Istoria per zi

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 1

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 1

La începutul anilor ’90, sub influenţa forţelor conservatoare locale şi a conducerii proimperiale de la Moscova, pe teritoriul Republicii Moldova şi-a declarat independenţa autoproclamata republică moldovenească nistreană. Eforturile  forţelor  democratice  de  a  detensiona  situaţia  în  baza unei politici de conciliere au eşuat. Au fost create mai multe comisii, care promovau evitarea confruntărilor armate, restabilirea ordinii şi activităţii legale a organelor de conducere pe teritoriul din stânga Nistrului. Acestor tendinţe li se opunea însă, cu vehemenţă, dorinţa de a reveni la imperiul sovietic, politica de reîmpărţire a sferelor de influenţă între marile puteri, catalizate, la rândul lor, de grupările mafiote, care au fost, de fapt, principalele cauze ale începerii războiului de pe Nistru. Forţele procomuniste nu puteau accepta noile circumstanţe; căutau diferite...

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 2

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 2

După eşecul puciului din august, autorităţile din Transnistria şi-au intensificat acţiunile orientate spre destrămarea unităţii teritoriale a Moldovei. Începând cu 1 septembrie 1991, un grup de femei din Tiraspol şi Bender au blocat, timp de o lună, calea ferată care asigura legătura cu fosta URSS. La  6  septembrie  1991,  în  conformitate  cu  hotărârea  Sovietului suprem transnistrian, intitulată „Cu privire la măsurile de apărare a suveranităţii şi independenţei Transnistriei”, a fost creată aşa-numita gardă republicană. După organizarea acestor instituţii şi structuri antistatale, în perioada 10-12 septembrie 1991, la indicaţiile şefilor din Districtul militar Odesa şi a şefilor Armatei a 14-a rusă, a fost convocată adunarea ofiţerilor şi plutonierilor, care au declarat că, indiferent de deciziile ministrului apărării al URSS, ei vor trece...

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 3

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 3

Urmărind scopul creării unor structuri paralele puterii de stat, la 1 decembrie 1991, forţele separatiste au organizat alegerea „preşedintelui republicii moldoveneşti nistrene”. În ajunul alegerilor, persoane înarmate au început să intimideze populaţia din regiune. Pregătirile pentru alegerea preşedintelui autoproclamatei republici nistrene s-au desfăşurat în contextul unei activităţi ilegale intense a adepţilor menţinerii fostei URSS, în contextul acţiunilor practice de creare a unor structuri de ordine paralele, intimidării şi şantajării locuitorilor şi colaboratorilor poliţiei din partea stângă a Nistrului. În ajunul alegerilor, au fost înregistrate cazuri de presiuni din partea separatiştilor înarmaţi asupra şefilor unor structuri ale administraţiei locale, care acţionau în baza legislaţiei oficiale moldoveneşti. La 27 noiembrie 1991, în biroul Sovietului sătesc din localitatea Teia (raionul Grigoriopol) au apărut 6 persoane...

ASPECTE GEOPOLITICE ALE CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 4

Share

„Principalul este că e pace”

Mircea_Snegur_Boris_Eltin-semnarea-Acordului-din-21-iulie-1992În ziua de 21 iulie 1992, M. Snegur şi B. Elţin au semnat la Moscova, în prezenţa liderului separatist de la Tiraspol, I. Smirnov, „Convenţia cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”, document ce a marcat încetarea oficială a războiului din Transnistria, detensionarea climatului politic şi revenirea societăţii la activităţile ei obişnuite.

Principiile fundamentale ale încetării focului şi reglementării politice a conflictului prevedeau:

- respectarea suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova;

- respectarea riguroasă a drepturilor omului, inclusiv a persoanelor aparţinând minorităţilor etnice;

- stabilirea, prin metode politice, inclusiv pe cale parlamentară, a unui statut special, în cadrul Republicii Moldova, pentru teritoriul de pe malul stâng al Nistrului;

- acordarea dreptului de a-şi hotărî singură soarta populaţiei de pe malul stâng al Nistrului, în caz că Republica Moldova şi-ar modifica statutul de stat independent;

- excluderea oricăror acţiuni care ar putea împiedica reglementarea conflictului pe cale paşnică.

