARISTE îN PREOCUPĂRILE ASOCIAŢIEI ISTORICILOR PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL, (1990-2000).

Share

ULTIMUL RĂZBOI AL RUSIEI ŢARISTE îN PREOCUPĂRILE ASOCIAŢIEI ISTORICILOR PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL, (1990-2000).

Autor: Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie, cercetător ştiinţific principal, Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.

 

primul-razboiNoua pagină în evoluţia contemporană a Federaţiei Ruse a contribuit la iniţierea unui nou capitol în evoluţia știinţei ei istorice, inclusiv a istoriografiei participării Rusiei la Primul Război Mondial. Deosebirea calitativă a noii etape în studierea istoriei Primului Război Mondial constă în lărgirea considerabilă a bazei documentare, în înnoirea și completarea repertoriului investigaţiilor în domeniu, în renunţarea istoricilor la angajarea ideologică, în eliminarea interdicţiilor de cercetare a unor aspecte mai puţin comode, dictate de conjunctura politică a timpului, în afirmarea pluralismului de opinii și în dezvoltarea cooperării și integrării investigaţiilor cercetătorilor ruși cu cele ale specialiștilor de peste hotare[1].

Spre deosebire de etapele anterioare, dezbaterile actuale ale istoricilor ruși prilejuite de centenarul declanșării Primului Război Mondial vizează întreg spectrul problematicii respective, antrenând inclusiv reflecţii asupra locului și rolului istoricului și știinţei istorice în societatea contemporană, metodologiei cercetării istorice, perspectivelor colaborării pe plan internaţional și elaborarea colectivă a unor teme de interes comun. Astfel, un loc important în dezbaterile actuale ale istoricilor ruși îl ocupă problemele de metodologie a istoriei, analiza perspectivelor adoptării și implementării, în știinţa istorică rusă, a teoriei civilizaţiilor ca substitut al teoriei marxistleniniste a formaţiunilor social-economice și a determinismului economic.

Una din concluziile de bază formulate de istoricii ruși la începutul anilor ’90 a fost că metodologia marxistă impusă știinţei istorice sovietice în anii ’20 ai sec. XX a fost însoţită de anihilarea brutală a oricărei libertăţi de gândire și de exprimare, fapt ce a condus la degenerarea marxismului din metodă știinţifică de cunoaștere social-istorică într-o banală culegere de dogme ideologice perimate[2].

În consecinţă, criza istoriografiei ruse de la finele anilor ’80 și începutul ultimului deceniu al sec. XX afectase inclusiv și mai ales temeliile acesteia, purtând un pronunţat caracter metodologic, dat fiind că prăbușirea dominaţiei absolute a teoriei sociologice marxiste a fost însoţită de o inedită „anarhie conceptuală”, manifestată în indiferenţa și chiar ostilitatea făţișă a unei părţi a istoricilor faţă de orice probleme cu caracter metodologic[3]. În condiţiile în care devenise evident că nicio teorie știinţifică nu este în drept să pretindă că ar deţine monopolul interpretării istoriei, s-a ajuns la constatarea necesităţii de a afirma un real pluralism al metodelor de interpretare a trecutului, ca o condiţie indispensabilă de cunoaștere obiectivă și aprofundată a procesului istoric general (N.I. Smolenski)[4].

Urmare a acestui fapt, deja în primii ani ai ultimului deceniu al sec. XX, repertoriul tematic al noii istoriografii ruse a cunoscut o democratizare și o diversificare considerabilă, recunoscându-se drept prioritare teme ca: istoria, tipologia, evoluţia și analiza comparativă a civilizaţiilor mondiale, locul Rusiei în cadrul civilizaţiilor mondiale; istoria popoarelor din cuprinsul Federaţiei Ruse, dezvoltarea culturii lor și evoluţia relaţiilor interetnice și interconfesionale; istoria mentalităţilor, a conștiinţei, memoriei și psihologiei colective; locul și rolul omului/personalităţii în istorie; masele, puterea politică și mentalităţile de-a lungul timpului; conștiinţa istorică și cunoașterea istorică, rolul social al istoriei; ideea socialismului, locul și rolul acesteia în cunoașterea și în practica istorică; relaţiile internaţionale – conflictele militare și ideile pacifiste în istorie; istoria religiei, locul și rolul ei în societatea contemporană (acad. I.D. Kovalcenko)[5].

Așa cum criza istoriografiei ruse se asocia tot mai mult cu deprecierea autorităţii marxismului și a teoriei formaţiunilor social-economice, o priză tot mai mare la istoricii ruși a obţinut-o abordarea civilizaţională a istoriei, considerată de natură să contribuie la depășirea crizei teoriei ruse a istoriei.

Totuși, viziunea civilizaţională asupra istoriei Rusiei și celei universale a fost adoptată în mod diferit în mediul academic: în timp ce majoritatea facultăţilor de istorie din instituţiile superioare de învăţământ au introdus, chiar de la începutul anilor ’90, cursul de istorie a civilizaţiilor, apreciind moștenirea teoretică a acestora din sec. XVIII-XX drept o premisă reală a depășirii crizei metodologice a știinţei istorice[6], în mediul cercetătorilor de la Academie procesul de acceptare a noului aparat categorial a fost și rămâne complicat și contradictoriu.

Se consideră, și pe bună dreptate, că interpretarea istoriei prin prisma succesiunii formaţiunilor social-economice are tradiţii puternice în istoriografia rusă, din care considerent, avându-se în vedere inclusiv faptul că „teoria civilizaţională nu dispune de scheme universale la fel de clare pentru procesul istoric, așa cum sunt oferite de concepţia monistă a istoriei, caracteristică marxismului”, soluţia optimă a crizei abordărilor metodologice actuale ar consta în „utilizarea, în egală măsură, a avantajelor oferite de ambele metode”[7].

În contextul amplelor dezbateri asupra filosofiei și metodologiei istoriei de la începutul anilor ’90 ai sec. XX, s-a putut constata un interes tot mai pronunțat al istoricilor ruși faţă de istoria, mersul și consecinţele Primului Război Mondial[8]. Astfel, în zilele de 1-2 decembrie 1992, un grup de istorici renumiţi de la Institutul de Istorie Universală al Academiei Ruse de Ştiinţe, în comun cu specialiștii de la Institutul de Slavistică și Balcanistică și Institutul Istoriei Ruse, au organizat o „masă rotundă” cu genericul Primul Război Mondial şi impactul acestuia asupra istoriei sec. XX. În cadrul respectivei reuniuni, la care au participat peste 80 de istorici, inclusiv acad. Aleksander Ciubarian, acad. Iuri Alekseevici Pisarev, acad. Pavel Vasilievici Volobuev, Tofik Muslim oglî Islamov, Viktor Leonidovici Malikov, Korneli Fiodorovici Şaţillo, Zinaida Pavlovna Iahimovici, Aleksandr Gheorghievici Kavtaradze ș.a.[9], au fost audiate 24 de referate și comunicări pe cele mai actuale teme vizând: Rusia și Primul Război Mondial; aliaţii și ţările neutre în anii războiului; relaţiile internaţionale și diplomaţia; războiul și societatea; războiul și problema naţională; procesul revoluţionar și dezvoltarea alternativă în anii Primului Război Mondial; războiul și evoluţia spirituală a societăţii; sursele documentare și istoriografia Primului Război Mondial[10].

