CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 12

шаблоны сайтов
joomla

A fost minat şi barajul centralei hidroelectrice de la Dubăsari. Singurul lucru ce-i oprea pe separatişti să arunce în aer barajul era valul de apă care ar fi putut atinge 12 m, inundând astfel Tiraspolul, capitala autoproclamatei republici nistrene.

Printr-un apel adresat populaţiei din raioanele din stânga Nistrului, Guvernul Republicii Moldova a demascat politica extremistă, antipopulară, a liderilor tiraspoleni, care au adus ţara în prag de război.

Puterea executivă cerea militarilor ruşi să respecte principiile de neamestec în treburile interne ale republicii, legile şi hotărârile oficiale, să nu furnizeze arme forţelor antidemocratice.

Ostilităţile de pe Nistru au fost deseori calificate drept conflict militar între forţele de ordine ale Republicii Moldova şi forţele separatiste de la Tiraspol, asistate, când făţiş, când pe ascuns, de susţinătorii acestora de la Moscova. Moscovei îi convenea ca lucrurile să evolueze de la sine, atâta timp cât forţele separatiste erau cele care dictau evoluţia violenţelor. Armata a 14-a a intervenit direct, o dată cu escaladarea conflictului, când interesele enclavei separatiste, dar şi ale Rusiei, erau ameninţate.

Implicarea  Rusiei  de  partea  forţelor  separatiste  în  confruntările armate din estul Republicii Moldova a fost recunoscută prin Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, de la Haga, pronunţată la 8 iulie 2004 în cazul Ilaşcu şi alţii vs Moldova şi Rusia. În perioada conflictului moldovenesc din 1991-1992, forţele fostei Armate a 14-a  (care  a  aparţinut  succesiv  URSS,  CSI  şi  apoi  Federaţiei  Ruse) staţionate în Transnistria – parte integrantă a teritoriului Republicii Moldova, au luptat cu/şi în numele forţelor separatiste transnistriene.

Mai mult ca atât, mari cantităţi de arme din depozitele Armatei a 14-a (care a devenit ulterior GOTR) au fost transmise, în mod intenţionat separatiştilor, care au beneficiat şi de alte arme, fără ca soldaţii ruşi să li se opună. Armata sovietică a pus cu generozitate la dispoziţia forţelor separatiste militari, experţi, echipamente sofisticate.

În  primăvara  anului  1992,  în  armata  separatistă  nistreană  erau deja  înrolaţi  8.000  de  ofiţeri  activi,  rezervişti  şi  militari  în  termen, care formau „garda transnistreană”, la care se adăugau 5.000 de angajaţi ai trupelor de interne şi 4.000 de muncitori înarmaţi din „detaşamentele de autoapărare”. Printre apărătorii cauzei separatiste se numărau şi mai bine de 3.000 de cazaci şi mercenari sosiţi din Rusia şi Ucraina, 200 voluntari de la Comrat şi peste 300 puşcăriaşi eliberaţi din penitenciarele ruseşti, cu condiţia de a veni în ajutorul enclavei separatiste. Întreprinderile de la Tiraspol şi Râbniţa au fost mobilizate în regim de război, pentru a asigura capacitatea de luptă a forţelor secesioniste.

În situaţia creată, factorii de decizie de la Chişinău au decis să creeze puncte de comandă în imediata apropiere a zonei de conflict. Un punct de comandă, prevăzut pentru acţiuni în zona de centru, a fost organizat în localitatea Holercani. De la punctul de comandă din or. Anenii Noi se coordonau acţiunile efectivului antrenat pe direcţia sud.

La 17 martie, în Republica Moldova a sosit într-o vizită de documentare un grup de deputaţi ai Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse.

În cadrul întrevederii acesteia cu Mircea Snegur, membrii grupului au  salutat  intenţia  Chişinăului  de  a  acorda  Transnistriei  statut  de zonă economică liberă, precizând, totodată, că „Transnistria trebuie să aibă toate garanţiile că, în cazul reunirii Moldovei cu România, nu se va pomeni teritoriu al statului reunificat România”.

La cererea preşedintelui Moldovei, situaţia din Transnistria a fost examinată şi la 20 martie, în cadrul reuniunii de la Kiev a şefilor CSI.

Declaraţia de la Kiev a şefilor CSI „Cu privire la situaţia din raioanele din stânga Nistrului” exprima grija pentru păstrarea integrităţii teritoriale. Semnatarii declaraţiei se obligau să nu permită antrenarea statelor  lor  în  conflict;  tranzitarea  pe  orice  cale,  pe  teritoriul  lor,  a formaţiunilor armate; să nu permită traficul ilicit de arme; să confişte armele, tehnica militară şi mijloacele militare de telecomunicaţii de la persoanele civile şi formaţiunile ilegale; să nu admită accesul acestora la arsenalele trupelor CSI; să stopeze propaganda conflictului în mass-media, fapt ce promova escaladarea lui.

După reuniunea de la Kiev, Legislativul Federaţiei Ruse a expediat pe adresa Parlamentului Republicii Moldova un mesaj, care sugera părţilor antrenate în conflict să înceteze focul, să-şi retragă formaţiunile armate şi să iniţieze un dialog politic. Sovietul Suprem al Rusiei considera  necesar  „a  completa  statutul  de  zonă  economică  liberă”, pe care Republica Moldova era gata să-l acorde Transnistriei, „cu un statut politic corespunzător, care să garanteze poporului din Transnistria dreptul la autodeterminare, în cazul pierderii de către Moldova a statutului de stat independent”.