Istoria per zi

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 1

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 1

La începutul anilor ’90, sub influenţa forţelor conservatoare locale şi a conducerii proimperiale de la Moscova, pe teritoriul Republicii Moldova şi-a declarat independenţa autoproclamata republică moldovenească nistreană. Eforturile  forţelor  democratice  de  a  detensiona  situaţia  în  baza unei politici de conciliere au eşuat. Au fost create mai multe comisii, care promovau evitarea confruntărilor armate, restabilirea ordinii şi activităţii legale a organelor de conducere pe teritoriul din stânga Nistrului. Acestor tendinţe li se opunea însă, cu vehemenţă, dorinţa de a reveni la imperiul sovietic, politica de reîmpărţire a sferelor de influenţă între marile puteri, catalizate, la rândul lor, de grupările mafiote, care au fost, de fapt, principalele cauze ale începerii războiului de pe Nistru. Forţele procomuniste nu puteau accepta noile circumstanţe; căutau diferite...

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 2

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 2

După eşecul puciului din august, autorităţile din Transnistria şi-au intensificat acţiunile orientate spre destrămarea unităţii teritoriale a Moldovei. Începând cu 1 septembrie 1991, un grup de femei din Tiraspol şi Bender au blocat, timp de o lună, calea ferată care asigura legătura cu fosta URSS. La  6  septembrie  1991,  în  conformitate  cu  hotărârea  Sovietului suprem transnistrian, intitulată „Cu privire la măsurile de apărare a suveranităţii şi independenţei Transnistriei”, a fost creată aşa-numita gardă republicană. După organizarea acestor instituţii şi structuri antistatale, în perioada 10-12 septembrie 1991, la indicaţiile şefilor din Districtul militar Odesa şi a şefilor Armatei a 14-a rusă, a fost convocată adunarea ofiţerilor şi plutonierilor, care au declarat că, indiferent de deciziile ministrului apărării al URSS, ei vor trece...

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 3

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 3

Urmărind scopul creării unor structuri paralele puterii de stat, la 1 decembrie 1991, forţele separatiste au organizat alegerea „preşedintelui republicii moldoveneşti nistrene”. În ajunul alegerilor, persoane înarmate au început să intimideze populaţia din regiune. Pregătirile pentru alegerea preşedintelui autoproclamatei republici nistrene s-au desfăşurat în contextul unei activităţi ilegale intense a adepţilor menţinerii fostei URSS, în contextul acţiunilor practice de creare a unor structuri de ordine paralele, intimidării şi şantajării locuitorilor şi colaboratorilor poliţiei din partea stângă a Nistrului. În ajunul alegerilor, au fost înregistrate cazuri de presiuni din partea separatiştilor înarmaţi asupra şefilor unor structuri ale administraţiei locale, care acţionau în baza legislaţiei oficiale moldoveneşti. La 27 noiembrie 1991, în biroul Sovietului sătesc din localitatea Teia (raionul Grigoriopol) au apărut 6 persoane...

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 17

Share

Razboi_Transnistria_21După ce conducerea acţiunilor de luptă a trecut nemijlocit în mâinile militarilor, la cele două capete de pod, Cocieri şi Coşniţa, au fost trimişi ofiţeri militari. Statul-major de la Holercani a fost transferat, pentru o lună, în localitatea Peresecina, ulterior la Chişinău. Această structură era direct responsabilă de planificarea acţiunilor de luptă; completarea formaţiunilor cu efectiv militar; aprovizionarea cu echipament, muniţii, arme şi produse alimentare; fortificarea spaţiului de luptă; organizarea păstrării poziţiilor ocupate; controlul asupra îndeplinirii ordinelor conducerii de vârf.

La 10 aprilie 1992, prin decretul prezidenţial nr. 87, în scopul completării cu militari a forţelor armate ale Republicii Moldova, s-a decis că, în caz de necesitate şi dacă aceştia sunt de acord, ministrul apărării poate chema din rezervă ofiţeri şi subofiţeri ce au atins limita de vârstă pentru aflarea în rândurile forţelor armate, pentru  satisfacerea  în  continuare  a  serviciului  militar  în  armata naţională.