În referatul său, acad. Iu. A. Pisarev menţionase că Primul Război Mondial n-a fost reflectat în mod adecvat în istoriografia rusă și-și îndemnase colegii să acorde o atenţie sporită și prioritară problemelor încă nesoluţionate și aspectelor controversate ale temei, care ar putea oferi cheia înţelegerii acelor aspecte ale istoriei sec. XX ce continuă să ne afecteze și în prezent[11]. Acad. P.V. Volobuev a fost de acord că istoriografia rusă fusese depășită de cea occidentală la o serie de capitole importante ale istoriei Primului Război Mondial. În opinia sa, urmau a fi regândite atât o seamă de aspecte particulare, cât și importanţa în ansamblu a Primului Război Mondial, fără de care este imposibil să se determine consecinţele acelei conflagraţii asupra destinului istoric al Rusiei contemporane[12]. În aceeași ordine de idei, acad. Iu. A. Pisarev constatase că știinţa istorică sovietică/rusă a fost nevoită să vegeteze, timp de mai multe decenii, în atmosfera sufocantă a dogmatismului, principiului de clasă și celui de partid, dând uitării valorile general-umane și cele istorice.

Unele aspecte ale istoriei Primului Război Mondial au fost pe nedrept ostracizate, în timp ce altele au fost denaturate sau prezentate într-o manieră simplistă. În perioada sovietică, istoria războiului a fost prezentată în alb-negru, dar mai ales în culori negre. Discuţiile se reduceau, în principiu, la identificarea și incriminarea responsabililor declanșării Primului Război Mondial, știindu-se că acea conflagraţie a purtat un caracter imperialist pentru toate ţările implicate în conflict, „cu excepţia Serbiei, Muntenegrului și Belgiei, precum și a teritoriilor ocupate ale altor ţări, populaţiile căror luptau pentru eliberarea lor”[13]. În opinia acad. Iu. A. Pisarev, problema responsabilităţii pentru declanșarea Primului Război Mondial poate fi considerată soluţionată, iar eventualele noi documente și materiale inedite de arhivă doar vor concretiza imaginea de ansamblu deja formată cu privire la evenimentele de importanţă istorică din acea perioadă[14].

În ansamblu, „masa rotundă” din 1-2 decembrie 1992 a contribuit la identificarea părţilor slabe ale istoriografiei ruse în studierea problemelor de istorie a Primului Război Mondial. Ca urmare a dezbaterilor produse, participanţii au constatat necesitatea studierii aprofundate a unor aspecte importante ale istoriei Primului Război Mondial, precum sistemul de la Versailles al relaţiilor internaţionale, problema celor două nivele de contradicţii în spaţiul balcanic în anii Primului Război Mondial, programul de pace din 14 puncte al președintelui american W. Wilson, problema păcii și a pacifismului în anii Primului Război Mondial ș.a.[15]

O altă consecinţă importantă a „mesei rotunde” din decembrie 1992 a fost constituirea, în baza Consiliului Ştiinţific pentru problemele revoluţiilor și reformelor de pe lângă Secţia de Istorie a Academiei Ruse de Ştiinţe, condus de acad. P.V. Volobuev și G.N. Sevostianov, a Asociaţiei Istoricilor Primului Război Mondial (AIPRM), în calitate de organizaţie obștească necomercială, specializată în studierea diferitor aspecte ale conflictului militar global din 1914-1918[16].

Conform statutului Asociaţiei, aceasta urmărește „să contribuie, prin varii forme și activităţi, la progresul studiilor de istorie a Primului Război Mondial, în interesul reflectării obiective a acestui eveniment de importanţă globală, precum și la păstrarea amintirii acestuia în memoria generaţiilor actuale de cetăţeni ai Rusiei”[17].

Deja în primul an de activitate (28-29 septembrie 1993), AIPRM a organizat o masă rotundă la care s-au pus în discuţie aspecte privind originile Primului Război Mondial, urmată și de o culegere de studii cu analize ale problemelor insuficient studiate de istorie a Primului Război Mondial[18]. Referindu-se la locul și rolul Primului Război Mondial în cadrul istoriei universale, acad. P.V. Volobuev a susţinut cunoscuta opinie, potrivit căreia sec. XIX a început cu Marea Revoluţie Franceză din 1789, în timp ce sec. XX – cu anul declanșării Primului Război Mondial[19]. Cercetătorul considera că, interpretând locul Primului Război Mondial în destinul istoric al Rusiei, trebuie să se pornească de la faptul că, pentru Rusia, războiul a început la 1 august 1914 și s-a încheiat la 3 martie 1918, cu semnarea păcii de la Brest-Litovsk.

Întrebarea care apare în mod firesc în acest context este: cât de necesar a fost acel război din punctul de vedere al intereselor ei naţionale? Răspunsul pe care îl oferea acad. Volobuev este că, făcând abstracţie de ambiţiile imperiale, ca și de dorinţa de menţinere cu orice preţ a prestigiului său în contextul atentatului de la Sarajevo, Rusia nu a avut motive suficient de serioase pentru a se implica în conflict, date fiind numeroasele pericole la care se expunea. În opinia cercetătorului, Rusia nu era pregătită de război nici sub aspect militar, nici din punct de vedere militar-industrial, și nici din punct de vedere politic, dată fiind precaritatea situaţiei ei sociale.

Ca urmare a acestor slăbiciuni, orânduirea politică arhaică a Rusiei s-a dovedit a fi incapabilă să mobilizeze resursele imense ale ţării pentru victoria în război, condamnând întreaga ţară la o înfrângere umilitoare[20]. În cadrul intervenţiei sale, istoricul S.V. Tiutiukin s-a referit la raportul de dependenţă între războaie și revoluţii, subliniind că nu există neapărat o relaţie de cauzalitate directă între cele două fenomene în istoria universală. Cu referire la evenimentele din Rusia de la finele Primului Război Mondial, S.V. Tiutiukin consideră că activizarea procesului revoluţionar a fost cauzată de trei factori majori.

În primul rând, războiul mondial a adus la ordinea zilei problema supravieţuirii fizice a fiinţei umane, atât pe linia frontului, cât și în spatele acestuia.

În al doilea rând, politica mioapă a guvernului ţarist și a burgheziei ruse, care a ignorat gravele probleme sociale cu care se confrunta marea majoritate a populaţiei în condiţiile războiului, ceea ce a condus la deteriorarea continuă a sentimentelor patriotice ale populaţiei, revoluţia impunându-se drept soluţia radicală și cea mai eficientă a tuturor problemelor.

