Istoria per zi

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 1

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 1

La începutul anilor ’90, sub influenţa forţelor conservatoare locale şi a conducerii proimperiale de la Moscova, pe teritoriul Republicii Moldova şi-a declarat independenţa autoproclamata republică moldovenească nistreană. Eforturile  forţelor  democratice  de  a  detensiona  situaţia  în  baza unei politici de conciliere au eşuat. Au fost create mai multe comisii, care promovau evitarea confruntărilor armate, restabilirea ordinii şi activităţii legale a organelor de conducere pe teritoriul din stânga Nistrului. Acestor tendinţe li se opunea însă, cu vehemenţă, dorinţa de a reveni la imperiul sovietic, politica de reîmpărţire a sferelor de influenţă între marile puteri, catalizate, la rândul lor, de grupările mafiote, care au fost, de fapt, principalele cauze ale începerii războiului de pe Nistru. Forţele procomuniste nu puteau accepta noile circumstanţe; căutau diferite...

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 2

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 2

După eşecul puciului din august, autorităţile din Transnistria şi-au intensificat acţiunile orientate spre destrămarea unităţii teritoriale a Moldovei. Începând cu 1 septembrie 1991, un grup de femei din Tiraspol şi Bender au blocat, timp de o lună, calea ferată care asigura legătura cu fosta URSS. La  6  septembrie  1991,  în  conformitate  cu  hotărârea  Sovietului suprem transnistrian, intitulată „Cu privire la măsurile de apărare a suveranităţii şi independenţei Transnistriei”, a fost creată aşa-numita gardă republicană. După organizarea acestor instituţii şi structuri antistatale, în perioada 10-12 septembrie 1991, la indicaţiile şefilor din Districtul militar Odesa şi a şefilor Armatei a 14-a rusă, a fost convocată adunarea ofiţerilor şi plutonierilor, care au declarat că, indiferent de deciziile ministrului apărării al URSS, ei vor trece...

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 3

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 3

Urmărind scopul creării unor structuri paralele puterii de stat, la 1 decembrie 1991, forţele separatiste au organizat alegerea „preşedintelui republicii moldoveneşti nistrene”. În ajunul alegerilor, persoane înarmate au început să intimideze populaţia din regiune. Pregătirile pentru alegerea preşedintelui autoproclamatei republici nistrene s-au desfăşurat în contextul unei activităţi ilegale intense a adepţilor menţinerii fostei URSS, în contextul acţiunilor practice de creare a unor structuri de ordine paralele, intimidării şi şantajării locuitorilor şi colaboratorilor poliţiei din partea stângă a Nistrului. În ajunul alegerilor, au fost înregistrate cazuri de presiuni din partea separatiştilor înarmaţi asupra şefilor unor structuri ale administraţiei locale, care acţionau în baza legislaţiei oficiale moldoveneşti. La 27 noiembrie 1991, în biroul Sovietului sătesc din localitatea Teia (raionul Grigoriopol) au apărut 6 persoane...

NELEGITIMITATEA CREĂRII AŞA-NUMITEI REPUBLICI MOLDOVENEŞTI NISTRENE, partea 7

Share

Matreoska_1Examinând procesul istoric al formării republicilor autonome, observăm că fiecare dintre cele douăzeci de republici autonome existente în 1990 pe teritoriul fostei URSS au fost constituite iniţial prin deciziile sovietelor supreme ale republicilor unionale.

Ulterior, deciziile despre formarea republicilor autonome în componenţa republicilor unionale au fost, în mod obligatoriu, aprobate de Sovietul Suprem al URSS.

De exemplu, decizia despre transformarea Regiunii Autonome Kalmâce în RASS Kalmâcă a fost adoptată iniţial prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al RSFSR din 26 iulie 1958, iar mai târziu – prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 29 iulie 1958.

Înţelegem astfel că, nerespectând această elementară procedură, separatiştii rebeli din Transnistria au ignorat, în mod arbitrar, exigenţele legislaţiei sovietice, la care au făcut de atâtea ori referinţă.

Aşa-numita RMN este eminamente nelegitimă, deoarece crearea ei n-a fost aprobată de Sovietul Suprem al RSSM, n-a fost acceptată de parlamentele ulterioare ale Republicii Moldova şi n-a fost constituţionalizată nici de Parlamentul URSS.

Până la ora actuală, existenţa RMN n-a fost recunoscută de niciun stat al lumii. Ulterior, rebelii au lansat un şir de acţiuni de intimidare şi de represalii împotriva cetăţenilor şi lucrătorilor organelor administrative, instituţiilor de drept, întreprinderilor economice şi aşezămintelor de cultură ce rămăsese fideli Republicii Moldova.

Ziarele din anii 1990-1992 de la Tiraspol, Râbniţa, Tighina, Dubăsari, Grigoriopol, controlate şi dirijate de rebeli, conţineau, după cum am menţionat, numeroase articole ce instigau populaţia contra demnitarilor din organele constituţionale ale republicii noastre, de la Tighina şi din raioanele de pe malul stâng al Nistrului.

Mai mult ca atât, era blocată, în mod organizat şi brutal, activitatea organelor de stat, administrative şi judiciare din Transnistria şi din Tighina, erau bestial maltrataţi şi ucişi lucrătorii ce refuzau să treacă în serviciul regimului instaurat nelegitim de rebeli.

S-a recurs frecvent la atacuri armate directe împotriva instituţiilor legitime ale Moldovei, îndeosebi împotriva secţiilor raionale de poliţie din zona de est a republicii.