Majoritatea ofiţerilor ce conduceau efectivul de ostaşi pe poziţiile de luptă erau rezervişti, o bună parte dintre ei şefi de catedră şi profesori de pregătire militară. Situaţia impunea organizarea de lecţii practice ce includeau studierea armamentului şi a tacticii de luptă. La poligonul de instruire de la Bulboaca s-a organizat studierea armamentului, tragerii din armă şi alte exerciţii pentru pregătirea de luptă. Această pregătire practică pe teren avea un rol important pentru efectivul venit din rezervă, care uneori nu avea idee de arme, fără a mai menționa tactica de luptă.

Militarii  sovietici  inventau  diverse  pretexte,  organizau  sabotaje pentru a împiedica, prin minciună şi dezinformare, procesul de cedare a unităţilor militare.

Odată cu trecerea unităţilor militare sovietice sub jurisdicţia Moldovei s-a impus şi necesitatea instituirii jurământului militar. Textul acestuia,  aprobat  la  8  aprilie  1992,  prin  decretul  Prezidiului  Parlamentului (nr. 1009-XII) suna astfel:

Eu, cetăţean al Republicii Moldova,  intrând  în  rândurile  forţelor  armate,  jur  credinţă  Republicii Moldova şi poporului ei.

Jur să-mi apăr ţara chiar şi cu preţul vieţii, să nu fac uz de arme împotriva poporului Republicii Moldova şi a organelor constituţionale alese de el.

Jur să respect legile Republicii Moldova şi regulamentele militare.

Dacă voi încălca jurământul meu, să suport pedeapsa aspră a legilor Republicii Moldova”.

Fiind deja extrem de dificilă, situaţia se complica şi prin faptul că Evgheni Şapoşnikov personal şi Comandamentul Principal al Forţelor Armate ale CSI stopau în mod intenţionat rezolvarea operativă a problemelor de transfer, adoptând uneori măsuri de intimidare şi umilire a persoanelor care şi-au exprimat dorinţa de a reveni în patrie. Mulţi comandanţi de unităţi militare respingeau cererile ofiţerilor şi subofiţerilor, oferind ca pretext conflictul armat din stânga Nistrului.

În aceeaşi ordine de idei, unii dintre membrii efectivului unităţilor militare sovietice din teritoriu refuzau să depună jurământul de credinţă faţă de statul nostru, cerând să fie transferaţi în alte state ex-sovietice. Astfel, la începutul lunii aprilie 1992, conducerea sovietică tensiona în mod intenţionat relaţia cu autorităţile din Moldova, înaintând un proiect de lege prin care solicita date privitor la cantitatea şi modalităţile de transferare a alocaţiilor în bugetul militar unic comunitar pentru finanţarea forţelor armate unice ale CSI.

La  15  mai,  la  reuniunea  CSI  de  la  Taşkent,  la  care  Moldova  fusese  reprezentată  printr-o  delegaţie  condusă  de  primul-ministru, misiunea căreia era de a participa doar la dezbaterile privind chestiuni  economice,  au  fost  aprobate  13  documente,  inclusiv  Tratatul privind securitatea colectivă. Acest Tratat nu a fost parafat de Ucraina, Republica Moldova, Bielarus, Kârgâztan, Azerbaidjan. Delegaţia guvernamentală de la Chişinău a difuzat la Taşkent o declaraţie în care agravarea situaţiei pe malul stâng al Nistrului era explicată prin „amestecul unor state ale CSI în treburile interne ale Moldovei”. În declaraţie se arăta că militarii fostei Armate sovietice şi cazacii din Rusia participă la crearea unităţilor armate ale forţelor secesioniste.

 

La 18 mai, Ministerul Apărării de la Chişinău a stabilit patru direcţii operativ-tactice pe frontul de luptă. În acelaşi timp, Guvernul a decis preluarea patrimoniului, armamentului, muniţiilor şi tehnicii fostelor unităţi militare sovietice. 