„Principalul este că e pace”, aşa a apreciat M. Snegur importanţa Convenţiei de la Moscova, în timp ce B. Elţin, promovând consecvent linia Moscovei în spaţiul sud-est european, „şi-a exprimat speranţa că Republica Moldova va găsi în timpul apropiat posibilitatea de a deveni membru cu drepturi depline al CSI”.

La rândul său, revenit de la Moscova, I. Smirnov a declarat că, prin semnarea Convenţiei din 21 iulie, „republica nistreană moldovenească” a fost recunoscută atât de facto, cât şi de jure, motiv din care „va continua linia promovată până în prezent”, în vederea admiterii în ONU şi în alte organisme internaţionale.

În acelaşi context şi în deplin consens cu linia oficială a Moscovei, comandantul Armatei a 14-a ruse, A. Lebed, a schiţat, în a treia zi după semnarea Convenţiei, trei căi posibile de autodeterminare a Transnistriei:

a) dacă poporul Transnistriei doreşte unirea cu Rusia, să se urmeze exemplul regiunii Kaliningrad;

b) lucrurile se vor limpezi, Ucraina se va uni din nou cu Rusia şi atunci Transnistria va intra în această nouă formaţiune statală;

c) crearea unui stat independent, având legături economice trainice cu Rusia şi Ucraina”, ultima variantă constituind, în viziunea generalului rus, „calea cea mai reală”.

Acelaşi militar califica, la 14 septembrie, Tricolorul Republicii Moldova drept „drapel fascist”, iar B. Elţin, completând afirmaţiile iresponsabile ale lui Lebed, va insista, la 8 octombrie 1992, ca raioanele estice ale Republicii Moldova să fie transformate neapărat în republică. În războiul de la Nistru au fost înregistraţi, de ambele părţi, circa 802 morţi şi peste 5.000 de răniţi, inclusiv din rândurile populaţiei civile.

 

Daunele materiale cauzate de conflictul armat au fost estimate la circa 12 miliarde de ruble, la cursul de schimb al anului 1992, restabilirea localităţilor şi a obiectivelor distruse necesitând cel puţin 15 miliarde de ruble. Operaţiunile militare au provocat un val de circa 108.000 de refugiaţi, 51.000 dintre care s-au stabilit în 38 de localităţi de pe malul drept al Nistrului, iar alte 57.000 – în Ucraina.

autor: Nicolae ENCIU

ASPECTE GEOPOLITICE ALE CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 3

Share

„Cuţitul a ajuns la os, răbdarea e la limită”

Armata_NationalaDe rând cu războiul informaţional şi cel politico-diplomatic, Rusia a mai recurs şi la un alt tip de război împotriva Republicii Moldova, blocând-o din punct de vedere economic şi demonstrând, printr-un atare procedeu necivilizat, cvasitotala dependenţă economică de Moscova a tânărului stat „independent”.

Până la declanşarea conflictului armat din Transnistria, fosta Bancă de Stat a URSS, devenită Banca Centrală a Federaţiei Ruse şi, respectiv, deţinătoarea monopolului asupra masei monetare pe întreg teritoriul CSI, instituise o blocadă asupra conturilor valutare ale întreprinderilor şi cetăţenilor din Republica Moldova (ianuarie 1992), iar la 12 martie şi-a deschis o filială în or. Tiraspol, destrămând astfel fragilul sistem bancar unic al republicii. În urma blocajului financiar la care a recurs Banca Centrală a Rusiei, pagubele cauzate economiei Republicii Moldova s-au ridicat la enorma sumă de 4,5 miliarde de ruble, în timp ce războiul din Transnistria mistuia zilnic zeci de milioane de ruble.

În situaţia creată, la 18 martie 1992, M. Snegur şi-a asumat obligaţiile de Comandant Suprem al Forţelor Armate, semnând în aceeaşi zi decretul „Cu privire la trecerea sub jurisdicţia Republicii Moldova a unităţilor militare dislocate pe teritoriul ei”, în vederea „creării bazei pentru formarea Forţelor Armate ale Republicii Moldova”.