Căpitanul de poliţie Anatol Guzun relata în presă: „În noaptea de 1 spre 2 martie 1992, formaţiuni banditeşti înarmate au ocupat sediul comisariatului poliţiei din Dubăsari. Atacul separatiştilor şi cazacilor a fost condus de atamanul cazacilor, colonelul Roteev, fost colonel de miliţie în Rostov-pe-Don. Separatiştii şi cazacii erau înarmaţi cu pistoale-automate, mitraliere, maşini blindate. În secţia de poliţie erau doar trei pistoale-automate şi câteva pistoale ”.

Concomitent, pe toate podurile şi pe toate şoselele de pe malul stâng al Nistrului au fost instalate posturi de gardişti şi cazaci, având în dotare maşini blindate. În scopul zădărnicirii acţiunilor de restabilire a activităţii organelor constituţionale ale Moldovei în zona de est, separatiştii au aruncat în aer podurile peste Nistru de la Dubăsari şi Gura Bâcului şi au avariat grav podul de la Vadul lui Vodă.

La 19 iunie 1992, bandele de separatişti, în colaborare cu unităţile şi subunităţile Armatei a 14-a a Rusiei, au lansat acţiuni militare contra secţiei de poliţie a oraşului Tighina, cu scopul de a o lichida.

Nici legislaţia constituţională a altor ţări nu admite constituirea arbitrară de formaţiuni politico-statale. De exemplu, Constituţia SUA din 1787, reglementând procesul formării noilor state-subiecte ale federaţiei americane, stabileşte că: „… Niciun stat nou nu va fi întemeiat sau alcătuit în jurisdicţia vreunui alt stat şi nu va fi format vreun stat prin unirea a două sau mai multe state sau părţi de state fără acordul corpurilor legiuitoare ale statelor implicate, precum şi al Congresului”.

Astfel, considerăm că „Pridnestrovie” este nelegitimă, indiferent de legislaţia constituţională aplicată, deoarece nu respecta nici legislaţia subiectului federaţiei, pe teritoriul căruia s-a constituit în mod abuziv, adică a RSSM, nici dispoziţiile Constituţiei federale a URSS.

Nici legislaţia constituţională a Rusiei nu admite constituirea samavolnică a formaţiunilor statale pe teritoriul federaţiei. O etnie are posibilitatea de a-şi forma o structură naţional-statală numai în cazurile când organele supreme de stat acceptă şi legiferează adresările respective.

Doleanţele inguşilor de a-şi crea o republică proprie au avut sorţi de izbândă abia după ce a fost emisă, la 4 iunie 1992, de către preşedintele Rusiei B. Elţin, legea nr. 2927-1 Despre formarea Republicii Inguşetia în componenţa Federaţiei Ruse.

Procesul consolidării noii republici s-a desfăşurat sub controlul organelor supreme de stat ale Rusiei, în baza hotărârii speciale a Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse nr. 2928-1 din 4 iunie 1992, Cu privire la ordinea punerii în aplicare a Legii Federaţiei Ruse „Despre formarea Republicii Inguşetia în componenţa Federaţiei Ruse”.

În situaţia în care organele de stat ale Federaţiei Ruse nu acceptă propunerile de constituire a unor formaţiuni politico-statale noi, nu se admite traducerea lor în fapt.

Deşi comunitatea nemţilor deportaţi nelegitim în august 1941 din Republica Autonomă a Nemţilor de pe Volga, pe parcursul a câtorva decenii, începând cu 1965, solicita ca acestora să li se permită revenirea din exil şi reînfiinţarea formaţiunii lor statale în cadrul teritoriului în care existase până la decretul din 28 august 1941, nici în prezent statalitatea nemţilor de pe Volga n-a fost restabilită.

Noua Constituţie a Federaţiei Ruse, adoptată în decembrie 1993, n-a legiferat pentru nemţi nici statutul de republică, nici de regiune autonomă şi nici de district autonom.

Conducerea Rusiei nu a susţinut nici solicitarea Asociaţiei coreenilor deportaţi în 1937 din teritoriile istorico-etnice ale Extremului Orient în Kazahstan şi în Asia Mijlocie, de a li se permite revenirea la baştina istorică, în Primorie, şi de a înfiinţa acolo o zonă economică liberă cu anumite drepturi de autonomie.

În ţinutul Primorie exista suficient spaţiu liber pentru repatrierea coreenilor, deoarece în 1989, densitatea medie a populaţiei era de numai 14 oameni pe km². Refuzul organelor supreme de stat ale Rusiei de a satisface solicitările germanilor şi coreenilor nu are suport juridic şi, în acelaşi timp, contravine articolelor unor acte legislative ale federaţiei, întrucât legea Federaţiei Ruse din 7 mai 1991 Despre reabilitarea popoarelor represate, acorda, prin dispoziţiile sale, tuturor popoarelor represate în trecut dreptul de a reveni în teritoriile pe care le-au locuit anterior, de a-şi reînfiinţa formaţiunile naţional-statale, de a li se recompensa prejudiciile materiale şi morale aduse de către stat.

Dacă unele forţe politice ar încerca să creeze republici în Federaţia Rusă, fără consimţământul şi fără aprobarea oficială a organelor constituţionale abilitate, adică ghidându-se de exemplul „Pridnestroviei”, atunci formaţiunile politico-statale create în mod samavolnic ar fi lichidate, iar organizatorii unor asemenea acţiuni nelegitime ar fi arestaţi şi remişi organelor judiciare pentru a li se aplica pedepsele prevăzute de codul penal al Rusiei.

Art. 65 (p. 2) din Constituţia Rusiei stabileşte că formarea unui subiect nou în componenţa Federaţiei Ruse poate fi realizată numai în strictă conformitate cu ordinea stabilită de legislaţia constituţională a federaţiei.

