Istoria per zi

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 1

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 1

La începutul anilor ’90, sub influenţa forţelor conservatoare locale şi a conducerii proimperiale de la Moscova, pe teritoriul Republicii Moldova şi-a declarat independenţa autoproclamata republică moldovenească nistreană. Eforturile  forţelor  democratice  de  a  detensiona  situaţia  în  baza unei politici de conciliere au eşuat. Au fost create mai multe comisii, care promovau evitarea confruntărilor armate, restabilirea ordinii şi activităţii legale a organelor de conducere pe teritoriul din stânga Nistrului. Acestor tendinţe li se opunea însă, cu vehemenţă, dorinţa de a reveni la imperiul sovietic, politica de reîmpărţire a sferelor de influenţă între marile puteri, catalizate, la rândul lor, de grupările mafiote, care au fost, de fapt, principalele cauze ale începerii războiului de pe Nistru. Forţele procomuniste nu puteau accepta noile circumstanţe; căutau diferite...

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 2

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 2

După eşecul puciului din august, autorităţile din Transnistria şi-au intensificat acţiunile orientate spre destrămarea unităţii teritoriale a Moldovei. Începând cu 1 septembrie 1991, un grup de femei din Tiraspol şi Bender au blocat, timp de o lună, calea ferată care asigura legătura cu fosta URSS. La  6  septembrie  1991,  în  conformitate  cu  hotărârea  Sovietului suprem transnistrian, intitulată „Cu privire la măsurile de apărare a suveranităţii şi independenţei Transnistriei”, a fost creată aşa-numita gardă republicană. După organizarea acestor instituţii şi structuri antistatale, în perioada 10-12 septembrie 1991, la indicaţiile şefilor din Districtul militar Odesa şi a şefilor Armatei a 14-a rusă, a fost convocată adunarea ofiţerilor şi plutonierilor, care au declarat că, indiferent de deciziile ministrului apărării al URSS, ei vor trece...

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 3

CRONICA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN, partea 3

Urmărind scopul creării unor structuri paralele puterii de stat, la 1 decembrie 1991, forţele separatiste au organizat alegerea „preşedintelui republicii moldoveneşti nistrene”. În ajunul alegerilor, persoane înarmate au început să intimideze populaţia din regiune. Pregătirile pentru alegerea preşedintelui autoproclamatei republici nistrene s-au desfăşurat în contextul unei activităţi ilegale intense a adepţilor menţinerii fostei URSS, în contextul acţiunilor practice de creare a unor structuri de ordine paralele, intimidării şi şantajării locuitorilor şi colaboratorilor poliţiei din partea stângă a Nistrului. În ajunul alegerilor, au fost înregistrate cazuri de presiuni din partea separatiştilor înarmaţi asupra şefilor unor structuri ale administraţiei locale, care acţionau în baza legislaţiei oficiale moldoveneşti. La 27 noiembrie 1991, în biroul Sovietului sătesc din localitatea Teia (raionul Grigoriopol) au apărut 6 persoane...

NELEGITIMITATEA CREĂRII AŞA-NUMITEI REPUBLICI MOLDOVENEŞTI NISTRENE, partea 3

Share

romanii_pe_hartaIncorectitudinea pretenţiilor că Transnistria este un teritoriu istoric rusesc

Pe parcursul ultimelor două decenii, prin articolele publicate în ziarele şi revistele de la Moscova, Tiraspol, Chişinău şi din alte oraşe ale fostei URSS, unii autori încearcă să conteste suveranitatea Republicii Moldova asupra teritoriului a cinci raioane administrative din stânga Nistrului, pentru a crea premisele de realizare a celei de a patra sfârtecări a statului Moldova.

În acest scop, ei afirmă, destul de frecvent şi fără temei, că partea stângă a Nistrului ar fi „de când lumea teritoriu rusesc”. În 1991, în articolul Dictatura straha publicat în hebdomadarul „Literaturnaia gazeta” (reluat mai apoi de ziarul „Molodioji Moldovî”), E. Perşin inocula cititorilor ideea eronată că teritoriul din stânga Nistrului ar fi fost „vechi pământ rusesc”.