În fine, decăderea autorităţii puterii politice și a celei de stat și transformarea „omului cu armă” (rus. человек с ружьем) în participant activ la viaţa politică din ţară, au creat premisele unei ample confruntări de forţe, reducând drastic șansele atingerii unui compromis social-politic[21].

Factorii nominalizaţi au avut ca efect creșterea popularităţii dispoziţiilor anarhiste și „militar-comuniste”, ce au erupt în toamna anului 1917. În condiţiile în care ţarismul nu mai era capabil să joace rolul de lider naţional, iar opoziţia burghezo-liberală a ratat șansa accederii la putere, în prim-planul vieţii politice din Rusia s-au impus grupările radicale de stânga, care au știut să fructifice cel mai bine, în propriul beneficiu, așteptările sociale ale populaţiei, dorinţa acesteia de reîmpărţire a proprietăţii. În consecinţă, în situaţia în care în ţările Europei Occidentale în prim-planul preocupărilor politice de la finele Primului Război Mondial s-a plasat factorul naţional, în Rusia s-a produs tocmai contrariul, factorul social având primatul[22].

Referindu-se la „atitudinea contradictorie” a ţărilor membre ale Antantei faţă de Rusia în vara anului 1917, istoricul B.I. Grekov a explicat-o, pe de o parte, prin dorinţa lor de a utiliza armatele ruse pe Frontul de Est, în vederea asigurării operaţiunilor militare împotriva Germaniei pe Frontul din Vest, iar pe de altă parte – prin intenţia de a nu admite o fortificare considerabilă a poziţiilor Rusiei la încheierea războiului mondial. Aceasta deoarece, consideră B.I. Grekov, Rusia în postura de ţară victorioasă în acel război ar fi devenit un partener incomod al Antantei în procesul de reglementare postbelică a situaţiei din Europa și Asia[23]. Un alt participant la masa rotundă din septembrie 1993, T.M. Islamov, susţinea că Tripla Alianţă (fără Rusia – n.n.), creând sistemul Versailles-Washington de organizare postbelică a lumii, a creat premisele ambelor totalitarisme – nazismului german și, indirect, modelului stalinist de socialism – deschizând, astfel, calea celui de-al Doilea Război Mondial[24].

Este, evident, un neadevăr și o vădită confuzie, știindu-se că fascismul a fost o reacţie la bolșevism/comunism, iar bolșevicii lui Lenin au luat puterea în Rusia în 1917, cu mult înainte de Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), cu intenţia declarată de a declanșa revoluţia mondială[25].

Un rol important în afirmarea unei noi viziuni asupra locului și rolului Primului Război Mondial în destinul istoric al Rusiei l-a jucat articolul programatic al cunoscutului istoric V.N. Vinogradov, publicat în numărul 5 din 1995 al revistei Новая и новейшая история (Istoria modernă şi contemporană) – o dezvoltare și concretizare a testamentului spiritual al acad. Iu. A. Pisarev[26]. Autorul pornește de la faptul că, în întreaga lume, Primul Război Mondial din 1914-1918 este calificat drept Marele Război, în timp ce în istoriografia rusă, timp de mai multe decenii, acesta a fost însoţit invariabil de epitetul „imperialist”.

Tributară ideologiei marxist-leniniste, istoriografia sovietică/rusă a fost nevoită să vehiculeze în permanenţă definiţia lui V.I. Lenin, potrivit căreia războiul mondial ar fi urmărit exclusiv acapararea de noi colonii, pieţe de desfacere și surse de materii prime, în vederea jefuirii naţiunii concurente: „Noi știm, susţinea V.I. Lenin, că, timp de decenii, trei bandiţi (burghezia și guvernele Marii Britanii, Rusiei și Franţei) s-au înarmat pentru jefuirea Germaniei. Este oare de mirare că doi bandiţi au început acest jaf mai devreme decât cei trei reușiseră să-și primească pumnalele comandate?”[27].

Influenţa negativă a viziunii leniniste asupra istoriografiei ruse s-ar fi manifestat inclusiv prin faptul că V.I. Lenin acordase o atenţie mai mult decât modestă aspectului eliberator al Primului Război Mondial, reducându-l la participarea în conflict a Belgiei și Serbiei: „În proporţie de 99/100, considera Lenin, războiul constituie o continuare a politicii imperialiste a burgheziei ramolite, capabile să corupă, nu să elibereze naţiunile”[28]. Recunoscându-și, autocritic, tributul personal faţă de respectivele indicaţii leniniste[29], V.N. Vinogradov considera că a sosit timpul corectării locului secund al Primului Război Mondial faţă de primatul tradiţional, de circa 74 de ani, acordat Revoluţiei din Octombrie 1917 din Rusia, pledând pentru o abordare multiaspectuală și exclusiv academică a conflagraţiei mondiale din 1914-1918[30].

Delimitarea de tezele propagandistice ale lui V.I. Lenin pare să fie una reală și sinceră, în schimb, în privinţa altor subiecte ce vizează caracterul imperialist al politicii Rusiei ţariste în anii Primului Război Mondial, autorul face dovada clară a atașamentului său faţă de noua politică imperială și antieuropeană a Rusiei. Astfel, V.N. Vinogradov consideră, pe bună dreptate, că în tabăra Triplei Alianţe primul pas pe calea împărţirii imperialiste a Europei și a lumii a fost făcut în noiembrie 1914, când ambasadorul rus la Londra, A.K. Benkendorf, a confirmat că regele George al V-lea i-a declarat că, „în privinţa Constantinopolului, este de la sine înţeles că trebuie să fie al vostru (al Rusiei – n.n.)”[31]. Însă întreaga expunere ulterioară a autorului urmărește să demonstreze tocmai contrariul, anume că „cucerirea strâmtorilor Mării Negre nu figura în calitate de obiectiv concret al politicii ţariste”, că, „asigurându-și în prealabil poziţii strategice favorabile în procesul de împărţire teritorială a lumii, Rusia era mai mult interesată de menţinerea statu quo-ului existent, decât de reîmpărţirea radicală a hărţii lumii”[32]. În această ordine de idei, unei critici severe a fost supus acad. Mihail N. Pokrovski, moștenirea căruia s-ar fi manifestat „un timp îndelungat și extrem de nefast”. Or, M.N. Pokrovski pornea de la ideea că „alfa și omega politicii externe a Rusiei ţariste a fost cucerirea Constantinopolului și a Strâmtorilor”[33]. În mod firesc, V.N. Vinogradov aprecia pozitiv lucrările Sesiunii știinţifice din 17-20 noiembrie 1964, editate abia în 1968, în condiţiile revizuirii neostaliniste a moștenirii școlii istorice a acad. Mihail N. Pokrovski, afirmând că acestea „au pus, în sfârșit, capăt tezei lui Pokrovski referitoare la vina Rusiei în declanșarea războiului mondial, atribuindu-i-se, de acum înainte, un rol secund comparativ cu Marea Britanie și Germania”[34]. Încercând să formuleze noi abordări ale istoriei Primului Război Mondial, care să stea la baza unei viitoare sinteze de istorie a participării Rusiei la acea conflagraţie, V.N. Vinogradov ajunge, într-un final, să-i dea dreptate ziaristului S. Kondrașev, care susţinea că „americanii se prefac a nu-i observa pe ruși” (rus. нас в упор не видят). „Tot mai puţin convingător, consideră V.N. Vinogradov, răsună asigurările oamenilor politici ruși privind parteneriatul egal cu SUA”, în timp ce „Rusia face coadă la ușile Uniunii Europene”, cerându-i-se „să susţină examenul de bună purtare și fiind probozită atât pentru păcate reale, cât și pentru cele imaginare”[35].