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 16

Share

Razboi_Transnistria_23Pe acest fundal, încercând să se găsească o formă adecvată de răspuns la situaţia care devenea din ce în ce mai gravă, la 14 aprilie 1992, a fost stabilită noua componenţă a Consiliului Suprem de Securitate, sub conducerea directă a preşedintelui ţării. Din păcate, acţiunile de luptă ale unităţilor moldoveneşti se limitau doar la apărarea pasivă a poziţiilor deţinute. Unele decizii pripite influenţau negativ moralul poliţiştilor, ofiţerilor, voluntarilor şi populaţiei paşnice.

Începând cu 23 mai, formaţiunile paramilitare transnistriene şi-au intensificat acţiunile de luptă. Şi-a început agresiunea directă şi deschisă şi Armata a 14-a rusă.

La 21 mai 1992, ca o concluzie a tratativelor şi tatonărilor anterioare, Igor Smirnov a emis decretul cu privire la trecerea oficială a Armatei a 14-a sub jurisdicţia autoproclamatei republici. În război a intrat o companie a unităţii ruse staţionate în satul Parcani.

La 24 mai 1992, din cetatea Tighina au fost trimise în zona Dubăsarilor 7 maşini blindate. La Tiraspol a aterizat locţiitorul comandantului suprem al Forţelor Armate ale CSI, generalul Stolearov, care a declarat că Transnistria şi Armata a 14-a reprezintă interesele geopolitice ale Rusiei în această zonă şi va autoriza acţiunile militarilor ruşi şi ale liderilor de la Tiraspol.

În acest context, la 12 mai 1992, preşedintele M. Snegur i-a cerut preşedintelui B. Elţin retragerea Armatei a 14-a de pe teritoriul Republicii Moldova, concomitent anunţând secretarului general al ONU despre implicarea în conflict a Armatei a 14-a a Rusiei.

La începutul războiului de pe Nistru, Republica Moldova nu dispunea de o armată proprie. La începutul anului 1992, organizarea instituţiei militare a fost anunţată mai mult declarativ, în baza decretului de organizare şi elaborare a actelor legislative. Instituţiile militare ale statului se aflau abia la etapa de constituire; unităţile militare se mai aflau sub controlul armatei ruse. Demararea procesului de trecere a unităţilor militare sub jurisdicţia Republicii Moldova a început, practic,  în  paralel  cu  acţiunile  militare  de  la  Nistru.  Acest  fapt  nu a permis implicarea lor în război în timp util. Într-un anumit sens, însă, războiul a reprezentat catalizatorul ce a grăbit trecerea unităţilor militare sub jurisdicţia Republicii Moldova.

Militarii basarabeni reveniţi în patrie au participat activ la acţiunile militare, dar mai mult pe bază de implicări personale, fiind angajaţi în calitate de comandanţi la punctele de comandă, la statul-major sau nemijlocit pe poziţiile de luptă. În paralel, la bazele unor unităţi militare, au fost concentraţi rezerviştii, care, alături de poliţişti şi voluntari, au constituit forţa de acţiune.

În conformitate cu înţelegerea la care s-a ajuns cu Comandantul Suprem al Forţelor Armate ale CSI şi în scopul creării bazei forţelor armate ale Republicii Moldova, preşedintele ţării a decretat trecerea sub jurisdicţia Republicii Moldova a unităţilor şi subunităţilor militare ale forţelor armate ale fostei URSS, staţionate pe teritoriul republicii.

Ministerul Apărării urma să primească, în timp util, de la conducerea forţelor CSI armamentul, tehnica militară şi alte bunuri materiale; celorlalte ministere şi departamente le reveneau prerogativele de a organiza paza tehnicii militare, de a soluţiona problemele economice, sociale şi de altă natură.

La 1 aprilie, preşedintele Elţin a emis decretul nr. 320, care legitima trecerea unităţilor militare sovietice aflate pe teritoriul Republicii Moldova sub jurisdicţia militară a Federaţiei Ruse, neglijând în acest mod decretul preşedintelui Republicii Moldova, stopând, în plin război, procesul de organizare a unităţilor şi intervenind astfel direct în afacerile statului nostru.

