ASPECTE GEOPOLITICE ALE CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 5

Spre un nou curs al politicii externe

MoldovaÎncă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cunoscutul geopolitician german Friedrich Ratzel (1844-1904) afirma că războiul constă în „a plimba frontiera pe teritoriul altcuiva”. În consecinţa confruntării, menţiona întemeietorul geopoliticii clasice germane, două dinamici opuse sfârşesc prin a se stabiliza în lungul unei linii de front, pe care compromisul şi pacea sfârşesc prin a o transforma în frontieră.

Indiferent dacă în războiul declanşat împotriva Republicii Moldova în primăvara anului 1992 Federaţia Rusă s-a condus sau nu de respectiva teză geopolitică, nu putem avea nici un dubiu că aceasta reflectă atât mersul, cât şi consecinţele conflictului transnistrean. Războiul din Transnistria a avut consecinţe multidimensionale şi traumatizante, marcând profund întreaga evoluţie ulterioară a evenimentelor şi proceselor politice, economice, sociale şi culturale din Republica Moldova.

Convenţia de la Moscova din 21 iulie 1992 a fost considerată, în mod justificat, drept „apăsătoare”, iar condiţiile acesteia – „un eşec nu doar al unei persoane, ci şi unul colectiv”. O primă concesie serioasă a Chişinăului oficial, făcută separatiştilor transnistreni, a fost acordarea dreptului de a-şi hotărî singuri soarta „în cazul modificării statutului de stat independent al Republicii Moldova”.

O altă concesie nejustificată a fost abandonarea formulei cvadripartite de reglementare a conflictului (Moldova, România, Rusia, Ucraina) care a fost înlocuită printr-o formulă tripartită: participarea României şi Ucrainei a fost înlocuită de cea a grupării separatiste de la Tiraspol. În cele din urmă, prin semnarea Convenţiei din 21 iulie 1992, a fost oficializată prezenţa unităţilor ruseşti pe o perioadă nedeterminată, sub falsul pretext al „menţinerii păcii”, ştiindu-se că tocmai această prezenţă a constituit unul din principalii factori ai declanşării şi alimentării conflictului armat.

Cedările unilaterale au fost dublate şi de o turnură vizibilă în cursul politicii externe a Republicii Moldova. Dacă la începutul lunii iunie 1992, „după o analiză mai profundă a evenimentelor din stânga Nistrului”, M. Snegur ajunsese la concluzia că „sporirea agresivităţii Rusiei în Moldova de Est nu e deloc întâmplătoare”, că „Moscovei nu-i este pe plac politica noastră independentă şi ea foloseşte orice mijloc, şi în primul rând separatismul, pentru a putea schimba orientarea republicii şi a instaura la Chişinău un regim pro-moscovit”, la începutul lunii următoare preşedintele Republicii Moldova formula deja într-un mod pe cât de paradoxal, pe atât de explicabil însă o opinie diametral opusă, afirmând că „în etapa actuală, ar fi de folos pentru Moldova ca ea să participe la această Comunitate”, din simplul considerent că „a apărut un anumit optimism faţă de CSI”.

autor: Nicolae ENCIU

гис-технологии
ткани для вышивания