Încă din acea perioadă, opinia lui V.N. Vinogradov era împărtășită de mai mulţi istorici ruși. Evident, toate discuţiile privind „noile abordări” ale istoriei Primului Război Mondial urmăreau nu doar, și poate nu atât, un obiectiv academic, cât, mai ales, să furnizeze noilor elite politice ale Rusiei suficiente argumente pentru o revanșă geopolitică, ca răspuns la înfrângerea din 1991. Pe parcursul celor peste două decenii de activitate, AIPRM a organizat peste 30 de conferinţe, colocvii și mese rotunde, inclusiv foruri știinţifice internaţionale cu genericul „Primul Război Mondial în actualitate”, „Rusia în anii Primului Război Mondial”, „Primul Război Mondial și secolul XX”, „Originile războaielor mondiale din secolul XX”, „Istoriografia Conferinţei de Pace de la Paris”, „Primul Război Mondial și societatea” și altele[36]. Doar în 2008-2009, membrii AIPRM au luat parte la organizarea unor conferinţe consacrate unui spectru larg de probleme de istorie a Primului Război Mondial în cadrul universităţilor de stat din Tambov, Sankt-Petersburg și Arhanghelsk.

O largă rezonanţă știinţifică și socială a avut-o conferinţa internaţională „Popoarele habsburgice în anii 1914-1920: de la mișcări naţionale spre crearea statelor naţionale” din 23-24 aprilie 2009, desfășurată în cadrul Centrului Cultural al Republicii Ungaria, și conferinţa organizată de Institutul de Istorie Universală al Academiei Ruse de Ştiinţe din 23 septembrie 2009, cu genericul „Constituirea, evoluţia și criza sistemului juridic internaţional Versailles-Washington”[37].

Una din realizările cele mai importante ale istoriografiei ruse de după proclamarea suveranităţii de stat o constituie lucrarea Primul Război Mondial: prologul secolului XX (1999), o primă culegere de studii cu participare internaţională, autorii căreia au urmărit să elucideze principalele aspecte ale Primului Război Mondial[38]. Așa cum pe bună dreptate afirmă V.P. Buldakov, „o interpretare veridică a istoriei secolului XX presupune cu necesitate regândirea și reinterpretarea principalelor aspecte privind rădăcinile și caracterul Primului Război Mondial”[39]. Contribuţii extrem de importante în această privinţă au semnat istoricii V.L. Malikov, P.V. Volobuev, V.P. Buldakov, S.V. Listikov ș.a. În special S.V. Tiutiukin a efectuat, se pare, o primă încercare de elucidare, după 1991, a rolului „aurului german” în stimularea evenimentelor revoluţionare din Rusia anilor 1915-1917.

Potrivit teoriei în cauză, preţul subsidiilor germane ar fi fost semnarea tratatului de pace de la Brest-Litovsk între Rusia Sovietică și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia, ca sinonim al umilirii naţionale a Rusiei și exploatării nerușinate a bogăţiilor ei naturale de către imperialismul german. În acest context, S.V. Tiutiukin și-a propus să urmărească posibila legătură a acelor evenimente cu ipotetica aversiune a lui V.I. Lenin faţă de Rusia și ruși ca naţiune, cu nihilismul său naţional și cu politica bolșevică de înfrângere a Rusiei în războiul mondial[40].

Într-un mod oarecum neașteptat, și cu toate că nega existenţa unor documente care ar proba expres transferul banilor germani în susţinerea procesului revoluţionar din Rusia, S.V. Tiutiukin afirma că „doar faptul elaborării, în 1915, de către social-democratul german Parvus, a planului de revoluţionarizare și destrămare a Rusiei din interior, cu ajutorul elementelor ultra-radicale din cadrul Partidului muncitoresc social-democrat din Rusia, al socialiștilor revoluţionari („eserilor”) și altor câtorva partide naţional-socialiste și liberale de stânga [...], constituie o probă suficient de logică, având în vedere că în 1914-1917, atât cercurile guvernante ale Germaniei, cât și revoluţionarii ruși, luptau pentru răsturnarea ţarismului[...]. Anume din aceste considerente apare drept firesc faptul că atât Ministerul de Externe, cât și Cartierul General al Armatei germane și structurile sale de spionaj au fost de acord cu planul lui Parvus, alocând în această privinţă importante mijloace financiare”[41].

Aceeași problemă fusese pusă, anterior, de Dmitri Volkogonov, într-o nouă biografie a lui Lenin, precum și de A.G. Latâșev, în lucrarea Lenin desecretizat, din 1996[42]: a existat sau nu o înţelegere germano-bolșevică cu privire la „propaganda pașnică”, cum preferau germanii să denumească chestiunea delicată a ajutorului financiar acordat lui Lenin și partidului bolșevicilor? Au primit sau nu bolșevicii bani de la germani pentru declanșarea revoluţiei? După cum susține D. Volkogonov, problema respectivă rămâne unul din marile secrete ce învăluie până în prezent revoluţia bolșevică. Deși a examinat un număr considerabil de documente, până nu demult inaccesibile, cercetătorul nu a reușit să o clarifice: „s-au luat numeroase decizii în cadrul unui cerc restrâns de bolșevici și s-au distrus o sumedenie de documente după revoluţie. La aceasta se adaugă faptul că Lenin se pricepea foarte bine să păstreze secretele”[43]. O interesantă și originală, deși pe alocuri controversată și discutabilă, sinteză de Istorie a politicii externe a Rusiei şi Uniunii Sovietice de-a lungul unui mileniu în nume, date şi fapte, inclusiv a războaielor și tratatelor de pace încheiate până în prima jumătate a sec. XX, a fost elaborată de către Wiliam V. Pohlebkin[44]. Însuși autorul subliniază că importanţa respectivei lucrări constă în fixarea și contabilizarea, în premieră, a tuturor celor 120 de războaie ale Rusiei în Europa. Conform estimărilor autorului, războaiele Rusiei pe teatre de operaţiuni militare europene, inclusiv cele două războaie mondiale din prima jumătate a sec. XX și chiar cele mai mici conflicte militare, au avut o durată totală de 3.623 de zile[45]. Primul Război Mondial, început la 28 iulie 1914 și încheiat la 11 noiembrie 1918 cu armistiţiul din pădurea de la Compiègne, a durat, în general, 4 ani, 3 luni și 10 zile, sau 1.831 de zile și nopţi[46].