Situaţia  conflictuală  dintre  demnitari  a  complicat  şi  procesul  de revenire acasă a militarilor care îşi satisfăceau serviciul în diferite regiuni ale Rusiei. Dar aceste provocări nu au reuşit să stopeze fluxul de militari ce doreau să revină acasă pentru a-şi servi poporul.

Evenimentele  din  stânga  Nistrului  au  condiţionat  chemarea  la arme, în următoarele luni, a 33.521 rezervişti. În acest context, la 15 martie 1992, efectivelor de ofiţeri şi lucrători ai comisariatelor din Cantemir, Cimişlia, Leova, Nisporeni, Ungheni, Orhei, Cahul şi, parţial, Chişinău, li s-au solicitat eforturi continui pentru mobilizarea resurselor de cadre militare din rezervă.

Evoluţia evenimentelor militare şi crearea unităţilor au condus la adoptarea, la 17 martie 1992, a legii „Cu privire la Forţele Armate”.

 

Legea, elaborată în baza doctrinei militare, stipula că forţele armate ale Republicii Moldova au scopul de a apăra statul în caz de agresiune armată, de a asigura inviolabilitatea frontierelor şi a spaţiului aerian al republicii.

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 15

Share

cazaci_1Sfidând  autorităţile  de  la  Chişinău,  Congresul  Vl  al  deputaţilor poporului din Federaţia Rusă a adoptat, la 8 aprilie 1992, o rezoluţie privitor la respectarea drepturilor omului în Transnistria, invocând  compasiunea  pentru  „năzuinţa  poporului  Transnistriei  spre autodeterminare”, după ce înşişi experţii ministerului rus de externe au recunoscut că pretenţiile la autodeterminare ale minorităţii ruse din stânga Nistrului nu aveau nici un suport juridic.

În Transnistria erau încălcate, în fapt, drepturile moldovenilor terorizaţi de mercenarii ruşi, veniţi din aceeaşi Federaţie Rusă. Decizia forului legislativ al Rusiei, în care se cerea transformarea Armatei a 14-a în forţă de pacificare şi iniţierea de negocieri „cu privire la statutul juridic al Transnistriei în cadrul Republicii Moldova” contravenea declaraţiilor de la Kiev, Helsinki şi Chişinău, fiind de natură să prejudicieze procesul de reglementare diplomatică a conflictului.

Consiliul Suprem de Securitate al Republicii Moldova a calificat rezoluţia Congresului VI  al  deputaţilor  poporului  din  Federaţia  Rusă  drept  „un  amestec impertinent în treburile interne ale Republicii Moldova şi o încălcare flagrantă a principiilor şi normelor Cartei ONU. Membrii Consiliului au cerut instituţiilor abilitate ale statului să adopte „măsuri mai energice în vederea obţinerii concursului organismelor internaţionale în demascarea până la capăt în faţa opiniei publice mondiale a celor care încalcă drepturile omului în raioanele din stânga Nistrului şi a acţiunilor pe care le întreprind susţinătorii lor din afara ţării”. Consiliul de Securitate a acceptat propunerile Ministerului de Externe privind amplasarea în zona de conflict a unor grupuri mixte de observatori din cele patru state-semnatare ale Declaraţiei de la Chişinău.

La 8 aprilie 1992, Guvernul SUA s-a pronunţat „cu fermitate în favoarea respectării acordului de încetare a focului” şi a cerut tuturor  părţilor  implicate  să  respecte  acordul  elaborat  în  acest  sens  de către miniştrii de externe ai celor patru state. „Statele Unite, declara Margaret Tutwiler, purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, sprijină apelul la reglementarea pe cale politică, paşnică a conflictului, ce să asigure integritatea teritorială a Moldovei şi, în acelaşi timp, sporirea răspunderii autorităţilor guvernamentale locale”. Guvernul SUA a salutat crearea unei comisii a reprezentanţilor celor patru negociatori, care urma să supravegheze respectarea încetării focului şi procesul de dezangajare a forţelor armate”.