Congresul VI al deputaţilor din Rusia, sesizând consecinţele nefaste pentru federaţie ale acţiunilor de tipul celor săvârşite de separatiştii din zona de est a Moldovei, a conştientizat necesitatea urgentă de a le contracara. În acest scop, hotărârea Despre apărarea organelor constituţionale a puterii de stat, adoptată de congres la 21 aprilie 1992, stabilea:

„1. A considera imuabile bazele juridice ale organizării şi activităţii organelor puterii de stat ale Federaţiei Ruse, întărite în Constituţia (Legea Fundamentală) a Federaţiei Ruse, Declaraţia despre suveranitatea de stat a Federaţiei Ruse, actele legislative ale Federaţiei Ruse. Modificarea sau completarea sistemului de organe de stat ale Federaţiei Ruse, crearea de noi organe ale puterii, suspendarea temporară sau sistarea completă a activităţii lor în afara ordinii stabilite de Constituţia Federaţiei Ruse şi a legilor Federaţiei Ruse, nu se admite.

2. Acţiunile funcţionarilor de stat, ale organizaţiilor şi cetăţenilor, îndreptate spre stoparea activităţii legitime a organelor puterii de stat, dizolvarea lor, înlocuirea sau constituirea unor organe paralele ale puterii de stat, discreditarea organelor puterii de stat prin răspândirea informaţiilor false vor fi pedepsite conform dispoziţiilor legislaţiei în vigoare”.

Prin urmare, dispoziţiile hotărârii examinate interzic efectuarea, pe teritoriul Rusiei, a unor acţiuni de tipul celor desfăşurate de separatiştii de sub conducerea lui I. Smirnov în zona de est a Moldovei.

Astfel, formaţiunea „Pridnestrovie”, creată în mod samavolnic, este nelegitimă chiar şi dacă se aplică dispoziţiile Constituţiei Federaţiei Ruse, hotărârii Congresului VI, Despre apărarea organelor constituţionale a puterii de stat şi ale altor acte legislative ale Rusiei.

Caracterul nelegitim al aşa-zisei Republici Moldoveneşti Nistrene e determinat, de asemenea, de faptul că farsa cu referendumurile de constituire a avut loc la 3 decembrie 1989, 28 ianuarie 1990, 1 iulie 1990, adică în perioada când fosta URSS nu dispunea de o lege ce să fi reglementat procesul desfăşurării referendumurilor.

 

După cum se ştie, o asemenea lege a fost adoptată de parlamentul fostei URSS abia la 27 decembrie 1990, iar de parlamentul Republicii Moldova – tocmai în 1992. Prin urmare, decretele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM din 6 decembrie 1989, 31 ianuarie 1990 şi din 2 iulie 1990, despre calificarea rezultatelor referendumurilor ca lipsite de putere legală şi efecte juridice, deoarece au fost desfăşurate în mod arbitrar şi în contradicţie cu dispoziţiile legislaţiei în vigoare din acea perioadă, erau absolut corecte din punctul de vedere al cerinţelor şi criteriilor fundamentale ale jurisprudenţei.

Autor: Dumitru C. GRAMA

NELEGITIMITATEA CREĂRII AŞA-NUMITEI REPUBLICI MOLDOVENEŞTI NISTRENE, partea 6

Share

Recensamant-MoldovaDeşi limba rusă n-a fost proclamată drept limbă de stat, după cum insistau greviştii dirijaţi de CUCM (Comitetul unit al colectivelor de muncă – OSTK – Obiedinennâi soviet trudovâh kollektivov), vorbitorii ei n-au fost privaţi de dreptul de a o utiliza în viaţa social-politică, economică şi culturală.

Garanţie juridică a acestui drept este art. 6 din legea Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti, care stipulează că „în relaţiile cu organele puterii de stat, ale administraţiei de stat şi ale organizaţiilor obşteşti, precum şi cu întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile situate pe teritoriul RSS Moldoveneşti, limba de comunicare orală sau scrisă – moldovenească sau rusă – o alege cetăţeanul”.

Prin această normă s-a realizat trecerea de la egalitatea formală-declarativă a limbilor, proclamată în constituţiile sovietice, la egalitatea reală. Credem că anume la acel moment s-a creat un cadru juridic aproape similar practicii relaţiilor lingvistice din Finlanda, unde limba de comunicare – finlandeza sau suedeza – este aleasă de cetăţean, nu de către funcţionar, cum s-a procedat în URSS.

Astfel, limba rusă a devenit, de facto, a doua limbă de stat în RSSM.

În ansamblu, legislaţia lingvistică din 1989 a instituit un cadru juridic favorabil funcţionării limbii ruse în Moldova.

Conform art. 2-7, 9-29 din legea Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova (din 1 septembrie 1989), limba rusă este utilizată practic în toate domeniile vieţii social-politice, economice şi culturale ale ţării.

Au fost luate sub o protecţie juridică specială şi limbile vorbite de membrii grupurilor naţionale ale ucrainenilor, bulgarilor, evreilor, găgăuzilor ş.a. În localităţile în care respectivele grupuri naţionale constituie majoritatea populaţiei, membrii lor dispun de dreptul de a-şi utiliza limba maternă în activitatea organelor administraţiei publice locale, în grădiniţe, şcoli, instituţii social-culturale etc.

Dacă până în 1989, ucrainenii, bulgarii, găgăuzii, evreii din Moldova erau lipsiţi în totalitate de posibilitatea de a-şi face studiile în limba maternă, ulterior, în baza art. 18 din legea Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, membrilor grupurilor naţionale li s-a garantat dreptul la educaţie şi instruire în limba lor maternă: rusă, găgăuză, ucraineană, bulgară, ivrit, idiş etc.