La 28 martie a fost dat publicităţii Decretul preşedintelui Snegur „Cu privire la decretarea stării excepţionale pe întreg teritoriul Republicii Moldova”, conducerea directă a statului fiind exercitată prin intermediul Consiliului Suprem de Securitate. În „Apelul către poporul Moldovei”, difuzat în aceeaşi zi, M. Snegur menţiona: „cumpătarea, pentru care am pledat mereu (...) nu ne mai poate ajuta. Este în pericol Demnitatea noastră de Neam. Să ne-o apărăm cu cinste, dându-le riposta cuvenită separatiştilor venetici, trădătorilor Maracuţa, Caraman, Chiţac şi celorlalţi de teapa lor”.

În doar câteva zile, efectivul armatei Republicii Moldova, împreună cu cel al poliţiei, voluntarilor şi rezerviştilor, a ajuns la circa 1.500 de persoane, autorităţile declarându-se ferme în intenţia lor de „a da o ripostă hotărâtă celor care vor să ne pună în genunchi”, de a reinstaura în Transnistria structurile puterii legale.

La 1 aprilie, conducerea de vârf a ordonat trimiterea subunităţilor de poliţie în oraşul Tighina, aceasta constituind prima acţiune oficială de război între Republica Moldova şi separatiştii din Transnistria. În replică, separatiştii au atacat s. Coşniţa cu tiruri de rachete „Alazani”, înregistrându-se, din nou, victime printre militari şi civili.

Se atestă, totodată, incursiuni ale formaţiunilor paramilitare din Transnistria în regiunea satelor Lopatna şi Jora de Sus din raionul Orhei, precum şi pe teritoriul raioanelor Căuşeni şi Criuleni. Concomitent cu operaţiunile militare, structurile ilegale de la Tiraspol au stopat, la 20 iunie 1992, alimentarea cu gaze a mai multor oraşe şi raioane din dreapta Nistrului, inclusiv a or. Chişinău.

Sub pretextul apărării drepturilor minorităţii ruse din Transnistria, formaţiunile paramilitare ale separatiştilor, cu participarea ofiţerilor şi soldaţilor din Armata a 14-a a Federaţiei Ruse, au declanşat, la 19 iunie 1992, o operaţiune militară de amploare împotriva secţiei orăşeneşti de poliţie din Tighina, în vederea lichidării acesteia.

Ca răspuns la acţiunile legitime ale autorităţilor Republicii Moldova, care au trimis în oraş trupe suplimentare în ajutorul secţiei de poliţie, unităţile Armatei a 14-a ruse au ieşit din cazărmi, implicându-se în conflict de partea separatiştilor. În zilele imediat următoare, conflictul armat s-a extins pe platourile de la Cocieri, Coşniţa şi Chiţcani, formaţiunile separatiştilor operând tiruri de artilerie asupra localităţilor Holercani, Criuleni, Cruglic, Măşcăuţi, Calfa, situate în dreapta Nistrului, în afara zonei de conflict.

Dacă anterior conducerea Federaţiei Ruse nega faptul implicării Armatei a 14-a în actele de agresiune contra Republicii Moldova, atunci avertismentul lui B. Elţin la adresa lui M. Snegur în urma evenimentelor de la Tighina a pus capăt oricăror dubii în această privinţă: „Noi suntem în favoarea soluţiilor negociate, dar când sunt zeci şi zeci de morţi, când războiul se desfăşoară la frontierele noastre (?! – N.E.), nu putem să rămânem indiferenţi şi, până la urmă, suntem obligaţi să reacţionăm […] Noi avem suficiente forţe pentru aceasta. Ar trebui ca Snegur s-o ştie”.

Cu mici intermitenţe, acţiunile militare au continuat pe tot parcursul lunii iunie, culminând cu atacul Armatei a 14-a din noaptea de 3 spre 4 iulie asupra poziţiilor apărătorilor integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. În cadrul acelor lupte, armata rusă a utilizat artileria reactivă de tipul „Grad-M21”, considerată una din cele mai puternice arme de distrugere în masă şi interzisă prin Convenţia internaţională de la Geneva.

În contextul acelor evenimente, la 6 iulie, a avut loc reuniunea la vârf de la Moscova a conducătorilor ţărilor-membre ale CSI, care a pus în discuţie conflictul armat din raioanele de est ale Republicii Moldova, aprobând reglementările propuse de către preşedinţii B. Elţin şi M. Snegur pentru soluţionarea paşnică a conflictului.