Prima parte a lucrării lui W.V. Pohlebkin este consacrată participării Rusiei ţariste la Primul Război Mondial și reglementărilor de pace de la Brest-Litovsk și Versailles[47]. Autorul prezintă date interesante și originale privind durata războiului purtat de Rusia, participanţii la acel conflict, cauzele și obiectivele părţilor implicate, inclusiv obiectivele intrării Rusiei ţariste în război, fronturile și operaţiunile strategice și tactice ale Rusiei în anii 1914-1918, pierderile umane și materiale etc. Conform justei observaţii a autorului, interpretarea participării Rusiei în Primul Război Mondial în istoriografia sovietică și în cea rusă contemporană poate fi urmărită inclusiv în baza terminologiei utilizate de-a lungul timpului. Astfel, în timp ce în istoriografia occidentală americană și în cea vest-europeană Primul Război Mondial a fost definit, în mod constant, drept Războiul Mondial (DerWeltkrieg, World War, La Guerre Mondiale), în istoriografia sovietică aceiași ani 1914-1918 au fost catalogaţi, în funcţie de oscilaţiile ideologiei oficiale de partid, drept „marele război” sau „marele război al Rusiei” (în istoriografia rusă burgheză din 1918 și până la începutul anilor ’30, precum și în istoriografia sovietică și în presa de până în 1922), „războiul de 4 ani din 1914-1918” (în literatura sovietică din anii 1918-1932), „războiul imperialist” (denumirea oficială adoptată în istoriografia sovietică și în presa marxistă și comunistă mondială între 1917 și 1936), „marele război imperialist” (denumire adoptată de unii autori în URSS până în 1926, inclusiv în lucrările lui V.D. Bonci-Bruievici), „primul război imperialist” (denumire utilizată în istoriografia sovietică și în literatura social-politică din anii 1936-1939), „primul război mondial imperialist din anii 1914-1918” (în istoriografia și presa sovietică din anii 1939-1954), „primul război mondial din anii 1914-1918” (denumire oficială adoptată de istoriografia sovietică începând cu 1945 și încetăţenită definitiv după 1954) etc.[48]. Totuși, cele mai interesante pagini ale lucrării lui Wiliam V. Pohlebkin se referă la cauzele intrării și obiectivele Rusiei în Primul Război Mondial. În opinia autorului, pentru conducerea Rusiei ţariste, alegerea aliaţilor în acel război nu a fost atât de simplă și de univocă precum concurenţa anglo-germană.

Astfel, din punctul de vedere al intereselor și necesităţilor de dezvoltare economică pașnică, Rusia ar fi trebuit fie să păstreze neutralitatea în acel război, fie să treacă de partea Germaniei, care îi era vecină geografică imediată la graniţa de vest. Acest lucru era însă împiedicat de câteva circumstanţe importante.

În primul rând, doctrina politicii externe adoptate de Rusia în anii ’70 ai sec. XIX și confirmată după războiul ruso-turc din 1877-1878, prin care aceasta se obliga să promoveze o politică filo-slavă în Europa, să fie sprijinul material și ideologic al slavilor din Europa și să contribuie la unificarea politică a tuturor statelor slave în jurul Rusiei imperiale. O atare doctrină a politicii externe plasa Rusia, în mod automat, în postura de adversar principal al Austro-Ungariei, antrenând-o în lupta pentru Balcani și în Balcani.

În al doilea rând, filo-slavismul și pan-slavismul puse la temelia doctrinei sale de politică externă angajau Rusia în calitate de adversar inevitabil al Turciei – cel de-al doilea aliat important în blocul german.

În fine, în al treilea rând, confruntarea cu Turcia obliga Rusia, iarăși în mod automat, nu numai să apere slavii din cuprinsul Imperiului Otoman, ci și să lupte pentru poziţii strategice în Marea Neagră, inclusiv să urmărească obiectivul cuceririi strâmtorilor acesteia, ceea ce, la fel ca și „ideea slavă”, constituia urmarea aceleiași scheme ideologice nerealiste pe care se întemeia noua direcţie pravoslavnică și pan-slavistă a doctrinei ruse de politică externă[49].

Așa cum pe bună dreptate afirmă W.V. Pohlebkin, caracterul nerealist și irealizabil al politicii externe a Rusiei ţariste în Primul Război Mondial, întemeiat pe „ideea slavă și pravoslavnică”, o plasa în conflict nu numai cu blocul austro-german, ci chiar și cu aliaţii ei, Marea Britanie și Franţa, pentru care bazinul Mării Mediterane constituia „un lac interior” al sferei lor de influenţă, respectiv, controlul Bosforului și Dardanelelor constituia aspectul prioritar al politicii lor externe și maritime. La fel ca în Războiul Crimeii din 1853-1856, Aliaţii nu ar fi permis în niciun caz Rusiei să alunge Turcia din Europa[50].

În acest mod, conchide cu justificat temei W.V. Pohlebkin, angajându-se în războiul mondial cu un program fantezist de politică externă, Rusia a fost condamnată, practic, din start la un eșec, indiferent de rezultatele războiului. Mai mult ca atât, anume caracterul irealizabil al „ambiţiilor slavo-imperialiste” ale Rusiei a servit drept ţintă predilectă pentru cercurile revoluţionare și democratice, în critica lor la adresa politicii externe ruse cu caracter antipopular și antipatriotic[51]. În anii ’90, istoriografia rusă se caracteriza prin abordarea Primului Război Mondial inclusiv sub aspect geopolitic, urmărindu-se plasarea perioadei 1914 - 1918 într-un context cât mai larg, în vederea conceptualizării consecinţelor evenimentelor și proceselor de atunci pentru destinul istoric al Rusiei. Această atitudine poate fi ilustrată prin abordarea pe care o exemplifică Anatoli I. Utkin, autorul unui popular manual universitar, Occidentul şi Rusia: istoria civilizaţiilor, editat în anul 2000.

După cum sugerează și titlul manualului, autorul consideră Rusia și Occidentul drept două tipuri diferite de civilizaţie, iar scrisoarea cunoscutului inginer, bancher și om de stat rus S. Iu. Vitte, adresată în 1893 ţarului Alexandru al III-lea, reflectă, în accepţia lui A.I. Utkin, întreaga esenţă și filosofie a raporturilor dintre cele două tipuri de civilizaţie. Vitte menţiona că, „aflându-se la hotarul a două lumi atât de diferite, cea oriental-asiatică și cea vesteuropeană, având contacte strânse cu ambele, Rusia reprezintă, în esenţă, o lume aparte.

