Istoria per zi

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 1

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 1

La începutul anilor ’90, sub influenţa forţelor conservatoare locale şi a conducerii proimperiale de la Moscova, pe teritoriul Republicii Moldova şi-a declarat independenţa autoproclamata republică moldovenească nistreană. Eforturile  forţelor  democratice  de  a  detensiona  situaţia  în  baza unei politici de conciliere au eşuat. Au fost create mai multe comisii, care promovau evitarea confruntărilor armate, restabilirea ordinii şi activităţii legale a organelor de conducere pe teritoriul din stânga Nistrului. Acestor tendinţe li se opunea însă, cu vehemenţă, dorinţa de a reveni la imperiul sovietic, politica de reîmpărţire a sferelor de influenţă între marile puteri, catalizate, la rândul lor, de grupările mafiote, care au fost, de fapt, principalele cauze ale începerii războiului de pe Nistru. Forţele procomuniste nu puteau accepta noile circumstanţe; căutau diferite...

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 2

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 2

După eşecul puciului din august, autorităţile din Transnistria şi-au intensificat acţiunile orientate spre destrămarea unităţii teritoriale a Moldovei. Începând cu 1 septembrie 1991, un grup de femei din Tiraspol şi Bender au blocat, timp de o lună, calea ferată care asigura legătura cu fosta URSS. La  6  septembrie  1991,  în  conformitate  cu  hotărârea  Sovietului suprem transnistrian, intitulată „Cu privire la măsurile de apărare a suveranităţii şi independenţei Transnistriei”, a fost creată aşa-numita gardă republicană. După organizarea acestor instituţii şi structuri antistatale, în perioada 10-12 septembrie 1991, la indicaţiile şefilor din Districtul militar Odesa şi a şefilor Armatei a 14-a rusă, a fost convocată adunarea ofiţerilor şi plutonierilor, care au declarat că, indiferent de deciziile ministrului apărării al URSS, ei vor trece...

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 3

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 3

Urmărind scopul creării unor structuri paralele puterii de stat, la 1 decembrie 1991, forţele separatiste au organizat alegerea „preşedintelui republicii moldoveneşti nistrene”. În ajunul alegerilor, persoane înarmate au început să intimideze populaţia din regiune. Pregătirile pentru alegerea preşedintelui autoproclamatei republici nistrene s-au desfăşurat în contextul unei activităţi ilegale intense a adepţilor menţinerii fostei URSS, în contextul acţiunilor practice de creare a unor structuri de ordine paralele, intimidării şi şantajării locuitorilor şi colaboratorilor poliţiei din partea stângă a Nistrului. În ajunul alegerilor, au fost înregistrate cazuri de presiuni din partea separatiştilor înarmaţi asupra şefilor unor structuri ale administraţiei locale, care acţionau în baza legislaţiei oficiale moldoveneşti. La 27 noiembrie 1991, în biroul Sovietului sătesc din localitatea Teia (raionul Grigoriopol) au apărut 6 persoane...

ASPECTE GEOPOLITICE ALE CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 1

Share

Nistrul ca frontieră naturală între două spaţii geopolitice

SnegurDupă cum afirmă cercetătorii separatismului transnistrean, cauzele războiului declanşat în primăvara anului 1992 sunt multiple, cu rădăcini adânc implantate în istorie. Deşi s-a produs ca o reacţie la procesul de declin şi descompunere a imperiului sovietic, conflictul transnistrean apare ca acţiunea unei mine istorice cu efect întârziat, plasată de regimul stalinist la temeliile RSS Moldoveneşti în 1940, sau chiar mai devreme, în 1924, când a fost fabricată entitatea autonomă moldovenească de la Tiraspol, în vederea exportării peste Nistru a revoluţiei proletare.

Suferinţele istorice majore ale Moldovei dintre Prut şi Nistru, susţine în mod justificat V. Bârsan, provin din faptul că Nistrul constituie frontiera naturală dintre două spaţii geopolitice: spaţiul sud-est european şi spaţiul „slav”. Din acest motiv, stăpânirea Nistrului a constituit un obiectiv esenţial al strategiilor imperiilor prin care s-au manifestat politic aceste spaţii. În funcţie de raportul de forţe dintre spaţiul slav şi cel sud-est european, frontiera politică dintre ele s-a deplasat între Nistru şi Prut. Astfel, o dată cu scăderea puterii otomane şi ascensiunea celei ruseşti, frontiera s-a situat pe râul Prut (1812).