Conform informaţiilor publicate de Tatiana Stoianov, funcţionar la Ministerul Învăţământului din Republica Moldova, în 1995, în 487 grădiniţe, procesul de educaţie se efectua în limba rusă; 428 de copii găgăuzi din 23 de grupe a 11 grădiniţe erau instruiţi în limba maternă, iar 6.794 de copii găgăuzi studiau limba găgăuză; în patru grădiniţe (20 grupe – 474 copii) procesul instructiv-educativ se efectua în limba bulgară; în 7 grupe din 5 grădiniţe – în limba ucraineană; în 6 grupe – în limba ivrit.

În acelaşi an, din numărul total de 1.454 şcoli – 274 funcţionau în limba rusă, 112 şcoli erau moldo-ruse, 7 şcoli – ucraineano-ruse, 2 şcoli ruso-bulgare, 2 şcoli evreieşti-ruse.

Limba ucraineană putea fi studiată în 75 de şcoli şi în 2 licee de către aproximativ 71.110 copii ucraineni; limba găgăuză se studia în 46 de şcoli şi în 2 licee de către 27.579 de elevi; limba bulgară se studia în 32 de şcoli şi în Liceul Teoretic din Taraclia de către 10.878 de elevi.

Ulterior, la Chişinău, a fost înfiinţată Universitatea Slavonă cu predare în limba rusă, la Comrat – Universitatea de Stat din Comrat (pentru găgăuzi), iar la Taraclia – Universitatea de Stat din Taraclia (pentru bulgari).

Atitudinea forţelor secesioniste faţă de principiile juridice de constituire a formaţiunilor politice autonome în teritoriile republicilor unionale, stabilite prin normele dreptului constituţional al URSS

Chiar din start, „RASS Moldovenească Nistreană” a avut un caracter nelegitim. În hotărârea aşa-zisului Congres II al deputaţilor din Transnistria (2 septembrie 1990) se menţiona că adepţii noii formaţiuni politice s-au ghidat de legislaţia sovietică în vigoare.

Se indicau norme juridice concrete – art. 2 şi art. 5 din Constituţia ex-URSS. Paradoxal, dar normele constituţionale menţionate nu acordau nimănui dreptul de a crea noi formaţiuni naţional-statale.

Conform art. 78 şi art. 79 ale Legii Fundamentale şi conform art. 70 şi art. 76 ale Constituţiei RSS Moldoveneşti, aşa-numitul Congres II al deputaţilor din Transnistria nu dispunea nici măcar de dreptul elementar de a înfiinţa un soviet sătesc, din motiv că nu a fost un organ legal.

Nici Constituţia URSS din 1977 şi nici Constituţia RSS Moldoveneşti din 1978 nu prevedea – şi, deci, nu permitea – înfiinţarea şi funcţionarea unui asemenea organ de stat în Transnistria. Ca şi în celelalte zone ale republicii, în teritoriul din stânga Nistrului, în baza legislaţiei în vigoare, organe constituţionale – deci legitime – erau, în exclusivitate, sovietele raionale, orăşeneşti şi săteşti.

Conform art. 146 al Constituţiei URSS şi conform art. 125 al Constituţiei RSS Moldoveneşti, ele aveau dreptul să soluţioneze doar chestiuni de însemnătate locală.

Legislaţia sovietică, încă în vigoare în 1990, prevedea că doar parlamentele republicilor unionale dispuneau de dreptul de a decide soarta propriilor lor teritorii şi – a libera lor decizie – dreptul de a crea anumite formaţiuni politico-statale.

Astfel, în conformitate cu art. 19 al Constituţiei RSFSR din 1937, doar Sovietul Suprem al acestei republici dispunea de dreptul de a aproba constituţiile republicilor autonome, hotarele şi delimitarea teritorială a raioanelor acestora, dirijarea întocmirii bugetelor formaţiunilor autonome şi prezentarea, spre aprobare finală de către Sovietul Suprem al URSS, dacă era cazul, a formării unor noi republici autonome.

Conform art. 76 al Constituţiei, RSS Moldovenească îşi stabilea de sine stătător orânduirea administrativ-teritorială. Alineatul 2 al respectivului articol stipula că spaţiul geografic al republicii era divizat în raioane, oraşe, sectoare, aşezări de tip orăşenesc şi soviete săteşti.

Existenţa unor formaţiuni naţional-statale în componenţa RSS Moldoveneşti n-a fost prevăzută nici de Constituţia RSSM din 1941 şi nici de cea din 1978. Conform ambelor constituţii sovietice, Moldova era considerată stat unitar şi indivizibil.

Art. 108 (alin. 15) şi art. 109 (alin. 2) stipulau că problemele guvernării administrativ-teritoriale a RSS Moldoveneşti, formarea şi desfiinţarea raioanelor, precum şi modificarea statutului juridic al localităţilor din republică se aflau în exclusivitate în competenţa Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM şi a Sovietului Suprem al republicii.

 

În cadrul unei mese rotunde din 15 octombrie 1989, desfăşurată în incinta Casei Sovietelor din Tiraspol, la care au participat funcţionarii structurilor de partid şi sovietice, reprezentanţii colectivelor de muncă din raioanele din stânga Nistrului, Iu. V. Şekun a atenţionat cvorumul întrunit despre modalităţile legale de constituire a republicilor autonome stabilite prin dispoziţiile legislaţiei sovietice: „Законом предусмотрен строго определенный порядок создания автономной республики. В соответствии с Конституцией СССР вопрос этот должен решаться на уровне союзной республики. Другого пути нет. Решения сессий Бендер, Тирасполя, Рыбницы не основаны на законе…».