În ziua următoare, în localitatea Limanskoe din Ucraina, reprezentanţii militari ai Rusiei, Republicii Moldova şi pretinsei „republici nistrene”, în prezenţa comandantului Armatei a 14-a, A. Lebed, au convenit asupra încetării imediate a focului şi retragerii de pe poziţiile de luptă a tehnicii militare grele.

După cum se va constata ulterior, partea transnistreană, şi de această dată, nu a respectat înţelegerea la care s-a ajuns, condiţionând restabilirea păcii de retragerea poliţiei din stânga Nistrului şi din oraşul Tighina, precum şi de recunoaşterea statutului de „stat independent şi suveran” enclavei anticonstituţionale nistrene.

autor: Nicolae ENCIU

ASPECTE GEOPOLITICE ALE CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 2

Share

Ard malurile Nistrului

Cazaci_11Cu toate că liderii separatişti de la Tiraspol au provocat vărsări de sânge încă în noiembrie 1990, septembrie şi decembrie 1991, adevăratul război împotriva Republicii Moldova a fost declanşat în noaptea de 1 spre 2 martie 1992, la orele 22:00, când secţia raională de poliţie Dubăsari a fost sesizată în legătură cu o încăierare dintre nişte tineri în zona fabricii de confecţii.

La locul incidentului s-au deplasat trei colaboratori ai secţiei raionale de poliţie Dubăsari, care au fost atacaţi de gardişti şi cazaci înainte de a putea interveni în conflictul pentru care fuseseră chemaţi. În urma incidentului, o căpetenie a cazacilor a fost rănită mortal. Această provocare a fost instrumentată de autorităţile ilegale separatiste pentru a disloca şi ultima secţie de poliţie subordonată Chişinăului dintr-un oraş transnistrean.

La 2 martie, la ora unu noaptea, gardiştii şi cazacii au încercuit secţia raională de poliţie Dubăsari şi, în jurul orei patru dimineaţa, au pătruns în sediul secţiei, dezarmând şi arestând 34 de poliţişti. Deja în dimineaţa zilei de 2 martie, pe toate podurile şi şoselele de pe malul stâng al Nistrului au fost instalate posturi de gardişti şi cazaci, având în dotare armament şi transportoare blindate.

Luptele au continuat cu o intensitate sporindă pe parcursul zilei de 3 martie, când secţia raională de poliţie Dubăsari, redislocată provizoriu în satul Cocieri, a fost atacată de grupuri de separatişti şi cazaci înarmaţi cu pistoale-automat, mitraliere, grenade şi cu alt armament modern. În urma luptelor de mare amploare, s-au înregistrat morţi şi răniţi, inclusiv printre civili. În jurul orei 17:00, în satul Cocieri au ajuns primele efective trimise de la Chişinău: o unitate de poliţie cu destinaţie specială, care a trecut Nistrul pe gheaţă, întrucât podurile fuseseră blocate de gardişti.

În momentul trecerii Nistrului, gardiştii de la barajul hidrocentralei Dubăsari au ridicat zăgazurile, pentru ca gheaţa să se acopere cu un strat de apă şi, eventual, să se spargă mai uşor; totuşi, traversarea s-a încheiat cu bine.

În aceeaşi seară, trupele speciale de poliţie i-au alungat pe gardişti şi pe cazaci din cazarma de lângă satul Cocieri, pe care militarii Armatei a 14-a au eliberat-o, punând-o la dispoziţia rebelilor. Revenit în după-amiaza de 3 martie de la New York, preşedintele Snegur a avut, în dimineaţa zilei următoare, o întrevedere tête-à-tête la Chişinău cu liderul separatist de la Tiraspol, Igor Smirnov, în cadrul căreia a constatat că acesta „continuă să insiste asupra statalităţii Transnistriei, respingând astfel propunerea (...) privind organizarea unei zone economice libere”.

Discuţiile au continuat în cadrul comisiei de conciliere conduse de prim-viceprim-ministrul A. Sangheli, anunţându-se chiar că s-a convenit asupra „încetării focului în localităţile din stânga Nistrului”. Conflictul însă o dată provocat, s-a derulat în continuare conform scenariului după care fusese regizat în prealabil.