Locul independent în familia popoarelor și rolul ei deosebit în istoria universală sunt determinate de amplasarea ei geografică și, în special, de caracterul evoluţiei ei politice și culturale, produse pe calea interacţiunii vii și a îmbinării armonioase a trei forţe creatoare, manifestate exclusiv în cadrul Rusiei.

Prima forţă o constituie ortodoxia, care a păstrat adevăratul spirit al creștinismului ca bază a educaţiei și învăţământului; cea de-a doua forţă o constituie autocraţia ca bază a vieţii de stat; cea de-a treia forţă o constituie spiritul naţional rusesc, servind drept temelie a unităţii interne a statului, însă liber de afirmarea oricărui exclusivism naţionalist, capabil în mare măsură de afirmare și întreţinere a unei tovărășii prietenești și colaborări cu cele mai diverse rase și popoare. Anume pe un astfel de fundament se clădește întregul edificiu al măreţiei ruse, anume din acest motiv Rusia nu poate, pur și simplu, să se integreze în Occident[...]. Pentru popoarele asiatice, Rusia reprezintă purtătoarea idealului creștin și a iluminismului creștin, nu sub flamura europenizării, ci sub propria-i flamură”[52]. Același autor sublinia că o serie de factori istorici au făcut ca Rusia să difere considerabil și în multiple aspecte de Europa. Un prim factor original îl constituie poziţia geografică a Rusiei, ea fiind amplasată la periferia estică a Europei. În direcţia estică, Rusia nu a avut de depășit obstacole naturale sau politice; prin urmare, a avut întotdeauna libertatea alegerii – fie să se integreze în circuitul valoric și civilizaţional al Europei, fie să se extindă spre est. În al doilea rând, de-a lungul istoriei, relaţiile Rusiei cu Europa au fost de concurenţă și chiar de confruntare din punct de vedere religios și bisericesc.

În Occidentul Europei, dominantă a fost biserica catolică, în timp ce în Rusia – biserica ortodoxă care, de la 1453 în special, a pretins la rolul „celei de-a treia Rome”. Sub aspect economic, social și politic, dezvoltarea Rusiei a fost mult mai lentă decât a Europei Occidentale, iar pe parcursul timpului acest specific a îmbrăcat haina contrastului dintre Europa capitalistă și Rusia feudală.

Nu în ultimul rând, Rusia nu a cunoscut marile procese intelectuale care au propulsat Europa Occidentală în topul civilizaţiei contemporane: Renașterea, Reforma, Iluminismul. Este adevărat că, în sec. XIX, în Rusia se atestă un curent occidentalist, pledând în favoarea modernizării societăţii după modelul Europei Occidentale. Curentul respectiv a fost însă puternic concurat de reprezentanţii direcţiei slavofile din gândirea social-politică a Rusiei, care se pronunţau pentru menţinerea și consolidarea trăsăturilor distinctive și originale ale culturii ruse. În plus, la începutul sec. XX, în Rusia se afirmă tot mai pregnant un al treilea curent de opinie, reprezentat de bolșevicii lui Lenin, victoria căruia la finele primei conflagraţii mondiale a condus la autoizolarea Rusiei de cultura și civilizaţia Europei Occidentale, respectiv la constituirea unei culturi și civilizaţii sovietice[53].

Pentru judecarea corectă a raportului dintre ambiţiile imperiale nemăsurate ale Rusiei ţariste în Primul Război Mondial și potențialul ei real, deosebit de relevante sunt datele lui A.I. Utkin privind venitul naţional, populaţia și venitul pe cap de locuitor ale marilor puteri în anul declanșării conflagraţiei mondiale.

Tab. 1. Venitul naţional, populaţia şi venitul pe cap de locuitor ale marilor puteri în 1914[54]:

Ţara

Venitul naţional (mlrd. $)

Populaţia (mln. loc.)

Venitul pe cap de loc.

SUA

37

98

377

Marea Britanie

11

45

244

Germania

12

65

184

Franţa

6

39

153

Rusia

7

171

41

Austro-Ungaria

3

52

57

 

Într-o altă lucrare consacrată special participării Rusiei ţariste la Primul Război Mondial, cu titlul generic Tragedia uitată, Anatoli Utkin și-a propus să evidenţieze semnificaţia tragediei, prin care i-a fost sortit Rusiei să treacă la începutul sec. XX, precum și să identifice cauzele „părăsirii în voia sorţii” a Rusiei de către aliaţii ei din cadrul Antantei[55]. Autorul consideră că, în cazul victoriei în Primul Război Mondial, Rusia ar fi „intrat” efectiv în Europa Centrală, ar fi obţinut acces la Marea Mediterană, cucerind Bosforul și Dardanelele, ar fi pus în Europa temeliile unei noi ordini mondiale, în care trilaterala constituită din Rusia, Marea Britanie și Franţa ar fi determinat direcţia evoluţiei întregului continent eurasiatic. Determinând cât se poate de corect obiectivele expansioniste și imperialiste ale Rusiei ţariste în acel război, Anatoli Utkin se contrazice, în schimb, în interpretarea locului și rolului Rusiei în cadrul Antantei, în care se hotărâse să-și împlinească visul secular. Astfel, pe de o parte, Anatoli Utkin consideră pe bună dreptate că, indiferent de obiectivele Rusiei, Franţei sau ale Marii Britanii în Primul Război Mondial, tustrele ţări urmăreau, în primul rând și mai presus de orice, să submineze și să zdruncine puterea imperialismului german aflat în plină ascensiune, ele fiind perfect conștiente de pericolele acestui fapt[56].

În susţinerea acestei teze, autorul invocă opinia autorizată a lui S. D. Sazonov, care considera că, în cazul victoriei Germaniei, „Rusia și-ar fi pierdut cuceririle baltice ale lui Petru cel Mare, care îi asigurase accesul dinspre nord spre ţările Europei Occidentale și necesara apărare a capitalei sale, iar în sud ar fi fost lipsită de cuceririle de pe litoralul Mării Negre, inclusiv până în Crimeea, rămânând, astfel, după instaurarea dominaţiei definitive a Germaniei și Austro-Ungariei, lipsită de accesul la mare și în limitele cnezatului moscovit din sec. XVII”[57].