La 17 aprilie, miniştrii de externe ai celor patru state au semnat, la Chişinău, 5 documente privind reglementarea conflictului transnistrian, între care: Recomandările miniştrilor de externe; Statutul comisiei mixte pentru controlul încetării focului şi separării forţelor angajate în conflict; Comunicatul cu privire la întâlnirea celor patru miniştri de externe.

Conform acestor înţelegeri, fiecare ţară avea dreptul să delege câte 40 de observatori în zona de conflict, cu misiunea de a supraveghea acţiunea de dezangajare a forţelor, ce trebuia să înceapă din 20 aprilie; numai în cazul în care acţiunea observatorilor nu ar fi dat roadele aşteptate, urma să fie instituită o forţă de menţinere a păcii. Propunerea Rusiei ca Armatei a 14-a să i se recunoască statutul de forţă-tampon între părţile beligerante nu a fost acceptată, fiind aprobată propunerea  Kievului  de  a  amplasa  forţe  ucrainene  de  menţinere  a păcii. Documentele prevedeau păstrarea neutralităţii Armatei a 14-a, stabilirea statutului juridic şi modalitatea retragerii ei din teritoriu.

Acest deziderat urma să se materializeze la masa discuţiilor între guvernele de la Chişinău şi Moscova.

Eforturile Comisiei cvadripartite privind normalizarea situaţiei în regiunea de est a Republicii Moldova erau stopate de lipsa de dorinţă a liderilor separatişti, sprijiniţi în mod făţiş de comandamentul Armatei a 14-a de a soluţiona conflictul prin mijloace paşnice. Armata a 14-a a transmis  rebelilor  transnistrieni  mari cantităţi de armament, tehnică blindată, muniţii, mijloace de telecomunicaţii, alte echipamente militare. Ofiţeri ai trupelor ruse erau  angajaţi  ca  instructori  în  unităţile  militare  separatiste.  Mai mult de 300 ofiţeri şi subofiţeri ai acestei armate şi-au declarat disponibilitatea  de  a  trece  de  partea  forţelor  secesioniste  în  caz  de agravare a situaţiei.

Politizată excesiv, Armata a 14-a s-a transformat în unul din factorii  destabilizatori  în  regiune.  Decizia  unilaterală  a  administraţiei Federaţiei Ruse privind trecerea (de la 1 aprilie) sub jurisdicţia acestui stat a unităţilor Armatei a 14-a staţionate pe ambele maluri ale Nistrului a avut consecinţe extrem de negative. 

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 14

Share

Razboi_Transnistria_16Parlamentul  Republicii  Moldova  a  creat  o  comisie  specială  care urma să propună soluţii privitor la ameliorarea situaţiei. Din componenţa acesteia făceau parte reprezentanţi ai tuturor fracţiunilor parlamentare, împuterniciţi să înainteze propuneri de soluţionare paşnică a conflictului, în baza normelor şi standardelor internaţionale.

La  6  aprilie  1992,  la  Chişinău,  miniştrii  de  externe  ai  Federaţiei Ruse, României, Ucrainei şi Republicii Moldova au semnat o declaraţia  cvadripartită  privind  soluţionarea  conflictului  transnistrian.

Exprimându-şi profunda îngrijorare în legătură cu menţinerea focarului de tensiune, miniştrii de externe ai Federaţiei Ruse, României şi Ucrainei au apreciat poziţia şi eforturile administraţiei de la Chişinău orientate către reglementarea paşnică a conflictului, inclusiv, pentru gestul de a invita reprezentanţii legitim aleşi ai populaţiei din stânga Nistrului să participe la lucrările Parlamentului, în vederea identificării unor condiţii favorabile soluţionării politice a diferendului.

Participanţii la reuniune au atras atenţia asupra inadmisibilităţii implicării Armatei a 14-a în conflict şi în afacerile interne ale Republicii Moldova. Miniştrii de externe şi-au declarat disponibilitatea de a începe tratative în vederea stabilirii statutului juridic al acestei armate.