Pe parcursul zilei de 5 martie, circa 800 de cazaci-mercenari ruşi au sosit la Tiraspol şi, după ce au staţionat pentru masa de prânz, s-au deplasat în direcţia oraşului Dubăsari. Ca urmare, izbucnit în oraşul Dubăsari, conflictul armat s-a extins, în doar câteva zile, asupra satelor Coşniţa, Cocieri, Pohrebea, Doroţcaia, Speia, Tocmagiu, Delacău, Mălăieşti etc., riscând să degenereze dintr-un conflict local în unul regional.

În cadrul programului informativ „Novosti” din 8 martie al companiei ruse „Ostankino”, s-a comunicat, bunăoară, cum că în conflictul de pe malul stâng al Nistrului s-ar fi implicat cetăţeni ai statului vecin România şi că de pe teritoriul Republicii Moldova ar fi fost transportate în România 28 de sicrie.

Aceste afirmaţii aveau ca scop justificarea prezenţei cazacilor ruşi în Transnistria, pregătindu-se, totodată, terenul pentru implicarea forţelor Armatei a 14-a în conflictul armat. În pofida dezminţirii oficiale, oferite de Ministerul de Externe al României, precum şi a repetatelor proteste ale preşedintelui M. Snegur adresate conducerii companiei „Ostankino” şi preşedintelui B. Elţin, Moscova şi-a continuat impasibilă campania de dezinformare a opiniei publice internaţionale pe tot parcursul conflictului armat.

Disperat, la un moment, de amploarea şi gravitatea falsificării evenimentelor din zona de est a Republicii Moldova, M. Snegur a recurs la suspendarea transmiterii primului canal al companiei „Ostankino” pe întreg teritoriul republicii (4 aprilie 1992), pentru a recunoaşte, totuşi, la două luni de la decizia respectivă, că „pierdem războiul informaţional”.

În Apelul Parlamentului Republicii Moldova către Sovietul Suprem al Federaţiei Ruse, difuzat imediat după declanşarea conflictului armat, se menţiona că „absenţa unei reacţii adecvate din partea autorităţilor Rusiei la aceste evenimente poate fi interpretată ca un sprijin tacit de către Rusia (...) al acestor acte de agresiune”.

Este de remarcat şi opinia deputatului A. M. Liseţki, cunoscut ideolog al Interfrontului, care aprecia că „aflarea cazacilor pe teritoriul Moldovei independente, acţiunile lor pătează demnitatea şi onoarea poporului rus (...). Cazacii sosiţi în Moldova, prin însuşi comportamentul lor, compromit Rusia (...). Ba mai mult: prin acţiunile lor nesăbuite, cazacii pun semn de egalitate între Rusia şi noţiunea de agresor”.

În calitate de măsură punitivă, la 11 martie 1992, Parlamentul Republicii Moldova i-a suspendat înainte de termen mandatul de deputat liderului separatist de la Tiraspol, I. Smirnov, iar în ziua următoare aceleaşi măsuri le-au fost aplicate deputaţilor Gh. Iakovlev, N. Riumin şi P. Volkov.

În ziua de 14 martie au fost aruncate în aer podurile de peste Nistru în zona localităţilor Vadul lui Vodă şi Dubăsari, iar în noaptea de 14 spre 15 martie, liderul comitetului de grevă al femeilor din Tiraspol, cu ajutorul a circa 600 de separatişti şi cazaci mercenari, au atacat o unitate militară de lângă Tiraspol din componenţa Armatei a 14-a, capturând o cantitate importantă de armament şi echipament militar modern.

autor: Nicolae ENCIU

ASPECTE GEOPOLITICE ALE CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 1

Share

Nistrul ca frontieră naturală între două spaţii geopolitice

SnegurDupă cum afirmă cercetătorii separatismului transnistrean, cauzele războiului declanşat în primăvara anului 1992 sunt multiple, cu rădăcini adânc implantate în istorie. Deşi s-a produs ca o reacţie la procesul de declin şi descompunere a imperiului sovietic, conflictul transnistrean apare ca acţiunea unei mine istorice cu efect întârziat, plasată de regimul stalinist la temeliile RSS Moldoveneşti în 1940, sau chiar mai devreme, în 1924, când a fost fabricată entitatea autonomă moldovenească de la Tiraspol, în vederea exportării peste Nistru a revoluţiei proletare.