 Autor: Dumitru C. GRAMA

 

NELEGITIMITATEA CREĂRII AŞA-NUMITEI REPUBLICI MOLDOVENEŞTI NISTRENE, partea 5

Share

27-august-1989Urmărind scopul de a dezbina mişcarea de eliberare naţională a populaţiei autohtone, care lua avânt în 1988, în luările lor de cuvânt la adunările colectivelor de muncă, în cadrul emisiunilor radio şi tv, în publicaţiile din presa periodică, reprezentanţii migranţilor denaturau doleanţele îndreptăţite ale autorilor Scrisorii deschise pentru salvarea de dezastru a limbii materne a băştinaşilor, prezentându-le în calitate de manifestări naţionaliste şi tendinţe periculoase de lichidare a limbii moldoveneşti, prin aşa-zisa „românizare” a ei.

Migranţii şi urmaşii lor se străduiau să insufle autohtonilor sentimentul de frică şi, concomitent, de ură faţă de propunerile de a trece limba moldovenească la grafia latină şi de a recunoaşte identitatea ei cu limba română.

Astfel, a început terorizarea psihologică deschisă a populaţiei autohtone din Moldova de către migranţii alolingvi, îndeosebi a românilor moldoveni din zona de est a republicii.

Vorbitorilor de limbă rusă nu le convenea ca limba moldovenească (de facto, graiul moldovenesc, care, împreună cu graiurile muntenesc, bănăţean, crişan şi maramureşan constituie limba literară română) să obţină statutul de limbă de stat şi astfel să fie utilizată obligatoriu în activitatea structurilor de stat legislative, executive, judiciare, în instituţiile şi organizaţiile de deservire a populaţiei, în administraţiile fabricilor şi uzinelor, ale colhozurilor şi sovhozurilor din republica noastră.

Pe migranţii sosiţi cu miile din RSFSR, Ucraina, alte republici unionale cu scopul de a deţine funcţii de conducere în structurile aparatului organelor partidului comunist, ale instituţiilor de stat la nivel central, raional şi local, în întreprinderile economice, organizaţiile sindicale, comsomoliste, nu-i aranja perspectiva învăţării limbii populaţiei autohtone, pe care ei doreau s-o dirijeze.

În luările de cuvânt la diverse adunări şi mitinguri, vorbitorii de limbă rusă militau oficial de la tribună pentru păstrarea bilingvismului existent în RSSM, propunând în acest scop decretarea a două limbi de stat – moldovenească şi rusă.

De exemplu, prin rezoluţia mitingului din aprilie 1989, colectivul Uzinei Metalurgice Moldoveneşti din Râbniţa, constituit majoritar din migranţi (membri ai 32 de naţionalităţi) aduşi în Moldova din diferite regiuni ale URSS, insista, în mod ultimativ, asupra decretării în RSSM a două limbi de stat – „moldovenească şi rusă”.

Dar, ştiinţific, bilingvismul reprezintă utilizarea de către aceeaşi persoană a două limbi diferite. Drept exemplu de bilingvism armonios poate servi cazul Finlandei, unde demnitarii de stat, funcţionarii publici, persoanele antrenate în deservirea populaţiei utilizează în activitatea lor profesională două limbi – finlandeza şi suedeza.

În 1989, în RSSM, doar membrii etniei autohtone şi o proporţie infimă a membrilor minorităţilor naţionale puteau utiliza şi limba română, şi cea rusă.

Pe parcursul anilor 1792/1812-1989, grupurile naţionale, formate din migranţi aduşi de ţarismul rus şi de guvernanţii regimului totalitar sovietic, au neglijat constant, însuşirea limbii materne a românilor moldoveni. Conform datelor recensământului din 1989, din cei 600.366 ucraineni care locuiau în republica noastră au declarat că ar cunoaşte „limba moldovenească” doar 86.143 persoane (14,3% din numărul total); din cei 562.069 de ruşi – 66.466 (11,8%); din cei 153.458 de găgăuzi – 8.435 (5,5%); din cei 88.419 de bulgari – 8.252 (9,3%); din cei 65.672 evrei – 10.468 (15,9%); din cei 19.608 bieloruşi – 1.244 (6,3%); din cei 7.335 de germani – 469 (6,4%) de persoane.

Datele recensământului demonstrează că majoritatea absolută a membrilor grupurilor naţionale n-au utilizat niciodată „limba moldovenească” alături de cea rusă şi, deci, bilingvismul rus-moldovenesc nu a existat niciodată.

Pe parcursul a circa două secole (1792/1812-1989), în Moldova a existat doar un bilingvism unilateral, moldovenesc-rus.

Elita politică a migranţilor alolingvi şi a urmaşilor lor dorea ca acest tip de bilingvism să fie promovat, cu orice preţ, şi în continuare în RSSM.

Speranţele elitei migranţilor se rezumau la următoarele: prin decretarea a două limbi de stat se va putea menţine, şi pe viitor, monopolul limbii ruse în activitatea organelor de stat, administrative, judecătoreşti, la fabrici şi uzine, în colhozuri şi sovhozuri etc., pentru ca totul să rămână ca în trecut, ca în perioada anilor 1792/1812-1989, când, cu susţinerea ţarismului rus şi ulterior a regimului totalitar sovietic era suficient să cunoşti doar limba rusă şi aveai posibilitatea să ocupi orice post de conducere în Moldova.

În pofida presiunilor psihologice, economice şi politice, Sovietul Suprem al republicii, prin actele normative lingvistice, adoptate la 31 august şi 1 septembrie 1989, a conferit limbii moldoveneşti statutul de limbă de stat, a legiferat revenirea ei la grafia latină, a constatat juridic identitatea limbii moldoveneşti cu limba română, i-a conferit limbii ruse statutul de limbă de comunicare interetnică şi, pentru prima dată în istorie, pe cale legislativă, prin art. 4 al Legii cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti, au fost reglementate modalităţile de utilizare a limbilor materne ale membrilor grupurilor etnice din RSSM, inclusiv: ucraineană, bulgară, găgăuză, ivrit, idiş, ţigănească.