Declaraţia  a  reafirmat  principiile  ce  trebuiau  aşezate  la  temelia reglementării  conflictului:  respectarea  necondiţionată  a  integrităţii teritoriale, suveranităţii şi independenţei Republicii Moldova; soluţionarea conflictului exclusiv prin mijloace politice; dreptul organelor constituţionale ale Republicii Moldova de a acţiona în conformitate cu legislaţia ţării, pentru menţinerea ordinii legale în cadrul normelor de drept internaţional şi angajamentelor asumate, în conformitate cu documentele CSCE; neadmiterea unei intervenţii militare şi a oricărui amestec în conflict din partea unor forţe străine. Miniştrii celor patru state au propus o serie de măsuri urgente în vederea prevenirii  escaladării  conflictului.  Între  acestea:  încetarea  imediată a focului, începând cu 7 aprilie şi dezangajarea ulterioară a forţelor implicate în conflict; eliminarea posibilităţii de acces a părţilor implicate în conflict la arsenale şi la orice depozite de armament, tehnică de luptă şi muniţie; neadmiterea de către statele-participante la reuniune a tranzitării teritoriului spre zona de conflict de către formaţiuni armate, tehnică militară, armament şi muniţii; angajamentul comun al Federaţiei Ruse, României şi Ucrainei de a se abţine de la orice acţiuni, considerate drept amestec direct în conflict; asigurarea securităţii instalaţiilor şi amenajărilor din zona de conflict necesare vieţii şi desfăşurării normale a activităţii pe acest teritoriu, ce puteau prezenta un pericol ecologic sporit (baraje, diguri, centrale electrice); stabilirea unui termen de control pentru reîntoarcerea la locurile permanente de reşedinţă a cetăţenilor străini care participau la conflict şi asigurarea securităţii lor în procesul părăsirii teritoriului Republicii  Moldova;  obligaţia  statelor-participante  de  a  preveni  finanţarea persoanelor şi a formaţiunilor armate implicate în conflict; crearea condiţiilor pentru revenirea refugiaţilor şi acordarea asistenţei umanitare internaţionale celor care au avut de suferit de pe urma conflictului.

Având în vedere necesitatea consolidării încrederii în zona de conflict, miniştrii de externe au solicitat crearea unei comisii mixte, cu participarea celor patru state, care să exercite controlul asupra deciziei de stopare a focului şi de dezangajare a forţelor, instituirea unei Misiuni de bune oficii şi de mediere cvadripartită în cadrul unui dialog eficient cu reprezentanţii populaţiei din estul Republicii Moldova, precum şi crearea unui grup de raportori, cu reprezentare similară, experţi în drepturile omului, care să elaboreze recomandări în conformitate cu Carta ONU, documentele CSCE şi normele de drept internaţional.

Declaraţia pleda în favoarea participării deputaţilor legal aleşi din raionale din stânga Nistrului la lucrările Parlamentului de la Chişinău;  funcţionalităţii  celorlalte  structuri  constituţionale;  instituirii unui mecanism de informare operativă şi obiectivă a guvernelor celor patru state şi a opiniei publice asupra evoluţiilor din zona de conflict, cu scopul de a evita instigaţiile şi climatul de tensiune. Miniştrii au propus ca reprezentanţii Moscovei, Bucureştiului şi Kievului să fie incluşi ca şi observatori în cadrul comisiei de conciliere; să se adopte o nouă legislaţie privitor la autoadministrarea locală a întregului teritoriu al Republicii Moldova; să se acorde statutul de zonă economică liberă Transnistriei.

 

În aceeaşi zi, la 6 aprilie, preşedintele Moldovei şi şeful Legislativului de la Chişinău au expediat preşedintelui rus, preşedintelui Sovietului Suprem de la Moscova, deputaţilor poporului din Federaţia Rusă, şefilor de state membre ale CSI, preşedinţilor parlamentelor acestor  ţări,  o  telegramă  de  protest  la  discursul  vicepreşedintelui rus, care, de la tribuna Congresului deputaţilor, în discordanţă totală cu uzanţele internaţionale, a efectuat o vizită „de încurajare” a autorităţilor secesioniste de la Tiraspol. În telegramă se menţiona că, potrivit concluziilor mai multor misiuni internaţionale, inclusiv ale delegaţiilor Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse, conflictul din raioanele de est ale Republicii Moldova are un caracter politic şi nu interetnic. 