Suferinţele istorice majore ale Moldovei dintre Prut şi Nistru, susţine în mod justificat V. Bârsan, provin din faptul că Nistrul constituie frontiera naturală dintre două spaţii geopolitice: spaţiul sud-est european şi spaţiul „slav”. Din acest motiv, stăpânirea Nistrului a constituit un obiectiv esenţial al strategiilor imperiilor prin care s-au manifestat politic aceste spaţii. În funcţie de raportul de forţe dintre spaţiul slav şi cel sud-est european, frontiera politică dintre ele s-a deplasat între Nistru şi Prut. Astfel, o dată cu scăderea puterii otomane şi ascensiunea celei ruseşti, frontiera s-a situat pe râul Prut (1812).

Prin prăbuşirea ţarismului şi afirmarea pe harta Europei a României Mari, frontiera s-a mutat pe Nistru (1918). Prin victoria Rusiei sovietice în cel de-al doilea război mondial, frontiera revine iarăşi pe Prut (1944), situaţie ce se va menţine până la începutul anilor 90. În fine, în urma proclamării independenţei Ucrainei (24 august 1991), a Republicii Moldova (27 august 1991) şi a dispariţiei Uniunii Sovietice (decembrie 1991), Rusia a rămas nu doar cu 76% din teritoriul fostei URSS, cu 60% din populaţia acesteia şi cu 50% din produsul intern brut al Uniunii, ceea ce a redus-o de la statutul de supraputere mondială la cel de putere regională, ci şi a fost pusă în faţa perspectivei reale de a pierde cel mai important cap de pod spre Europa de Sud-Est, pentru cucerirea căruia, conform unor estimări, au fost sacrificate vieţile a circa 150.000.000 de oameni.

În situaţia creată, apreciind că Mihail Gorbaciov ar fi fost „o marionetă a Occidentului care a dezintegrat Uniunea Sovietică în profitul Vestului”; că „prăbuşirea Uniunii Sovietice a fost finanţată cu trilioane de dolari”; că, în definitiv, „Rusia a cedat Occidentului fără niciun fel de garanţii cele mai importante avanposturi strategice şi spaţii geopolitice, a fost lipsită de securitatea hotarelor prin aplicarea doctrinei „pluralismului politic”, noua conducere a Federaţiei Ruse nu a găsit o soluţie mai potrivită decât să reacţioneze în binecunoscuta manieră imperială, taxând noile state independente apărute în spaţiul ex-sovietic drept „aşa-zise state suverane” («суверенные коммуналки»), „nişte entităţi accidentale, instabile şi efemere” cărora, în vederea restabilirii securităţii strategice şi geopolitice a Federaţiei Ruse, ar fi necesar să li se reducă din dreptul peremptoriu la independenţă politică prin integrarea lor graduală, dar cât mai rigidă, în cadrul Comunităţii Statelor Independente.

Scenariul aplicat de liderii de la Kremlin în republicile „rebele” a fost pretutindeni pe cât de rudimentar, pe atât de rezultativ: sabotarea pe toate căile posibile a eforturilor de emancipare a popoarelor fostei Uniuni, inflamarea şi stimularea conflictelor interetnice pentru ca, în consecinţă, Moscova să intervină în postura de „pacificator”.

Edificatoare în această privinţă este confesiunea preşedintelui Snegur, făcută în alocuţiunea rostită cu prilejul deschiderii Ambasadei SUA la Chişinău, la scurt timp de la declanşarea conflictului din Transnistria: „Sincer vorbind, nu ne-am aşteptat ca anume poporul nostru, ospitalier, blând şi răbdător cu oricine i-a trecut pragul, ca anume poporul nostru, deci, să treacă prin asemenea zile de grea încercare cum sunt cele pe care le trăim acum”.

Calificând evenimentele din stânga Nistrului drept „un conflict sângeros şi absurd, dar diabolic regizat”, preşedintele Republicii Moldova deconspira, în acest mod, nedorinţa Federaţiei Ruse de a recunoaşte independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, precum şi, implicit, neputinţa autorităţilor centrale republicane de a gestiona eficient procesele politice, economice, militare şi de altă natură de pe teritoriul Moldovei în hotarele anului 1990.

Dincolo de considerentele geopolitice ale declanşării conflictului din Transnistria, a mai existat, indiscutabil, şi un important element emotiv şi psihologic, ce a condus la intervenţia sfidătoare a Rusiei anume în momentul admiterii Republicii Moldova în Organizaţia Naţiunilor Unite. Către începutul lunii martie a anului 1992, independenţa Republicii Moldova fusese recunoscută de peste 100 de state ale lumii.