În 1992, publicistul rus M. Nikiforov scria următoarele referitor la Transnistria: „Pe întreg parcursul istoriei sale, malul stâng niciodată n-a intrat în componenţa Principatului Moldova...”. În acelaşi an, V. Volodin, corespondentul cotidianului „Izvestia” afirma că regiunea menţionată „până la crearea artificială, în anii 20 a Republicii Sovietice Moldoveneşti n-a intrat niciodată în componenţa Moldovei”. În 2006, istoricul tiraspolean V. A. Sodol menţiona şi el că „pământurile din stânga Nistrului niciodată n-au intrat în componenţa Principatului Moldova”etc.

Dar oare faptul că pe parcursul dezvoltării istorice a Ţării Moldovei din secolele XIV-XVIII teritoriul din stânga Nistrului a fost inclus prin forţa armelor în componenţa unor asemenea state expansioniste precum Hoarda de Aur, Marele Ducat al Lituaniei, Regatul Poloniei, Hanatul Crimeii, Imperiul Otoman, iar din 1792, în cadrul Imperiului Rus, ar însemna că între populaţia autohtonă din Transnistria şi cea din Principatul Moldovei nu ar fi existat niciun fel de legături social-economice şi culturale, niciun fel de relaţii politico-juridice?

Oare băştinaşii regiunii, consideraţi în istoriografia ţarismului rus şi în cea a regimului totalitar sovietic uneori volohi, iar alteori moldoveni, nu făceau parte din comunitatea istorico-etnică a poporului român, constituit pe parcursul a circa două milenii în arealul carpato-danubiano-pontic, ce includea şi zona de la est de Nistru?

În pofida declaraţiilor unor autori cum că, până în 1940, Transnistria n-ar fi avut nimic în comun cu Moldova sub aspect politico-juridic, documentele istorice şi materialele de arhivă demonstrează că atât domnii Ştefan cel Mare, Ieremia Movilă, Vasile Lupu ş.a., cât şi boierii şi mănăstirile Principatului, în conformitate cu principiile dreptului medieval, exercitau o jurisdicţie vastă în localităţile domeniilor funciare din stânga Nistrului.

Istoria a consemnat faptul că, în secolul al XVII-lea, pentru o scurtă perioadă, spaţiul geografic dintre Nistru şi Bugul de Sud s-a aflat sub jurisdicţia monarhului Ţării Moldovei. La 1681-1683, Duca Vodă îndeplinise nu numai funcţia de domnitor al Principatului, ci şi cea de hatman al Ucrainei hanilor.

El avea câteva reşedinţe domneşti: la Iaşi, la Ţicănăuca (în prezent – Ţekinovka), pe malul stâng al Nistrului, vizavi de Soroca, şi la Nemirova, pe Bugul de Sud. Deoarece în Marele Ducat al Lituaniei şi în Regatul Poloniei religia dominantă era confesiunea creştină catolică, iar în Hanatul Crimeii şi în Imperiul Otoman – islamul, iar populaţia autohtonă a localităţilor din stânga Nistrului, la fel ca şi cea a Moldovei, era de confesiune creştină ortodoxă, în scopul facilitării dominaţiei lor asupra Transnistriei, guvernele statelor expansioniste au acordat băştinaşilor dreptul la autonomie etno-confesională.

Având aceeaşi confesiune şi origine etnică ca şi autohtonii din Ţara Moldovei, locuitorii băştinaşi din teritoriul de la est de Nistru au avut posibilitatea ca, în baza autonomiei menţionate, să se ghideze, în mod liber, până în anii 1792-93, de izvoarele dreptului Principatului Moldova, adică de normele juridice din Legea ţării (Jus Valachicum) şi de cele din actele legislative ale domnitorilor referitoare la încheierea căsătoriei, înfierea copiilor, divorţ, moştenire, reglementarea relaţiilor de proprietate, încheierea unor contracte etc.

Majoritatea populaţiei autohtone din Transnistria era interesată de continuarea utilizării dreptului moldovenesc în localităţile de la est de Nistru şi după anexarea teritoriului menţionat de către autocraţia ţaristă în anii 1792-93, deoarece normele juridice ale acestora, prin conţinut şi limba expunerii, le deveniseră familiare, iar în unele privinţe, sub aspect social şi general-uman, erau mai avansate comparativ cu cele ale Imperiului Rus.