Trecerea de la egalitatea formală a limbilor, existentă până în 1989, la cea reală, a permis populaţiei autohtone să-şi utilizeze limba maternă în toate instanţele de stat, administrative, judiciare, în instituţiile de cultură, în organizaţiile obşteşti, în întreprinderile economice etc.

Treptat, şi documentele au început să fie perfectate în limba română. Membrilor etniei autohtone li s-a oferit posibilitatea reală de a-şi înscrie copiii în instituţii preşcolare, medii generale şi superioare de învăţământ în limba maternă.

S-a procedat la pregătirea şi susţinerea în limba maternă a tezelor de doctorat, editarea în această limbă a rezultatelor investigaţiilor ştiinţifice.

 

Astfel, a fost stopat parţial procesul de deznaţionalizare şi de rusificare a românilor moldoveni, degradare a limbii lor materne pe teritoriul aflat sub jurisdicţia organelor constituţionale ale Republicii Moldova. 

Autor: Dumitru C. GRAMA

NELEGITIMITATEA CREĂRII AŞA-NUMITEI REPUBLICI MOLDOVENEŞTI NISTRENE, partea 4

Share

Moldovenisme_15.11.27Mitul aşa-numitei românizări a moldovenilor şi al discriminării politico-juridice a alolingvilor în RSS Moldova

Nici ţarismul rus, nici regimul totalitar sovietic nu aveau interesul să dezvolte relaţii social-economice, politico-juridice şi naţional-culturale armonioase între românii moldoveni din stânga Nistrului şi cei din dreapta acestui fluviu, mai ales cu cei de la vest de Prut.

Ghidându-se de dictonul Divide et impera, promotorii politicii imperiale expansioniste au elaborat şi au susţinut cu tenacitate şi în permanenţă teoria privind existenţa a două popoare est-romanice distincte – român şi moldovean, membrii cărora ar fi vorbit două limbi diferite – română şi moldovenească. În anii 1924-1940, aceste idei aberante au fost inoculate populaţiei RASSM prin intermediul şcolilor, presei, radioului, structurilor partidului comunist, organizaţiilor comsomoliste, sindicatelor etc.

Etnicii români şi limba română erau prezentaţi populaţiei din stânga Nistrului nu numai ca ceva străin, ci şi ca inamici, duşmani ai limbii şi culturii moldovenilor.

Tentativele pedagogilor, scriitorilor şi savanţilor din RASSM de a dezvolta limba, literatura şi cultura populaţiei autohtone prin folosirea succeselor obţinute în domeniile respective de către conaţionalii lor din România erau întâmpinate cu ură şi duşmănie de către autorităţi, îndeosebi de către instituţiile represive sovietice.

Astfel, pentru contribuţia activă la traducerea în viaţă a rezoluţiei biroului comitetului regional de partid din Moldova al PC (b) din Ucraina referitor la trecerea limbii moldoveneşti (în realitate a graiului moldovenesc) la grafia latină, adoptată la 2 februarie 1932 la ordinul conducerii CC al PC (b) al URSS, au avut de suferit sute de intelectuali din raioanele din stânga Nistrului.

Majoritatea adepţilor şi promotorilor alfabetului latin în RASSM, care doreau sincer prosperarea graiului matern, au fost etichetaţi drept „naţionalişti moldoveni”, arestaţi şi condamnaţi în anii 1936-1939 la diverse pedepse pentru comiterea aşa-numitei crime de „românizare a linghii moldoveneşti” prin introducerea cuvintelor „româneşti franţuzite, neînţelese pentru truditorii moldoveni”.

Membrii colectivelor, din care făceau parte persoane represate, au fost impuse, în cadrul unor adunări şi mitinguri, să condamne vehement activitatea lor, stigmatizându-le, după cum li se cerea, cu cele mai periculoase etichetări din punct de vedere al climatului politico-juridic din URSS: „naţionalişti burghezi”, „duşmani ai norodului”, „naţionalişti moldoveni”, „agenţi ai boierilor români”, „românizatori ai linghii moldoveneşti”, „duşmani ai puterii sovietice” etc.

Participanţii la aceste întruniri au fost nevoiţi să încuviinţeze şi să aplaude condamnările abuzive, adoptate atât de instanţele judecătoreşti legitime, cât şi de cele ale organelor anticonstituţionale extrajudiciare, adică de către osoboe soveşcianie, dvoiki, troiki.

Prin deciziile adoptate de adunările respectivelor colective se cerea ca şi pe viitor să fie pedepsiţi cât mai dur toţi duşmanii poporului sovietic pentru a „curăţa” URSS de elementele care, în opinia lor, frânau edificarea socialismului.

La fel ca şi în alte republici sovietice, ziarele, revistele şi emisiunile radiofonice din RASS Moldovenească publicau şi difuzau cu regularitate materiale cu privire la condamnarea oamenilor.

Astfel, locuitorilor din Transnistria li se inoculau, treptat, timiditatea şi frica. Populaţia autohtonă din raioanele din stânga Nistrului era timorată, orişice pledoarie în apărarea limbii materne şi a culturii naţionale erau, de regulă, calificate drept activităţi naţionaliste şi antisovietice.

Mai mult ca atât, regimul totalitar sovietic, prin intermediul sistemului de instruire în şcoli şi a celui de agitaţie şi propagandă, a reuşit să educe, inclusiv în rândurile etniei autohtone, ura faţă de graiul moldovenesc cu grafie latină şi, îndeosebi, faţă de glotonimul „limba română”, etnonimul „român”, faţă de România şi chiar faţă de locuitorii Basarabiei.