În mai puţin de un an de la proclamarea independenţei, conducerea Republicii Moldova înregistrase o serie de succese incontestabile în domeniul politicii externe. S-a reuşit, bunăoară, stabilirea unor relaţii promiţătoare şi extrem de avantajoase cu SUA, administraţia Casei Albe angajându-se să favorizeze investiţiile de capital în economia naţională, în vederea tranziţiei la economia liberă de piaţă.

În cadrul întrevederii din 18 februarie 1992 între preşedintele Snegur şi preşedintele SUA, George Bush, s-a constatat că stabilirea relaţiilor diplomatice între cele două ţări „constituie un pas decisiv în direcţia acordării Republicii Moldova a clauzei naţiunii celei mai favorizate”. La acelaşi capitol al realizărilor politicii externe a Republicii Moldova se înscrie şi stabilirea unor relaţii privilegiate, fraterne, cu România, conştientizându-se tot mai mult adevărul că „avem aceeaşi limbă, aceiaşi domnitori, în mare măsură aceeaşi istorie şi acelaşi destin”, din care considerent „nu putem să nu trăim bine cu fraţii noştri din cauza ambiţiilor ideologice învechite ale unora”.

Mai mult chiar, sfidând constrângerile geopolitice la care era supusă Republica Moldova, preşedintele Snegur a ţinut să menţioneze, în discursul inaugural cu prilejul învestirii sale în funcţie, că „drumul nostru este anevoios, dar ţine spre Europa, unde, sunt sigur, vom ajunge”. Cu toate că şeful statului semnase la 21 decembrie 1991 controversatul Protocol de constituire a CSI, pasul respectiv a fost făcut cu intenţia soluţionării gravelor probleme economice şi financiare cu care se confrunta Republica Moldova, Comunitatea Statelor Independente fiind considerată, la acea etapă, nu mai mult decât „o entitate tranzitorie pe calea divorţului civilizat”.

Aderând la CSI, autorităţile Republicii Moldova nu preconizau în niciun caz reintegrarea republicii în spaţiul de influenţă al moştenitorilor imperiului sovietic, făcând, de cele mai multe ori, opinie separată şi chiar diametral opusă celei promovate de oficialităţile Federaţiei Ruse.

Astfel, în cadrul reuniunii din 14 februarie 1992 de la Minsk a conducătorilor statelor-membre ale CSI, trei ţări – Republica Moldova, Ucraina şi Azerbaidjanul – au refuzat categoric să adere la forţele militare unite ale CSI, anunţându-şi partenerii că doresc să-şi creeze armate naţionale proprii. În aceeaşi ordine de idei, la întâlnirea de la Kiev din 25 februarie 1992 a şefilor de guverne ale statelor din fosta URSS s-a discutat mecanismul realizării Memorandumului privind modul de rambursare a datoriei externe a fostei URSS, semnat în noiembrie 1991.

În cadrul întâlnirii, la care au participat reprezentanţii tuturor celor 14 republici ex-sovietice, dar în absenţa semnificativă a delegaţiei ruse, premierul V. Muravschi a cerut, între altele, respectarea următoarelor condiţii:

a) stabilirea părţii republicii în activele fostei Uniuni, inclusiv a datoriilor altor state faţă de fosta URSS, precum şi a cotei Republicii Moldova în rezervele de aur, în fondul de diamante, a cotei pentru întreţinerea ambasadelor şi reprezentanţelor de peste hotare;

b) Banca, desemnată să opereze achitarea de către republici a părţii lor de datorie externă, să fie scoasă de sub jurisdicţia Băncii Centrale a Federaţiei Ruse şi să fie înregistrată în cadrul Băncii Naţionale a Republicii Belarus.