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 13

Share

Razboi_Transnistria_36Ideea unei întâlniri cvadripartite a miniştrilor de externe ai Federaţiei Ruse, Ucrainei, României şi Republicii Moldova era sprijinită de autorităţile de la Chişinău, care sperau că la Conferinţa CSCE de la  Helsinki  vor  fi  prezentate  soluţii  de  reglementare  a  diferendului transnistrian.

La 23 martie, la Helsinki, reprezentanţii ministerelor de externe ale celor patru state au difuzat textul unei Declaraţii comune vizavi de  evoluţiile  din  stânga  Nistrului.  Miniştrii  s-au  pronunţat  pentru respectarea integrităţii teritoriale, încetarea focului, dezarmarea imediată a tuturor formaţiunilor nelegale, restabilirea organelor puterii legale în localităţile unde acestea au fost forţate să-şi suspende activitatea, respectarea drepturilor omului, inclusiv a minorităţilor etnice şi asistarea refugiaţilor. Cei patru miniştri de externe au convenit asupra unui mecanism cvadripartit de consultări politice.

Această decizie a fost salutată, la 31 martie, de către Parlamentul de la Chişinău, care a adoptat o rezoluţie privind crearea unei comisii parlamentare, la care au fost invitaţi şi deputaţii de pe malul stâng al Nistrului, în vederea stabilirii unor căi de reglementare a problemelor din zona transnistriană, în conformitate cu standardele internaţionale. Parlamentul a cerut iniţierea tratativelor cu comandamentul trupelor unificate ale CSI, privitor la retragerea Armatei a 14-a de pe teritoriul Republicii Moldova.

Incidentele armate şi represiunile contra populaţiei din raioanele nistrene se intensificau tot mai mult şi mai mult. La 24 martie 1992, gardiştii şi căzăcimea au deschis periodic focul din automate pe toată linia de apărare cuprinsă între satul Coşniţa şi oraşul Tighina. La intrarea în Tighina, ei i-au atacat pe poliţişti.

Situaţia impunea crearea unui stat-major, care a şi fost înfiinţat la punctul de comandă Holercani, la acea vreme fiind condus de viceministrul de interne. Din acest punct, se coordona direcţia de luptă Coşniţa–Doroţcaia,  Cocieri-Dubăsari.  Astfel,  acţiunile  de  luptă  au putut fi coordonate operativ, devenind posibilă şi gruparea de forţe şi mijloace destinate combaterii acţiunilor banditeşti. Situaţia impunea crearea de structuri speciale.

După  aderarea  Republicii  Moldova  la  Organizaţia  Naţiunilor Unite, preşedintele M. Snegur a expediat secretarului general ONU o telegramă prin care informa înalta structură privitor la acţiunile separatiştilor şi solicita contribuţia ONU la deescaladarea conflictului militar.

La 28 martie 1992, preşedintele M. Snegur a declarat stare excepţională pe teritoriul Moldovei. Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Securităţii Naţionale, în interacţiune cu unităţile Armatei Naţionale, trebuiau să întreprindă măsuri urgente, în vederea lichidării şi dezarmării formaţiunilor paramilitare din stânga Nistrului, să ia măsuri de depistare şi reţinere a persoanelor care au comis crime împotriva instituţiilor de stat şi populaţiei paşnice.

Preşedintele a adresat un apel către populaţia Moldovei, iar, în baza art. 4 al legii „Cu privire la Forţele Armate ale Republicii Moldova” şi-a asumat obligaţiunile de comandant suprem al forţelor armate ale Republicii Moldova, pentru a coordona operativ şi centralizat acţiunile de luptă ale poliţiştilor, carabinierilor, voluntarilor, rezerviştilor etc.