Astfel, în anii 1802-1804, circa 15.000 de ţărani din peste 20 de localităţi din judeţul Tiraspol au opus rezistenţă dârză tentativelor administraţiei ţariste de a reglementa relaţiile lor cu boierii în baza normelor juridice ale legislaţiei ruse, care prevedeau transformarea locuitorilor în proprietate deplină a stăpânilor moşiilor pe care trăiau.

Nedorind să devină iobagi (şerbi), ţăranii declarau cu mândrie autorităţilor ruse că moldovenii nu sunt robi, ci oameni liberi. (Iobăgia fusese abolită în Ţara Moldovei pe cale legislativă prin Aşezământul domnitorului Constantin Mavrocordat încă în 1749, adică cu 112 ani înaintea Rusiei).

Confruntându-se cu o mişcare de masă organizată şi unită, monarhul rus Aleksandr I a acceptat cerinţele locuitorilor băştinaşi din localităţile de pe malul stâng al Nistrului. Regulamentul cu privire la ţăranii îndatoraţi, adoptat de împărat la 20 septembrie 1804, reproducea normele juridice de bază ale hrisoavelor lui Grigore Ghica al III-lea şi ale altor domnitori ai Moldovei.

Regulamentul a oferit nu numai posibilitatea de a-i proteja pe moldovenii din judeţul Tiraspol de pericolul real al înşerbirii, dar a contribuit la ridicarea oficială, la rang de lege, pe teritoriul de la est de Nistru, a unor norme juridice avansate ale dreptului Moldovei în problema reglementării relaţiilor dintre ţărani şi moşieri.

Ca rezultat, după 1804, moldovenii de pe ambele maluri ale Nistrului şi-au menţinut nu numai limba, tradiţiile, cântecele, folclorul, obiceiurile comune, dar şi anumite norme juridice ale dreptului lor naţional.

Referindu-ne la cota românilor moldoveni în componenţa populaţiei judeţul Tiraspol, ce includea spaţiul geografic dintre Nistru şi Bugul de Sud, trebuie să menţionăm că, în 1792, când teritoriul lui era anexat de Imperiul Rus, documentele istorice atestau aici 42 de localităţi, cu o populaţie de 23.743 de locuitori, dintre care 11.653 moldoveni (49,08% din numărul total al locuitorilor). Conform datelor statistice publicate de istoricul sovietic V. M. Kabuzan, 28 din respectivele localităţi erau populate exclusiv de moldoveni, 13 de ucraineni, 1 – de armeni (or. Grigoriopol).

Conform calculelor noastre, efectuate în baza datelor statistice publicate de istoricul sovietic V. M. Kabuzan, în anul 1799, în zona nistreană a judeţului Tiraspol locuiau 22.179 persoane. Dintre ei, 14.228 erau moldoveni (64,2%), 4.713 ucraineni (21,2%), 2.359 armeni (10,6%), 482 evrei (2,2%) şi 395 ruşi (1,78%).

Astfel, în 1799, moldovenii constituiau majoritatea absolută a populaţiei din raioanele din stânga Nistrului, îndeosebi în localităţile rurale. În 1799, în zona nistreană, au fost atestaţi documentar doar 395 etnici ruşi, locuitori ai oraşului Tiraspol, ceea ce reprezentă o cotă infimă de 1,78% din populaţia totală a regiunii.

 

Ucrainenii constituiau majoritatea absolută a populaţiei în partea de est a judeţului Tiraspol, aici atestându-se cele mai multe localităţi populate exclusiv de ucraineni. Avem, aşadar, posibilitatea să stabilim că, deşi raioanele din stânga Nistrului s-au aflat sub jurisdicţia diferitor state expansioniste, în secolele XIV-XVIII, acest spaţiu geografic a fost populat compact de români moldoveni, care, în permanenţă, au constituit majoritatea populaţiei sedentare şi s-au aflat în relaţii social-economice, etno-confesionale, juridice şi culturale strânse cu conaţionalii lor de la vest de Nistru.

Autor: Dumitru C. GRAMA