Istoria per zi

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 1

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 1

La începutul anilor ’90, sub influenţa forţelor conservatoare locale şi a conducerii proimperiale de la Moscova, pe teritoriul Republicii Moldova şi-a declarat independenţa autoproclamata republică moldovenească nistreană. Eforturile  forţelor  democratice  de  a  detensiona  situaţia  în  baza unei politici de conciliere au eşuat. Au fost create mai multe comisii, care promovau evitarea confruntărilor armate, restabilirea ordinii şi activităţii legale a organelor de conducere pe teritoriul din stânga Nistrului. Acestor tendinţe li se opunea însă, cu vehemenţă, dorinţa de a reveni la imperiul sovietic, politica de reîmpărţire a sferelor de influenţă între marile puteri, catalizate, la rândul lor, de grupările mafiote, care au fost, de fapt, principalele cauze ale începerii războiului de pe Nistru. Forţele procomuniste nu puteau accepta noile circumstanţe; căutau diferite...

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 2

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 2

După eşecul puciului din august, autorităţile din Transnistria şi-au intensificat acţiunile orientate spre destrămarea unităţii teritoriale a Moldovei. Începând cu 1 septembrie 1991, un grup de femei din Tiraspol şi Bender au blocat, timp de o lună, calea ferată care asigura legătura cu fosta URSS. La  6  septembrie  1991,  în  conformitate  cu  hotărârea  Sovietului suprem transnistrian, intitulată „Cu privire la măsurile de apărare a suveranităţii şi independenţei Transnistriei”, a fost creată aşa-numita gardă republicană. După organizarea acestor instituţii şi structuri antistatale, în perioada 10-12 septembrie 1991, la indicaţiile şefilor din Districtul militar Odesa şi a şefilor Armatei a 14-a rusă, a fost convocată adunarea ofiţerilor şi plutonierilor, care au declarat că, indiferent de deciziile ministrului apărării al URSS, ei vor trece...

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 3

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 3

Urmărind scopul creării unor structuri paralele puterii de stat, la 1 decembrie 1991, forţele separatiste au organizat alegerea „preşedintelui republicii moldoveneşti nistrene”. În ajunul alegerilor, persoane înarmate au început să intimideze populaţia din regiune. Pregătirile pentru alegerea preşedintelui autoproclamatei republici nistrene s-au desfăşurat în contextul unei activităţi ilegale intense a adepţilor menţinerii fostei URSS, în contextul acţiunilor practice de creare a unor structuri de ordine paralele, intimidării şi şantajării locuitorilor şi colaboratorilor poliţiei din partea stângă a Nistrului. În ajunul alegerilor, au fost înregistrate cazuri de presiuni din partea separatiştilor înarmaţi asupra şefilor unor structuri ale administraţiei locale, care acţionau în baza legislaţiei oficiale moldoveneşti. La 27 noiembrie 1991, în biroul Sovietului sătesc din localitatea Teia (raionul Grigoriopol) au apărut 6 persoane...

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 8

Share

parada_tiraspol_1La 14 decembrie 1991, gardiştii au deschis focul, din direcţia or. Dubăsari, atacând masiv forţele poliţiei. În timpul acestor acţiuni, au fost reţinuţi 34 de gardişti, de la care au fost confiscate 2 mitraliere, 20 de arme automate Kalaşnikov, echipament militar etc. 28 dintre cei reţinuţi erau locuitori ai or. Râbniţa.

În aceeaşi zi, la ora 17.00, pe strada Kotovski, un grup de 12 gardişti înarmaţi au deschis focul asupra electricianului cazangeriei.

La ora 19.00, un grup de gardişti a deschis focul asupra automobilelor care circulau pe străzi, astfel de atacuri fiind înregistrate pe întregul perimetru al or. Dubăsari.

Tot în aceeaşi zi, în timpul atacului gardiştilor, a fost grav rănit locotenentul de poliţie Mihai Lazan.

Deşi conducerea Republicii Moldova depunea eforturi vădite pentru a evita începerea unui război, acesta s-a declanşat, totuşi, soldându-se cu mari pierderi de vieţi omeneşti. În aproximativ 4 luni, de la 10 decembrie 1991 până în martie 1992, au fost înregistrate 57 de acţiuni criminale ale gardiştilor asupra poliţiştilor. În rezultatul acestora, şi-au pierdut viaţa 4 colaboratori ai poliţiei, 13 fiind răniţi, 40 maltrataţi.

La 12 ianuarie 1992, în or. Dubăsari, gardiştii au tras în automobilul de serviciu al Secţiei raionale de poliţie. Ofiţerul operativ superior al secţiei poliţie criminală, căpitanul S. Marcenco, s-a ales cu răni grave.

În aceeaşi zi, la Dubăsari, la postul Poliţiei rutiere, s-a tras în automobilul M-412, iar conducătorul auto, sergentul S. Manole, care se întorcea de la înregistrarea unui accident rutier, a fost rănit.

Într-o scrisoare deschisă, 11 deputaţi-reprezentanţi ai grupurilor etnice minoritare „au acuzat evenimentele din 13 decembrie 1991 de la Dubăsari, care au agravat mult situaţia, apropiind-o de un război civil de proporţii, de un conflict interetnic, cu posibile repercusiuni serioase pentru securitatea europeană şi mondială. [...]. Conflictul în curs de desfăşurare poartă nu atât un caracter interetnic, cât unul politic şi ideologic”, subliniau cei 11 deputaţi, sugerând ca ambele părţi implicate în acest litigiu să facă unele compromisuri. Procedura utilizată de militari era aceeaşi ca şi în Ţările Baltice: adunările de ofiţeri hotărau trecerea unităţilor militare sub jurisdicţia enclavelor statale ilegale.

Provocarea de la Dubăsari urmărea un scop bine determinat: de a-l împiedica pe M. Snegur să negocieze cu liderii Comunităţii Statelor Independente.

La 26 decembrie 1991, printr-un „decret”, semnat de „preşedintele transnistrian” au fost fondate „forţele militare ale RMN, în baza trupelor şi altor formaţiuni dislocate în teritoriul RMN, cu excepţia trupelor ce intrau în componenţa forţelor strategice de apărare”.

Structura  forţelor  armate  transnistriene  trebuia  definitivată  cel târziu la 15 ianuarie 1992. I. Smirnov, comandantul suprem al acestor forţe, a ordonat recrutarea tinerilor din teritoriul transnistrian doar în cadrul unităţilor din regiune, dar şi rechemarea din armata sovietică a militarilor care urmau să-şi continue serviciul în armata locală.

Sovietul suprem de la Tiraspol trebuia să adopte, până la 1 februarie 1992, structura şi bugetul formaţiunilor militare. Unităţile staţionate pe  teritoriul  RMN  îşi  păstrau  structura  şi  statele  existente  până  în momentul încheierii procesului de reorganizare, finanţarea lor fiind asigurată din bugetul autoproclamatei republici.

Între 9-14 ianuarie 1992, unităţile militare din teritoriul RMN au jurat credinţă „poporului multinaţional nistrean”, fapt determinat de transferarea Armatei a 14-a în cadrul forţelor strategice de apărare ale CSI.