GENEZA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 2

Razboi_Transnistria_41Nesupunerea faţă de Chişinăul oficial a evoluat în acţiuni subversive, de anihilare a instituţiilor legale ale statului Republica Moldova în stânga Nistrului, inclusiv a organelor sale de drept. Forţele separatiste, ghidate din centrul imperial, proclamă la 19 august 1990, la Comrat, constituirea RSS Găgăuză, iar la 2 septembrie acelaşi an, la Tiraspol, crearea RSSM Transnistreană.

Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti, sesizând o implicare directă în aceste evenimente a forţelor proimperiale de la Moscova, a solicitat autorităţilor centrale o atitudine clară şi univocă de susţinere „tranşantă, activă şi necondiţionată” a suveranităţii şi integrităţii teritoriale a RSSM, anunţând, în semn de protest faţă de politica duplicitară a conducerii URSS, suspendarea provizorie a participării RSSM la elaborarea proiectului Tratatului Unional.

Respectiva Hotărâre a Sovietului Suprem a RSS Moldoveneşti era însoţită de o Declaraţie, în care, pentru prima oară, autorităţile sovietice de la Moscova erau învinuite direct de uneltiri contra suveranităţii şi integrităţii teritoriale a RSSM: „URSS nu-şi îndeplineşte obligaţiile directe privind apărarea suveranităţii RSSM, obligaţii prevăzute de art. 81 din Constituţia (Legea Fundamentală) URSS. Mai mult ca atât, după cum demonstrează evenimentele din 25-26 octombrie curent, de la sudul republicii, inclusiv cele din oraşul Comrat, Uniunea RSS acordă forţelor separatiste sprijin, în special, militar, lucru confirmat prin introducerea de trupe în oraşul Comrat. Faptele expuse dovedesc că URSS, în persoana departamentului ei militar şi altor forţe conservatoare, mai rămâne în continuare pe poziţia de impunere prin dictat a voinţei sale republicilor suverane prin aplicarea forţei militare, a politicii de constrângere şi de neglijare a unui popor suveran”.

„Proceselor de democratizare şi, mai ales, de renaştere naţională le opun o rezistenţă aprigă forţele reacţionare şi distructive din republică şi cele din centru. Astăzi aceste forţe încalcă în mod brutal legislaţia în vigoare a RSS Moldova şi, realizându-şi ambiţiile lor separatiste şi izolaţioniste, pun în pericol suveranitatea, integritatea teritorială şi statală a RSSM, însăşi existenţa poporului Moldovei. Ele au început deja crearea unor formaţiuni statale artificiale pe teritoriul statului nostru – Republica Sovietică Socialistă Găgăuză şi Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană în afara Moldovei. Aceste acţiuni dezlănţuite şi abil dirijate de forţele reacţionare, care sunt tolerate de Centru şi susţinute de Armata Sovietică, au adus Republica Moldova în pragul unei grave confruntări interetnice, ce poate avea consecinţe tragice”.

În Proclamaţia votată de cei circa 800.000 de participanţi la cea de-a doua Mare Adunare Naţională, convocată la Chişinău, în ziua de 16 decembrie 1990, care contesta tentativele „conducerii imperiului” de a menţine „naţiunile captive ca simple părţi componente ale unui stat eminamente unitar şi totalitar”, a provocat o atitudine irascibilă a centrului imperial.

Drept urmare, forţele separatiste din sudul republicii şi din raioanele din stânga Nistrului erau instigate la noi acţiuni anticonstituţionale şi antimoldoveneşti. Mai mult decât atât, centrul imperial, la un moment dat, a recunoscut, într-un fel, că cele două entităţi separatiste din Republica Moldova erau opera sa: „Voi semnaţi Tratatul asupra Uniunii, iar noi vom lua decizia de a dizolva celelalte formaţiuni statale (anticonstituţionale – n.a.), adică republicile formate la voi”.

Măsurile întreprinse de autorităţile legitime ale Republicii Moldova pentru a restabili ordinea constituţională şi integritatea teritorială a statului au determinat centrul imperial să recurgă la aplicarea unor scenarii care au condus la declanşarea unui veritabil război la Nistru. Escaladarea acestuia, prin intermediul unei ghidări rigide a forţelor secesioniste din centrul imperial, degenerează, în cele din urmă, într-un conflict de secesiune teritorială, cu intenţia dezmembrării unei republici unionale, pentru a o menţine în sfera de influenţă imperială, prin intermediul unei pârghii eficiente – regimul anticonstituţional autoproclamat din raioanele din stânga Nistrului.

Astfel, un conflict intercultural, adus la cote maxime de forţele proimperiale de la centru, a degenerat într-un conflict politic, cu valenţe teritoriale şi geopolitice. Interesele geopolitice şi geostrategice ale forţelor politice proimperiale au constituit cauzele primordiale ale acestui conflict.