Pe de altă parte însă, încercând o generalizare a „cauzelor tuturor nenorocirilor ce s-au abătut asupra Rusiei la începutul sec. XX”, Anatoli Utkin conchide, în mod vădit eronat și în contradicţie flagrantă cu cele afirmate anterior, că acestea ar consta în alegerea diplomatică incorectă a Rusiei de a se alia cu Franţa și, respectiv, de a se confrunta cu Germania, date fiind „premisele iniţiale incorecte”. În viziunea autorului, „de la înălţimea acestui sfârșit de secol (sec. XX – n.n.)”, se impune concluzia că „Rusia avea nevoie de alianţa cu ambele ţări – atât cu Franţa, care îi garanta protecţia în faţa expansiunii germane în Europa, cât și cu Germania, în calitatea ei de lider european al progresului economic”, că Rusia avea nevoie vitală de tehnologiile germane, de capitalurile germane, de specialiștii și inginerii germani etc.[58]. Din nefericire, autorul nu oferă niciun fel de detalii asupra modalităţilor de realizare a unor astfel de doleanţe fanteziste, lăsând pe seama cititorilor dificultatea de a găsi un răspuns plauzibil și raţional la dilema Rusiei ţariste din acei ani – să intre în posesia Constantinopolului și a Strâmtorilor, păstrând, totodată, relaţii cordiale atât cu ţările membre ale Antantei, cât și cu Germania.

După 1991, asupra importanţei și semnificaţiei Primului Război Mondial în istoria universală și în cea a Rusiei, în particular, s-au pronunţat atât istorici de profesie, cât și o seamă de publiciști și analiști politici, ultimii imprimând problemelor în discuţie o pronunţată tentă emoţională. Istoricii ruși au depus eforturi mai ales în direcţia conceptualizării căii parcurse de istoriografia sovietică și cea rusă a Primului Război Mondial, ajungându-se inclusiv la susţinerea unor teze de doctorat privind istoriografia participării Rusiei la marea conflagraţie mondială din 1914-1918[59]. La rândul său, prof. B.D. Kozenko a propus una din cele mai reușite periodizări ale studierii Primului Război Mondial în istoriografia rusă, constând din cinci etape principale:

1) 1918 - anii ’20, când are loc procesul constituirii istoriografiei sovietice;

2) anii ’30 - 1945, când istoriografia Primului Război Mondial a avut de suportat cele mai grave consecinţe ale cultului personalităţii lui Stalin;

3) 1945 - anii ’60 – perioadă contradictorie, marcată de inconsecvenţa „dezgheţului” hrușciovist;

4) 1970 - anii ’80, perioadă caracterizată de intensificarea politizării și ideologizării știinţei istorice în contextul „Războiului Rece”;

5) sfârșitul anilor ’80, marcaţi de critica trecutului sovietic și încercări de creare a unei noi istorii a Primului Război Mondial[60].

În general, primul deceniu de la proclamarea suveranităţii Federaţiei Ruse și, respectiv, de activitate a Asociaţiei Istoricilor Primului Război Mondial, s-a caracterizat prin schimbări calitative ale înseși paradigmei cunoașterii istorice, fapt ce a contribuit la apariţia și afirmarea unor noi direcţii de cercetare în istoriografia rusă a Primului Război Mondial.

Astfel, tot mai mulţi istorici au adoptat, în lucrările editate în perioada 1990-2000, o metodologie interdisciplinară, utilizând în mod creator abordările caracteristice altor discipline conexe ca politologia, sociologia, culturologia, psihologia, geografia etc.

Drept ilustrare în acest sens servește antropologia militară, având drept obiect al preocupărilor modelele comportamentale și sistemele de referinţă ale oamenilor aflaţi în condiţii extreme de supravieţuire pe front și în spatele acestuia. O altă tendinţă tot mai pronunţată a noii istoriografii ruse o constituie încercarea de depășire a tradiţionalului europocentrism al studiilor referitoare la perioada anilor 1914-1918, procedându-se nu doar la analiza evenimentelor și operaţiunilor militare produse în spaţiul Lumii Vechi, ci și la urmărirea strategiei și tacticii statelor de pe fronturile „secundare”, care, cu toate acestea, nu numai au resimţit influenţa situaţiei din Europa, ci și au produs consecinţe directe asupra bătăliilor decisive.

Astfel se explică atenţia acordată unor evenimente, anterior considerate neimportante, precum participarea australienilor în campania din Peninsula Gallipoli (25 aprilie 1915 - 9 ianuarie 1916) sau a unităţilor afro-asiatice pe frontul franco-german. În același context a fost investigată și experienţa transferului brigăzilor rusești pe frontul din Salonic și în Franţa, a unităţilor anglo-indiene în Orientul Apropiat, precum și proiectul eșuat de utilizare a forţelor expediţionare nipone în Europa. Un alt aspect inedit al noii istoriografii ruse a Primului Război Mondial îl constituie reorientările în cercetarea impactului conflagraţiei mondiale asupra diferitelor mișcări și grupuri sociale. Spre deosebire de etapele anterioare, istoricii ruși au schimbat în prezent accentul de pe studierea mișcării muncitorești și a partidului muncitoresc social-democrat pe investigarea rolului altor grupuri sociale – etnoconfesionale, feministe, pacifiste, a emigraţiei ruse și chiar a unor cluburi, asociaţii și ligi neformale[61].

În fine, în condiţiile unui interes tot mai pronunţat al opiniei publice și al istoricilor de profesie faţă de consecinţele Primului Război Mondial și crearea unui nou sistem al relaţiilor internaţionale în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris din 1919-1920, în istoriografia rusă din anii 1990-2000 s-a consolidat tot mai pregnant opinia privind caracterul unitar al perioadei istorice cuprinse între 1914 și 1945, definită drept cel de-al doilea război de 30 de ani, însoţit de conflicte locale și tulburări revoluţionare permanente pe calea modernizării industriale[62].

Totodată, apreciind într-o manieră critică starea istoriografiei ruse de după 1990, majoritatea specialiștilor în domeniu consideră că, în pofida unor realizări indiscutabile, istoria, mersul și consecinţele Primului Război Mondial rămân în continuare la periferia memoriei istorice a cetăţenilor Rusiei contemporane, astfel încât este de datoria Asociaţiei Istoricilor Primului Război Mondial și a instituţiilor academice de profil sa continue activitatea în vederea reconstituirii tabloului integral, obiectiv, polifonic și policrom al evenimentului de importanţă epocală, care a marcat destinul întregii lumi contemporane.



[1] Н.А. Шубин, Россия в Первой мировой войне: Историография проблемы, 1914-2000 г. Диссертация на соискание ученой степени доктора исторических наук, Moscova, 2001, 289 с.

[2]  Б.Г. Могильницкий, Некоторые итоги и перспективы методологических исследований в отечественной историографии // Новая и новейшая история, 1993, № 3, с. 11.

[3] Ibidem, p. 9.

[4] Проблемы методологии истории // Новая и новейшая история, 1993, № 3. с. 3.

[5] Ibidem.

[6] И.Н. Ионов, Теория цивилизаций: этапы становления и развития // Новая и новейшая история, 1994, № 4-5, с. 33, 50.

[7] В.М. Хачатурян, Теория цивилизаций в русской исторической мысли // Новая и новейшая история, 1995, № 5, с. 8, 18.

