Istoria per zi

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 1

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 1

La începutul anilor ’90, sub influenţa forţelor conservatoare locale şi a conducerii proimperiale de la Moscova, pe teritoriul Republicii Moldova şi-a declarat independenţa autoproclamata republică moldovenească nistreană. Eforturile  forţelor  democratice  de  a  detensiona  situaţia  în  baza unei politici de conciliere au eşuat. Au fost create mai multe comisii, care promovau evitarea confruntărilor armate, restabilirea ordinii şi activităţii legale a organelor de conducere pe teritoriul din stânga Nistrului. Acestor tendinţe li se opunea însă, cu vehemenţă, dorinţa de a reveni la imperiul sovietic, politica de reîmpărţire a sferelor de influenţă între marile puteri, catalizate, la rândul lor, de grupările mafiote, care au fost, de fapt, principalele cauze ale începerii războiului de pe Nistru. Forţele procomuniste nu puteau accepta noile circumstanţe; căutau diferite...

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 2

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 2

După eşecul puciului din august, autorităţile din Transnistria şi-au intensificat acţiunile orientate spre destrămarea unităţii teritoriale a Moldovei. Începând cu 1 septembrie 1991, un grup de femei din Tiraspol şi Bender au blocat, timp de o lună, calea ferată care asigura legătura cu fosta URSS. La  6  septembrie  1991,  în  conformitate  cu  hotărârea  Sovietului suprem transnistrian, intitulată „Cu privire la măsurile de apărare a suveranităţii şi independenţei Transnistriei”, a fost creată aşa-numita gardă republicană. După organizarea acestor instituţii şi structuri antistatale, în perioada 10-12 septembrie 1991, la indicaţiile şefilor din Districtul militar Odesa şi a şefilor Armatei a 14-a rusă, a fost convocată adunarea ofiţerilor şi plutonierilor, care au declarat că, indiferent de deciziile ministrului apărării al URSS, ei vor trece...

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 3

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 3

Urmărind scopul creării unor structuri paralele puterii de stat, la 1 decembrie 1991, forţele separatiste au organizat alegerea „preşedintelui republicii moldoveneşti nistrene”. În ajunul alegerilor, persoane înarmate au început să intimideze populaţia din regiune. Pregătirile pentru alegerea preşedintelui autoproclamatei republici nistrene s-au desfăşurat în contextul unei activităţi ilegale intense a adepţilor menţinerii fostei URSS, în contextul acţiunilor practice de creare a unor structuri de ordine paralele, intimidării şi şantajării locuitorilor şi colaboratorilor poliţiei din partea stângă a Nistrului. În ajunul alegerilor, au fost înregistrate cazuri de presiuni din partea separatiştilor înarmaţi asupra şefilor unor structuri ale administraţiei locale, care acţionau în baza legislaţiei oficiale moldoveneşti. La 27 noiembrie 1991, în biroul Sovietului sătesc din localitatea Teia (raionul Grigoriopol) au apărut 6 persoane...

ASPECTE GEOPOLITICE ALE CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 4

Share

„Principalul este că e pace”

Mircea_Snegur_Boris_Eltin-semnarea-Acordului-din-21-iulie-1992În ziua de 21 iulie 1992, M. Snegur şi B. Elţin au semnat la Moscova, în prezenţa liderului separatist de la Tiraspol, I. Smirnov, „Convenţia cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”, document ce a marcat încetarea oficială a războiului din Transnistria, detensionarea climatului politic şi revenirea societăţii la activităţile ei obişnuite.

Principiile fundamentale ale încetării focului şi reglementării politice a conflictului prevedeau:

- respectarea suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova;

- respectarea riguroasă a drepturilor omului, inclusiv a persoanelor aparţinând minorităţilor etnice;

- stabilirea, prin metode politice, inclusiv pe cale parlamentară, a unui statut special, în cadrul Republicii Moldova, pentru teritoriul de pe malul stâng al Nistrului;

- acordarea dreptului de a-şi hotărî singură soarta populaţiei de pe malul stâng al Nistrului, în caz că Republica Moldova şi-ar modifica statutul de stat independent;

- excluderea oricăror acţiuni care ar putea împiedica reglementarea conflictului pe cale paşnică.

„Principalul este că e pace”, aşa a apreciat M. Snegur importanţa Convenţiei de la Moscova, în timp ce B. Elţin, promovând consecvent linia Moscovei în spaţiul sud-est european, „şi-a exprimat speranţa că Republica Moldova va găsi în timpul apropiat posibilitatea de a deveni membru cu drepturi depline al CSI”.

La rândul său, revenit de la Moscova, I. Smirnov a declarat că, prin semnarea Convenţiei din 21 iulie, „republica nistreană moldovenească” a fost recunoscută atât de facto, cât şi de jure, motiv din care „va continua linia promovată până în prezent”, în vederea admiterii în ONU şi în alte organisme internaţionale.

În acelaşi context şi în deplin consens cu linia oficială a Moscovei, comandantul Armatei a 14-a ruse, A. Lebed, a schiţat, în a treia zi după semnarea Convenţiei, trei căi posibile de autodeterminare a Transnistriei:

a) dacă poporul Transnistriei doreşte unirea cu Rusia, să se urmeze exemplul regiunii Kaliningrad;

b) lucrurile se vor limpezi, Ucraina se va uni din nou cu Rusia şi atunci Transnistria va intra în această nouă formaţiune statală;

c) crearea unui stat independent, având legături economice trainice cu Rusia şi Ucraina”, ultima variantă constituind, în viziunea generalului rus, „calea cea mai reală”.

Acelaşi militar califica, la 14 septembrie, Tricolorul Republicii Moldova drept „drapel fascist”, iar B. Elţin, completând afirmaţiile iresponsabile ale lui Lebed, va insista, la 8 octombrie 1992, ca raioanele estice ale Republicii Moldova să fie transformate neapărat în republică. În războiul de la Nistru au fost înregistraţi, de ambele părţi, circa 802 morţi şi peste 5.000 de răniţi, inclusiv din rândurile populaţiei civile.

 

Daunele materiale cauzate de conflictul armat au fost estimate la circa 12 miliarde de ruble, la cursul de schimb al anului 1992, restabilirea localităţilor şi a obiectivelor distruse necesitând cel puţin 15 miliarde de ruble. Operaţiunile militare au provocat un val de circa 108.000 de refugiaţi, 51.000 dintre care s-au stabilit în 38 de localităţi de pe malul drept al Nistrului, iar alte 57.000 – în Ucraina.

autor: Nicolae ENCIU