Am examinat, relativ detaliat, modul de terorizare a populaţiei din RASS Moldovenească de către regimul totalitar sovietic în anii 30 ai secolului al XX-lea, aplicat cu perseverenţă atât după 1940, cât şi după 1988, pe întreg teritoriul RSSM, îndeosebi în raioanele din stânga Nistrului, împotriva oamenilor oneşti, care militau pentru dezvoltarea firească a limbii materne, pentru revenirea ei la grafia latină, pentru recunoaşterea identităţii ei cu limba română.

Deseori au fost terorizaţi şi represaţi cei care pledau pentru egalitatea reală a limbilor, pentru ca activitatea organelor de stat, administrative, judecătoreşti şi a altor instituţii din RSSM să fie exercitată nu numai în limba rusă, dar, obligatoriu, şi în limba română, numită atunci oficial „limba moldovenească”.

Frica şi ura faţă de glotonimul „limba română” şi de etnonimul „român”, inoculate locuitorilor Transnistriei, chiar şi membrilor etniei autohtone, în perioada de teroare din anii 30 ai secolului XX le-a permis adepţilor forţelor politice de orientare imperial-şovină să prezinte, începând cu anul 1988, trecerea graiului moldovenesc la grafia latină drept modalitate de românizare a „limbii moldoveneşti” şi a „norodului moldovenesc”, atrăgându-i, astfel, pe o parte din locuitorii zonei de est a RSSM la luptă împotriva decretării limbii moldoveneşti drept limbă de stat şi revenirii ei la grafia latină.

 

Ura faţă de etnia majoritară s-a manifestat cu o deosebită putere în rândurile vorbitorilor de limbă rusă şi, îndeosebi, a migranţilor alolingvi, concentraţi în întreprinderile industriale subordonate ministerelor unionale, în timpul examinării Scrisorii deschise a celor 66 de intelectuali, publicată la 17 septembrie 1988 în ziarul „Învăţământul public”, scrisoare în care se pleda pentru conferirea statutului de limbă de stat limbii moldoveneşti, recunoaşterea identităţii ei cu limba română şi revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină.

 Autor: Dumitru C. GRAMA

 

NELEGITIMITATEA CREĂRII AŞA-NUMITEI REPUBLICI MOLDOVENEŞTI NISTRENE, partea 3

Share

romanii_pe_hartaIncorectitudinea pretenţiilor că Transnistria este un teritoriu istoric rusesc

Pe parcursul ultimelor două decenii, prin articolele publicate în ziarele şi revistele de la Moscova, Tiraspol, Chişinău şi din alte oraşe ale fostei URSS, unii autori încearcă să conteste suveranitatea Republicii Moldova asupra teritoriului a cinci raioane administrative din stânga Nistrului, pentru a crea premisele de realizare a celei de a patra sfârtecări a statului Moldova.

În acest scop, ei afirmă, destul de frecvent şi fără temei, că partea stângă a Nistrului ar fi „de când lumea teritoriu rusesc”. În 1991, în articolul Dictatura straha publicat în hebdomadarul „Literaturnaia gazeta” (reluat mai apoi de ziarul „Molodioji Moldovî”), E. Perşin inocula cititorilor ideea eronată că teritoriul din stânga Nistrului ar fi fost „vechi pământ rusesc”.

În 1992, publicistul rus M. Nikiforov scria următoarele referitor la Transnistria: „Pe întreg parcursul istoriei sale, malul stâng niciodată n-a intrat în componenţa Principatului Moldova...”. În acelaşi an, V. Volodin, corespondentul cotidianului „Izvestia” afirma că regiunea menţionată „până la crearea artificială, în anii 20 a Republicii Sovietice Moldoveneşti n-a intrat niciodată în componenţa Moldovei”. În 2006, istoricul tiraspolean V. A. Sodol menţiona şi el că „pământurile din stânga Nistrului niciodată n-au intrat în componenţa Principatului Moldova”etc.

Dar oare faptul că pe parcursul dezvoltării istorice a Ţării Moldovei din secolele XIV-XVIII teritoriul din stânga Nistrului a fost inclus prin forţa armelor în componenţa unor asemenea state expansioniste precum Hoarda de Aur, Marele Ducat al Lituaniei, Regatul Poloniei, Hanatul Crimeii, Imperiul Otoman, iar din 1792, în cadrul Imperiului Rus, ar însemna că între populaţia autohtonă din Transnistria şi cea din Principatul Moldovei nu ar fi existat niciun fel de legături social-economice şi culturale, niciun fel de relaţii politico-juridice?

Oare băştinaşii regiunii, consideraţi în istoriografia ţarismului rus şi în cea a regimului totalitar sovietic uneori volohi, iar alteori moldoveni, nu făceau parte din comunitatea istorico-etnică a poporului român, constituit pe parcursul a circa două milenii în arealul carpato-danubiano-pontic, ce includea şi zona de la est de Nistru?

În pofida declaraţiilor unor autori cum că, până în 1940, Transnistria n-ar fi avut nimic în comun cu Moldova sub aspect politico-juridic, documentele istorice şi materialele de arhivă demonstrează că atât domnii Ştefan cel Mare, Ieremia Movilă, Vasile Lupu ş.a., cât şi boierii şi mănăstirile Principatului, în conformitate cu principiile dreptului medieval, exercitau o jurisdicţie vastă în localităţile domeniilor funciare din stânga Nistrului.

Istoria a consemnat faptul că, în secolul al XVII-lea, pentru o scurtă perioadă, spaţiul geografic dintre Nistru şi Bugul de Sud s-a aflat sub jurisdicţia monarhului Ţării Moldovei. La 1681-1683, Duca Vodă îndeplinise nu numai funcţia de domnitor al Principatului, ci şi cea de hatman al Ucrainei hanilor.