[8] Angela Colin, Istoriografia rusă în perioada recentă // Europa XXI. Vol. XIII-XIV / 2004-2005: Românii între ruși și sovietici, redactor-șef Gheorghe Buzatu, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2007, p. 405.

[9] Е. Ю. Сергеев, Российская ассоциация историков Первой мировой войны: задачи и перспективы // Великая война. 1914-1918 гг. Альманах Российской ассоциации историков Первой мировой войны, Москва, 2011.

[10]  В.К. Шацилло, Создание ассоциации историков первой мировой войны // Отечественная история, 1993, № 4, с. 216.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ю.А. Писарев, Новые подходы к изучению истории первой мировой войны // Новая и новейшая история, 1993, № 3, с. 47.

[14] Ibidem.

[15] В.К. Шацилло, Создание ассоциации историков первой мировой войны // Отечественная история, 1993, № 4, с. 218.

[16] Ibidem.

[17] Устав Российской Ассоциации историков Первой мировой войны (принят 10 декабря 1992 г., изменения внесены 25 февраля 2009 г.), www.rusasww1.ru/post_nav.php?cat=news

[18] Ю.А.Писарев, В.Л. Мальков (coord.), Первая мировая война: дискуссионные проблемы истории. Сб. статей, Наука, Москва, 1994. 306 с.

[19] В.С. Васюков, В.Н. Виноградов, Ю.В. Кудрина, «Круглый стол»: Первая мировая война и ее воздействие на историю XX в. // Новая и новейшая история, 1994, № 4-5, с. 110.

[20] В.С. Васюков, В.Н. Виноградов, Ю.В. Кудрина, «Круглый стол»: Первая мировая..., c. 111.

[21] Ibidem, p. 116-117.

[22] Ibidem, p. 117.

[23] В.С. Васюков, В.Н. Виноградов, Ю.В. Кудрина, «Круглый стол»: Первая мировая..., c. 119.

[24] Ibidem, p. 122.

[25] Vezi Ernst Nolte, Războiul civil european 1917-1945: Naţional-socialism şi bolşevism, cuvânt înainte: Florin Constantiniu, traducere: Irina Cristea, Editura Runa, București, 2005, passim.

[26] Ю.А. Писарев, Новые подходы к изучению истории первой мировой войны // Новая и новейшая история, 1993, № 3, с. 46-57.

[27] В.Н. Виноградов, еще раз о новых подходах к истории первой мировой войны // Новая и новейшая история, 1995, № 5, с. 62.

[28] В.Н. Виноградов, еще раз о новых подходах..., c. 62.

[29] Autorul se referă la lucrarea sa România în anii primului război mondial (Moscova, 1969), având în vedere referirile necritice la tezele lui V.I. Lenin privind caracterul războiului mondial, nu însă și aprecierile sale esenţiale privind caracterul participării României la Primul Război Mondial, care rămân în continuare aceleași. Astfel, V.N. Vinogradov recunoaște acum dreptul cehilor, polonezilor, letonilor, lituanienilor, estonienilor, finlandezilor, slovacilor, albanezilor etc. de a-și întregi și constitui propriile state naţionale, însă preferă să treacă cu vederea, într-o manieră pretins „diplomatică”, dreptul românilor la unitate naţională. Mai mult chiar, își prezintă aceeași lucrare drept exemplu de studiere a relaţiilor Rusiei cu aliaţii acesteia, inclusiv cu ţările „neutre” (Ibidem, p. 71).

[30]  Ibidem, p. 72.

[31] Ibidem, p. 63.

[32] Ibidem, p. 68.

[33] Ibidem, p. 67.

[34] Ibidem, p. 67-68.

[35] Ibidem, p. 66.

[36] Е.Ю. Сергеев, Российская ассоциация историков Первой мировой войны: задачи и перспективы // Великая война. 1914-1918 гг. Альманах Российской ассоциации историков Первой мировой войны, Москва, 2011.

[37]  Е.Ю. Сергеев, Российская ассоциация историков...

[38] Первая мировая война: Пролог XX века. составитель В. Л. Мальков, Наука, Москва, 1999, 698 с.

[39] Ibidem, p. 21.

[40] Ibidem, p. 246-247.

[41] Первая мировая война: Пролог XX века..., c. 247.

[42] А.Г. Латышев, Рассекреченный Ленин, Март, Moscova, 1996, 336 с.  (www.scribd.com/doc/94360375/Латышев-Рассекреченный-Ленин)

[43] Dmitri Volkogonov, Lenin. O nouă biografie, traducere: Anca Irina Ionescu, Editura Orizonturi, Editura Lider, București, 1994, p. 143.

[44] В.В. Похлебкин, Внешняя политика Руси, России и СССР за 1000 лет в именах, датах, фактах. Вып. II: Войны и мировые договоры. Книга 3-я: европа в 1-й половине XX века. Справочник, Международные отношения, Москва, 1999, 672 с.

[45] Ibidem, p. 8.

[46] Ibidem, p. 14.

[47] В.В. Похлебкин, Внешняя политика Руси, России и СССР за 1000 лет..., c. 12-89.

[48] Ibidem, p. 13.

[49] В.В. Похлебкин, Внешняя политика Руси, России и СССР за 1000 лет..., c. 18.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] А.И. Уткин, Запад и Россия: история цивилизаций. Учебное пособие, Гардарики, Москва, 2000, с. 214.

[53] А.И. Уткин, Запад и Россия: история цивилизаций…;  Vezi și Nicolae Enciu, Valentina Enciu, Construcţia Europeană (1945-2007). Curs universitar. Ediţia I, Editura Civitas, Chișinău, 2007 (Tema XIV: Uniunea Europeană și Rusia: două tipuri diferite de cultură și civilizaţie).

[54] А. И. Уткин, Запад и Россия: история цивилизаций. Учебное пособие, Гардарики, Москва, 2000, с. 209.

[55] Анатолий Уткин, Забытая трагедия. Россия в первой мировой войне, Русич, Смоленск, 2000, с. 1-2.

[56] Анатолий Уткин, Забытая трагедия, c. 4.

[57] Ibidem, p. 6.

[58] Ibidem, p. 5.

[59] Н. А Шубин, Россия в Первой мировой войне: Историография проблемы, 1914-2000 гг., 2001,

 http://www.dissercat.com/content/rossiya-v-pervoi-mirovoi-voine-istoriografiya-problemy-19142000-gg#ixzz2mVTfxuev

[60] б. Д. Козенко, „Отечественная историография Первой мировой войны”, în Новая и новейшая история, 2001, nr. 3, p. 3-27; Vezi și Светлана Свилас, Российская историография первой мировой войны // белорусский журнал международного права и международных отношений, 2004, № 4, www.evolutio.info/content/view/724/55

[61] Е.Ю. Сергеев, Российская ассоциация историков Первой мировой войны: задачи и перспективы // Великая война. 1914-1918 гг. Альманах Российской ассоциации историков Первой мировой войны, Москва, 2011.

[62] Ibidem.