 

În prezent, fiind cunoscut inclusiv „comportamentul nu prea treaz” (în sens direct şi figurat) al preşedintelui rus B. Elţin, caracterul ambiguu al numeroaselor sale declaraţii făcute în faţa propriilor cetăţeni şi a opiniei publice internaţionale, putem admite cu o mare doză de certitudine că anume orientarea politicii externe a Republicii Moldova în primul an de independenţă, opiniile tranşante expuse în cadrul reuniunilor şefilor de state şi de guverne ale CSI, precum şi intenţiile iluzorii ale conducerii republicii de a fi tratată pe picior de egalitate în cadrul CSI, dar şi în raport cu Moscova, - toate acestea l-au iritat şi l-au incomodat în mod vădit pe liderul autoritar de la Kremlin, determinându-l, prin prisma cunoscutului său comportament, să recurgă la „pedepsirea exemplară” a acestei republici „rebele”.

autor: Nicolae ENCIU

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 23

Share

Razboi_Transnistria_28La 25 iunie, Gh. Burbulis, secretarul de stat al Rusiei, declara, în legătură cu criza transnistriană următoarele: „Am epuizat perioada romantică în atitudinea noastră faţă de acest conflict. În prezent, este necesar să se aplice îmbinarea mecanismelor de tratative cu o presiune economică şi de forţă cât se poate de deschisă”.

La 6 iulie 1992, la Viena, Republica Moldova reprezenta prima ţară ex-sovietică ce semna Tratatul cu privire la reducerea armamentului şi forţelor armate convenţionale. Delegaţiile din Turcia, Germania, Ungaria, ca reprezentanţi ai Consiliului Europei, au iniţiat inspectarea trupelor moldoveneşti.

La  7  iulie,  Parlamentul  Republicii  Moldova  a  decis  introducerea în zona de conflict a unor forţe armate de departajare, formate din bieloruşi, români, bulgari, ruşi şi ucraineni. La aceeaşi dată, la Limansk, în Ucraina, reprezentanţii militari ai Rusiei, Moldovei şi autoproclamatei republici nistrene, în prezenţa comandantului Armatei a 14-a, au semnat acordul de încetare a focului şi retragere de pe poziţii a tehnicii militare grele. Aceste măsuri au fost absolut ineficiente, înţelegerea nefiind respectată.

Ulterior, prin decizia comisiei unificate de control, în zonă au fost introduse forţe comune de menţinere a păcii, formate din trupe ale părţilor angajate în reglementarea conflictului şi din observatori militari. În componenţa forţelor comune intrau 16 batalioane ale Rusiei, 3 batalioane moldoveneşti şi 3 ale autoproclamatei republici nistrene.

A început, aşadar, implementarea mecanismului de conciliere şi retragere a forţelor implicate în război.

La 21 iulie, la Moscova, preşedintele Republicii Moldova şi preşedintele Federaţiei Ruse au semnat convenţia cu privire la principiile reglementării  paşnice  a  conflictului  armat  din  zona  nistreană. Documentul prevedea încetarea focului; dezangajarea forţelor şi crearea unei zone de securitate; crearea unei comisii unificate de control; respectarea strictă a neutralităţii Armatei a 14-a a Federaţiei Ruse; ridicarea blocadei economice; revenirea refugiaţilor la locurile anterioare de trai.

Pe aceste baze a început dezangajarea forţelor aflate în conflict. În context, la 28 iulie 1992, în componenţa batalionului de menţinere a păcii a intrat şi o companie de deminare. Au fost deminaţi, în total, 71,9 km2 şi distruse 4.080 obiecte explozibile.

Ziua de 31 iulie 1992, a fost stabilită drept zi de introducere în autoproclamata republică moldovenească nistreană a forţelor de menţinere a păcii; protocolul adiţional al comisiei unificate de control din 28  iunie  1992,  menţiona  24  posturi  bipartite,  5  posturi  comune,  2 posturi ruse.

Mai multor militari participanţi la războiul de la Nistru conducerea ţării le-a oferit ordine speciale: Ordinul „Ştefan cel Mare”; medalia „Meritul Militar”; medalia „Pentru vitejie”.

Evoluţia crizei din Moldova a creat o viziune specială a statelor din vest faţă de ţara noastră. În acest context, Senatul SUA a adoptat un amendament la proiectul de lege privind ajutoarele pentru Rusia, cerând concomitent, sub supravegherea unei comisii de observatori militari internaţionali, retragerea imediată din Moldova a Armatei a 14-a.

 

Situaţia din estul Moldovei a fost pusă în discuţie în cadrul întrevederii şefilor de state ai Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse, iar la 6 iulie 1992 – în cadrul reuniunii de nivel înalt a conducătorilor statelor-membre ale CSI.