Prin prăbuşirea ţarismului şi afirmarea pe harta Europei a României Mari, frontiera s-a mutat pe Nistru (1918). Prin victoria Rusiei sovietice în cel de-al doilea război mondial, frontiera revine iarăşi pe Prut (1944), situaţie ce se va menţine până la începutul anilor 90. În fine, în urma proclamării independenţei Ucrainei (24 august 1991), a Republicii Moldova (27 august 1991) şi a dispariţiei Uniunii Sovietice (decembrie 1991), Rusia a rămas nu doar cu 76% din teritoriul fostei URSS, cu 60% din populaţia acesteia şi cu 50% din produsul intern brut al Uniunii, ceea ce a redus-o de la statutul de supraputere mondială la cel de putere regională, ci şi a fost pusă în faţa perspectivei reale de a pierde cel mai important cap de pod spre Europa de Sud-Est, pentru cucerirea căruia, conform unor estimări, au fost sacrificate vieţile a circa 150.000.000 de oameni.

În situaţia creată, apreciind că Mihail Gorbaciov ar fi fost „o marionetă a Occidentului care a dezintegrat Uniunea Sovietică în profitul Vestului”; că „prăbuşirea Uniunii Sovietice a fost finanţată cu trilioane de dolari”; că, în definitiv, „Rusia a cedat Occidentului fără niciun fel de garanţii cele mai importante avanposturi strategice şi spaţii geopolitice, a fost lipsită de securitatea hotarelor prin aplicarea doctrinei „pluralismului politic”, noua conducere a Federaţiei Ruse nu a găsit o soluţie mai potrivită decât să reacţioneze în binecunoscuta manieră imperială, taxând noile state independente apărute în spaţiul ex-sovietic drept „aşa-zise state suverane” («суверенные коммуналки»), „nişte entităţi accidentale, instabile şi efemere” cărora, în vederea restabilirii securităţii strategice şi geopolitice a Federaţiei Ruse, ar fi necesar să li se reducă din dreptul peremptoriu la independenţă politică prin integrarea lor graduală, dar cât mai rigidă, în cadrul Comunităţii Statelor Independente.

Scenariul aplicat de liderii de la Kremlin în republicile „rebele” a fost pretutindeni pe cât de rudimentar, pe atât de rezultativ: sabotarea pe toate căile posibile a eforturilor de emancipare a popoarelor fostei Uniuni, inflamarea şi stimularea conflictelor interetnice pentru ca, în consecinţă, Moscova să intervină în postura de „pacificator”.

Edificatoare în această privinţă este confesiunea preşedintelui Snegur, făcută în alocuţiunea rostită cu prilejul deschiderii Ambasadei SUA la Chişinău, la scurt timp de la declanşarea conflictului din Transnistria: „Sincer vorbind, nu ne-am aşteptat ca anume poporul nostru, ospitalier, blând şi răbdător cu oricine i-a trecut pragul, ca anume poporul nostru, deci, să treacă prin asemenea zile de grea încercare cum sunt cele pe care le trăim acum”.

Calificând evenimentele din stânga Nistrului drept „un conflict sângeros şi absurd, dar diabolic regizat”, preşedintele Republicii Moldova deconspira, în acest mod, nedorinţa Federaţiei Ruse de a recunoaşte independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, precum şi, implicit, neputinţa autorităţilor centrale republicane de a gestiona eficient procesele politice, economice, militare şi de altă natură de pe teritoriul Moldovei în hotarele anului 1990.

Dincolo de considerentele geopolitice ale declanşării conflictului din Transnistria, a mai existat, indiscutabil, şi un important element emotiv şi psihologic, ce a condus la intervenţia sfidătoare a Rusiei anume în momentul admiterii Republicii Moldova în Organizaţia Naţiunilor Unite. Către începutul lunii martie a anului 1992, independenţa Republicii Moldova fusese recunoscută de peste 100 de state ale lumii.

În mai puţin de un an de la proclamarea independenţei, conducerea Republicii Moldova înregistrase o serie de succese incontestabile în domeniul politicii externe. S-a reuşit, bunăoară, stabilirea unor relaţii promiţătoare şi extrem de avantajoase cu SUA, administraţia Casei Albe angajându-se să favorizeze investiţiile de capital în economia naţională, în vederea tranziţiei la economia liberă de piaţă.