Scopurile urmărite de centrul imperial erau multiple. În condiţiile proceselor de dezagregare a imperiului sovietic şi avansării Occidentului, pentru forţele proimperiale era important să se pună stavilă unei atare avansări, la o distanţă cât mai mare de frontierele Federaţiei Ruse. În felul acesta, în condiţiile disoluţiei URSS şi pierderii statutului de supraputere, conservarea, cel puţin, a unor puncte strategice, a unor bastioane avansate pe direcţia confruntării cu Occidentul constituia un obiectiv de maximă importanţă pentru centrul imperial.

Transnistria constituia, în viziunea strategilor geopoliticii sovietice şi ruseşti, un asemenea bastion. Raioanele din stânga Nistrului puteau servi drept cap de pod pentru relansarea unei politici active a Rusiei pe direcţia sud-vestică. Instituirea unui control economic, politic, militar asupra acestei regiuni permitea menţinerea Republicii Moldova în sfera de influenţă tradiţională imperială şi torpilarea unor eventuale procese de reîntregire a acestui teritoriu românesc cu România. Prezenţa militară rusă în acest spaţiu constituia, de asemenea, o pârghie eficientă de exercitare a anumitor presiuni de ordin geopolitic asupra Ucrainei.

Conflictul transnistrean diferă în mod radical de celelalte conflicte din spaţiul ex-sovietic (Karabahul de Munte, Abhazia, Osetia de Sud) prin faptul că el nu a avut nici pentru un moment conotaţia de conflict interetnic şi religios, fiind doar unul politic şi geopolitic.

Forţele proimperiale sovietice s-au implicat în escaladarea acestui conflict cu intenţia, inclusiv, de a anihila mişcările centrifuge de la periferia imperiului, care constituiau un real pericol pentru existenţa URSS.

După disoluţia Uniunii Sovietice, aceste interese au fost cultivate de noile autorităţi ale Federaţiei Ruse, care nu doreau să admită ieşirea Republicii Moldova din sfera imperială tradiţională de influenţă a Moscovei. Centrul imperial a desemnat în fruntea acestor forţe secesioniste, deloc întâmplător, etnici ruşi, desantaţi în această regiune cu ceva timp în urmă.

Igor Smirnov şi Dmitri Kogut au fost transferaţi la Tiraspol cu numai câţiva ani înainte de declanşarea conflictului din raioanele din stânga Nistrului. Proclamarea independenţei Republicii Moldova şi recunoaşterea acesteia pe plan internaţional a avut drept consecinţă escaladarea conflictului transnistrean.

La 2 martie 1992, acesta, alimentat şi dirijat din centrul imperial, degenerează într-un veritabil război moldo-rus, deloc întâmplător, tocmai în momentul admiterii Republicii Moldova în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Efectivele Armatei a 14-a, dislocată în stânga Nistrului, cu întregul ei corp ofiţeresc, educat în spirit imperial sovietic, au rămas devotate centrului imperial de la Moscova, fiind antrenate în pregătirea şi declanşarea ostilităţilor din primăvara şi vara anului 1992.

Aceleaşi forţe imperiale au reuşit, prin intermediul unei acerbe propagande antimoldoveneşti şi antiromâneşti, să antreneze în acest conflict şi alte forţe străine din afara Republicii Moldova. Este vorba, în primul rând, de grupuri de cazaci, cetăţeni ai Federaţiei Ruse, care erau convinşi că au venit la Nistru să apere interesele ruseşti şi pe etnicii ruşi, „discriminaţi” de autorităţile legitime ale Republicii Moldova.

În afară de aceste grupări străine, în conflictul transnistrean, de partea forţelor proimperiale au luptat şi grupuri de naţionalişti ucraineni, care au descins în regiune pentru a-i „apăra” pe etnicii ucraineni de politicile „discriminatorii”, promovate de autorităţile moldoveneşti.

Constituirea unor unităţi paramilitare compuse din locuitorii regiunii din stânga Nistrului, la baza cărora au stat foşti militari din cadrul Armatei a 14-a, trecuţi în rezervă, înarmarea acestor unităţi cu tehnică de război, muniţii din depozitele respectivei armate au adus Republica Moldova în pragul declanşării unor operaţiuni militare, care, de la 19 mai 1992, o dată cu intrarea în acţiune a unităţilor militare ale Armatei a 14-a, au degenerat într-un război moldo-rus.

La ora actuală, mai mulţi experţi califică diferendul transnistrean drept „un focar de conflict local cu posibilităţi de extindere” din cadrul Republicii Moldova. În viziunea acestor experţi, regimul separatist optează pentru recunoaşterea independenţei sale şi o eventuală unire cu Federaţia Rusă sau Ucraina.

 

În acelaşi timp, consideră cercetătorii, „elemente militare ruse din Armata a 14-a se menţin în Transnistria ca «forţe de pace», cu toate că angajamentele internaţionale (agreate de Rusia din 1999) prevăd retragerea trupelor ruse. Moscova pledează pentru o soluţionare a crizei sub patronajul său (menţinerea integrităţii Republicii Moldova în cadrul CSI), în timp ce UE şi SUA consideră necesară o examinare cu adevărat internaţională a crizei”.

Autor: Ion VARTA

гис-технологии
ткани для вышивания