El avea câteva reşedinţe domneşti: la Iaşi, la Ţicănăuca (în prezent – Ţekinovka), pe malul stâng al Nistrului, vizavi de Soroca, şi la Nemirova, pe Bugul de Sud. Deoarece în Marele Ducat al Lituaniei şi în Regatul Poloniei religia dominantă era confesiunea creştină catolică, iar în Hanatul Crimeii şi în Imperiul Otoman – islamul, iar populaţia autohtonă a localităţilor din stânga Nistrului, la fel ca şi cea a Moldovei, era de confesiune creştină ortodoxă, în scopul facilitării dominaţiei lor asupra Transnistriei, guvernele statelor expansioniste au acordat băştinaşilor dreptul la autonomie etno-confesională.

Având aceeaşi confesiune şi origine etnică ca şi autohtonii din Ţara Moldovei, locuitorii băştinaşi din teritoriul de la est de Nistru au avut posibilitatea ca, în baza autonomiei menţionate, să se ghideze, în mod liber, până în anii 1792-93, de izvoarele dreptului Principatului Moldova, adică de normele juridice din Legea ţării (Jus Valachicum) şi de cele din actele legislative ale domnitorilor referitoare la încheierea căsătoriei, înfierea copiilor, divorţ, moştenire, reglementarea relaţiilor de proprietate, încheierea unor contracte etc.

Majoritatea populaţiei autohtone din Transnistria era interesată de continuarea utilizării dreptului moldovenesc în localităţile de la est de Nistru şi după anexarea teritoriului menţionat de către autocraţia ţaristă în anii 1792-93, deoarece normele juridice ale acestora, prin conţinut şi limba expunerii, le deveniseră familiare, iar în unele privinţe, sub aspect social şi general-uman, erau mai avansate comparativ cu cele ale Imperiului Rus.

Astfel, în anii 1802-1804, circa 15.000 de ţărani din peste 20 de localităţi din judeţul Tiraspol au opus rezistenţă dârză tentativelor administraţiei ţariste de a reglementa relaţiile lor cu boierii în baza normelor juridice ale legislaţiei ruse, care prevedeau transformarea locuitorilor în proprietate deplină a stăpânilor moşiilor pe care trăiau.

Nedorind să devină iobagi (şerbi), ţăranii declarau cu mândrie autorităţilor ruse că moldovenii nu sunt robi, ci oameni liberi. (Iobăgia fusese abolită în Ţara Moldovei pe cale legislativă prin Aşezământul domnitorului Constantin Mavrocordat încă în 1749, adică cu 112 ani înaintea Rusiei).

Confruntându-se cu o mişcare de masă organizată şi unită, monarhul rus Aleksandr I a acceptat cerinţele locuitorilor băştinaşi din localităţile de pe malul stâng al Nistrului. Regulamentul cu privire la ţăranii îndatoraţi, adoptat de împărat la 20 septembrie 1804, reproducea normele juridice de bază ale hrisoavelor lui Grigore Ghica al III-lea şi ale altor domnitori ai Moldovei.

Regulamentul a oferit nu numai posibilitatea de a-i proteja pe moldovenii din judeţul Tiraspol de pericolul real al înşerbirii, dar a contribuit la ridicarea oficială, la rang de lege, pe teritoriul de la est de Nistru, a unor norme juridice avansate ale dreptului Moldovei în problema reglementării relaţiilor dintre ţărani şi moşieri.

Ca rezultat, după 1804, moldovenii de pe ambele maluri ale Nistrului şi-au menţinut nu numai limba, tradiţiile, cântecele, folclorul, obiceiurile comune, dar şi anumite norme juridice ale dreptului lor naţional.

Referindu-ne la cota românilor moldoveni în componenţa populaţiei judeţul Tiraspol, ce includea spaţiul geografic dintre Nistru şi Bugul de Sud, trebuie să menţionăm că, în 1792, când teritoriul lui era anexat de Imperiul Rus, documentele istorice atestau aici 42 de localităţi, cu o populaţie de 23.743 de locuitori, dintre care 11.653 moldoveni (49,08% din numărul total al locuitorilor). Conform datelor statistice publicate de istoricul sovietic V. M. Kabuzan, 28 din respectivele localităţi erau populate exclusiv de moldoveni, 13 de ucraineni, 1 – de armeni (or. Grigoriopol).

Conform calculelor noastre, efectuate în baza datelor statistice publicate de istoricul sovietic V. M. Kabuzan, în anul 1799, în zona nistreană a judeţului Tiraspol locuiau 22.179 persoane. Dintre ei, 14.228 erau moldoveni (64,2%), 4.713 ucraineni (21,2%), 2.359 armeni (10,6%), 482 evrei (2,2%) şi 395 ruşi (1,78%).

Astfel, în 1799, moldovenii constituiau majoritatea absolută a populaţiei din raioanele din stânga Nistrului, îndeosebi în localităţile rurale. În 1799, în zona nistreană, au fost atestaţi documentar doar 395 etnici ruşi, locuitori ai oraşului Tiraspol, ceea ce reprezentă o cotă infimă de 1,78% din populaţia totală a regiunii.

 

Ucrainenii constituiau majoritatea absolută a populaţiei în partea de est a judeţului Tiraspol, aici atestându-se cele mai multe localităţi populate exclusiv de ucraineni. Avem, aşadar, posibilitatea să stabilim că, deşi raioanele din stânga Nistrului s-au aflat sub jurisdicţia diferitor state expansioniste, în secolele XIV-XVIII, acest spaţiu geografic a fost populat compact de români moldoveni, care, în permanenţă, au constituit majoritatea populaţiei sedentare şi s-au aflat în relaţii social-economice, etno-confesionale, juridice şi culturale strânse cu conaţionalii lor de la vest de Nistru.

Autor: Dumitru C. GRAMA