În cadrul întrevederii din 18 februarie 1992 între preşedintele Snegur şi preşedintele SUA, George Bush, s-a constatat că stabilirea relaţiilor diplomatice între cele două ţări „constituie un pas decisiv în direcţia acordării Republicii Moldova a clauzei naţiunii celei mai favorizate”. La acelaşi capitol al realizărilor politicii externe a Republicii Moldova se înscrie şi stabilirea unor relaţii privilegiate, fraterne, cu România, conştientizându-se tot mai mult adevărul că „avem aceeaşi limbă, aceiaşi domnitori, în mare măsură aceeaşi istorie şi acelaşi destin”, din care considerent „nu putem să nu trăim bine cu fraţii noştri din cauza ambiţiilor ideologice învechite ale unora”.

Mai mult chiar, sfidând constrângerile geopolitice la care era supusă Republica Moldova, preşedintele Snegur a ţinut să menţioneze, în discursul inaugural cu prilejul învestirii sale în funcţie, că „drumul nostru este anevoios, dar ţine spre Europa, unde, sunt sigur, vom ajunge”. Cu toate că şeful statului semnase la 21 decembrie 1991 controversatul Protocol de constituire a CSI, pasul respectiv a fost făcut cu intenţia soluţionării gravelor probleme economice şi financiare cu care se confrunta Republica Moldova, Comunitatea Statelor Independente fiind considerată, la acea etapă, nu mai mult decât „o entitate tranzitorie pe calea divorţului civilizat”.

Aderând la CSI, autorităţile Republicii Moldova nu preconizau în niciun caz reintegrarea republicii în spaţiul de influenţă al moştenitorilor imperiului sovietic, făcând, de cele mai multe ori, opinie separată şi chiar diametral opusă celei promovate de oficialităţile Federaţiei Ruse.

Astfel, în cadrul reuniunii din 14 februarie 1992 de la Minsk a conducătorilor statelor-membre ale CSI, trei ţări – Republica Moldova, Ucraina şi Azerbaidjanul – au refuzat categoric să adere la forţele militare unite ale CSI, anunţându-şi partenerii că doresc să-şi creeze armate naţionale proprii. În aceeaşi ordine de idei, la întâlnirea de la Kiev din 25 februarie 1992 a şefilor de guverne ale statelor din fosta URSS s-a discutat mecanismul realizării Memorandumului privind modul de rambursare a datoriei externe a fostei URSS, semnat în noiembrie 1991.

În cadrul întâlnirii, la care au participat reprezentanţii tuturor celor 14 republici ex-sovietice, dar în absenţa semnificativă a delegaţiei ruse, premierul V. Muravschi a cerut, între altele, respectarea următoarelor condiţii:

a) stabilirea părţii republicii în activele fostei Uniuni, inclusiv a datoriilor altor state faţă de fosta URSS, precum şi a cotei Republicii Moldova în rezervele de aur, în fondul de diamante, a cotei pentru întreţinerea ambasadelor şi reprezentanţelor de peste hotare;

b) Banca, desemnată să opereze achitarea de către republici a părţii lor de datorie externă, să fie scoasă de sub jurisdicţia Băncii Centrale a Federaţiei Ruse şi să fie înregistrată în cadrul Băncii Naţionale a Republicii Belarus.

 

În prezent, fiind cunoscut inclusiv „comportamentul nu prea treaz” (în sens direct şi figurat) al preşedintelui rus B. Elţin, caracterul ambiguu al numeroaselor sale declaraţii făcute în faţa propriilor cetăţeni şi a opiniei publice internaţionale, putem admite cu o mare doză de certitudine că anume orientarea politicii externe a Republicii Moldova în primul an de independenţă, opiniile tranşante expuse în cadrul reuniunilor şefilor de state şi de guverne ale CSI, precum şi intenţiile iluzorii ale conducerii republicii de a fi tratată pe picior de egalitate în cadrul CSI, dar şi în raport cu Moscova, - toate acestea l-au iritat şi l-au incomodat în mod vădit pe liderul autoritar de la Kremlin, determinându-l, prin prisma cunoscutului său comportament, să recurgă la „pedepsirea exemplară” a acestei republici „rebele”.

autor: Nicolae ENCIU